Military officer's challenge to SRI reserve transfer order after suspended criminal conviction quashed and appeal allowed

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la această instanţă la data de 31 ianuarie 2018 sub nr. x/2018, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. DP 0526 emis de Directorul SRI la data de 28.07.2017 şi, în consecinţă, restabilirea situaţiei anterioare emiterii Ordinului SRI de trecere în rezervă nr. DP 0526/28.07.2017, prin: a) reintegrarea reclamantului pe funcţia şi gradul deţinute anterior în cadrul Serviciului Român de Informaţii; b) acordarea drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, indexate, majorate şi reactualizate, de la data emiterii Ordinului de trecere în rezervă şi până la reintegrarea efectivă în structurile SRI. A solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 129 din 29 iunie 2018, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, a dispus anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. DP 0526 din 28.07.2017 emis de Directorul SRI şi a dispus reintegrarea reclamantului pe funcţia şi gradul deţinute anterior în cadrul SRI, obligând totodată pârâtul la plata către reclamant a drepturilor salariale, precum şi a celorlalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat, indexate, majorate şi reactualizate, începând de la data emiterii ordinului şi până la reintegrarea sa efectivă.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4810 RON reprezentând onorariu avocaţial şi taxă de timbru.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Ordinul Directorului SRI nr. DP 0526/28.07.2017, începând cu aceeaşi dată, reclamantul a fost trecut în rezervă, din conţinutul Ordinului rezultând că s-au avut în vedere dispoziţiile art. 43 alin. (1) lit. b), art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare precum şi propunerea Şefului Direcţiei Judeţene de Informaţii Mureş.

Reclamantul a urmat procedura administrativă prealabilă, pârâtul răspunzând prin adresa nr. x/22.09.2017.

Cu privire la critica reclamantului referitoare la necomunicarea ordinului contestat şi a înscrisurilor care au stat la baza emiterii lui, curtea de apel a reţinut că, prin obiectul lor, aceste acte sunt supuse unui regim special, în sensul că ordinele de personal emise în cazul cadrelor militare în activitate nu se transmit persoanelor în cauză, în integralitate sau în extras, pentru luare la cunoştinţă, fiind necesară şi suficientă procedura realizată de comandantul unităţii, care conduce inclusiv activitatea de resurse umane, completată prin efectuarea înscrierilor corespunzătoare în ordinul de zi pe unitate. În acest context, Ordinul atacat a fost adus la cunoştinţa reclamantului prin citirea lui de către şeful unităţii sau şeful structurii de management resurse în prezenţa celui în cauză.

Chiar dacă raportul care a stat la baza emiterii ordinului nu a fost adus la cunoştinţa reclamantului, instanţa de fond a constatat că, acesta avea cunoştinţă de existenţa şi conţinutul lui, precum şi a altor rapoarte care l-au precedat, având astfel posibilitatea, de altfel valorificată, de a formula apărări pentru ocrotirea drepturilor sale pretins a fi fost încălcate de către instituţia pârâtă.

A mai reţinut instanţa de fond că, potrivit art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, care constituie temeiul legal al Ordinului de trecere în rezervă, emitentul ordinului are un drept de opţiune între trecerea în rezervă şi menţinerea în activitate, legiuitorul stabilind în sarcina şefilor direcţi de a înainta propunerile într-un sens sau altul. Acest drept de apreciere însă nu trebuie să fie discreţionar, el trebuie să respecte limitele legii, fără eventuale abuzuri, cu atât mai mult în situaţia trecerii în rezervă.

Verificând ordinul atacat din această perspectivă, curtea de apel a constatat că, în speţă, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de pârât, în urma pronunţării sentinţei nr. 55/07.12.2016 a Tribunalului Militar Cluj, în aplicarea prevederilor art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 au fost întocmite mai multe rapoarte de către şeful Direcţiei Judeţene de Informaţii Mureş prin care se propunea menţinerea în activitate a reclamantului. De altfel, chiar şi în urma unui control efectuat în luna martie 2017 la Direcţia Judeţeană de Informaţii Mureş de către structura centrală, se propune menţinerea reclamantului în activitate cu justificarea adecvată.

În ultimul raport întocmit la data de 24.07.2017, raport care de altfel a stat la baza emiterii ordinului contestat, şeful Direcţiei Judeţene de Informaţii Mureş face propunerea, în concordanţă cu rezoluţia Directorul SRI de pe un raport anterior, de trecere în rezervă a reclamantului.

Curtea a constatat că, deşi în aplicarea art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 procedura a început imediat după pronunţarea sentinţei nr. 55/07.12.2016, au trecut 7 luni până să se emită ordinul de trecere în rezervă, perioadă în care, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că reclamantul a fost suspendat sau pus la dispoziţie, se poate uşor deduce că acesta a continuat să desfăşoare activităţi specifice, inclusiv cu acces la documente clasificate.

Mai mult, în situaţia reclamantului căruia i s-a stabilit o pedeapsă de 6 luni închisoare şi s-a dispus amânarea aplicării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, art. 90 C. pen. prevede că persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, nu i se aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii şi incapacităţi, ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.

Tocmai şi în aplicarea acestor dispoziţii legiuitorul a prevăzut în art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 posibilitatea menţinerii în activitate în baza unor criterii cum ar fi activitatea desfăşurată concret până la acel moment, a rezultatelor şi calificativelor obţinute, circumstanţele faptei ce a fost săvârşită, a reverberaţiilor pe care aceasta a avut-o în societate, dacă a afectat sau nu prestigiul instituţiei pârâte etc.

Curtea de apel a mai apreciat că justificările privind politica de personal actuală a SRI nu pot fi de natură a anihila aplicarea dispoziţiilor art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, întrucât nu aceasta a fost voinţa legiuitorului.

Faţă de motivele expuse, instanţa a considerat că instituţia pârâtă, prin directorul său, şi-a exercitat abuziv dreptul de apreciere, astfel încât ordinul contestat este calificat ca expresie a unui exces de putere, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Serviciul Român de Informaţii, pentru motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material, pentru următoarele considerente:

Curtea de apel a motivat că emiterea ordinului de trecere în rezervă s-a realizat cu exces de putere, dincolo de intenţia avută de legiuitor la edictarea textului tezei secunde a art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995.

Din perspectiva instanţei de fond se conturează ipoteza că, deşi legiuitorul a prevăzut dreptul conducătorilor instituţiilor militare de a opta fie pentru trecerea în rezervă, fie pentru menţinerea în activitate a cadrelor militare care au săvârşit cu intenţie o faptă prevăzută de legea penală şi faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, în realitate aceştia nu ar avea atributul liber al deciziei.

Or, printre atribuţiile şi competenţele ce revin directorului SRI se regăseşte şi aceea de a cântări propunerile care îi sunt înaintate, conform prevederilor legale, de la eşaloanele inferioare, fără a fi ţinut a da pur şi simplu curs acestora, soluţie care este, de altfel, statuată şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (e.g. decizia nr. 1904/07.05.2015, decizia nr. 955/25.03.2016 etc., referitoare la situaţii în care, pe cale ierarhică, au fost înaintate Directorului Serviciului propuneri de trecere în rezervă a unor cadre, iar acesta nu a dat curs acestora, dispunând alte sancţiuni decât cele supuse aprobării).

În speţă, soluţia instituţională adoptată a avut în vedere o analiză detaliată raportată la un statut socio-profesional în care disciplina şi rigoarea sunt atribute intrinseci ale consideraţiei şi eticii profesionale ale cadrelor militare în activitate, elemente care au fost puse în antiteză cu circumstanţele faptei penale săvârşite de către cadrul militar în cauză.

Or, săvârşirea cu intenţie a unei fapte prevăzute de legea penală vine în totală contradicţie cu respectarea rigorilor legii şi Regulamentului disciplinei militare, aprobat prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M.64/20132, cu modificările şi completările ulterioare.

Curtea de apel argumentează în susţinerea depăşirii, de către directorul SRI, a voinţei legiuitorului, prin aceea că art. 87 alin. (3) reprezintă o punere în aplicare a dispoziţiilor art. 90 C. pen., conform cărora "persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, nu i se aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii şi incapacităţi, ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a survenit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare".

Insă această voinţă reclamată de instanţa de fond nu se desprinde fără echivoc din preambulul Legii nr. 255 din 19 iulie 2013 (prin care a fost modificat textul art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995), al cărei obiect este, în principal, acela de a pune în aplicare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum şi prin punerea de acord a legislaţiei cu dispoziţiile acesteia (conform art. 1 din Legea citată).

Raţionamentul instanţei de fond apare ca nesusţinut cu atât mai mult, cu cât şi anterior modificărilor aduse de Legea nr. 255/2013, Directorul Serviciului avea acelaşi drept de opţiune, deşi teza referitoare la amânarea aplicării pedepsei nu exista.

Contrar argumentelor din sentinţă referitoare la art. 90 C. pen., directorul SRI este ţinut în activitatea sa curentă de prevederile actelor normative speciale care reglementează domeniul de resort - Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, fără a putea să îşi aroge competenţe date de către legiuitor în sarcina exclusivă a altor instituţii.

Cât priveşte considerentul sentinţei referitor la scurgerea unui interval de 7 luni "până să se emită ordinul de trecere în rezervă", respectiv faptul că în această perioadă reclamantul A. nu a fost suspendat sau pus la dispoziţie, recurentul l-a apreciat nefondat, având în vedere că nicăieri în textul Legii nr. 80/1995 nu se impune această obligaţie în sarcina emitentului ordinului de trecere în rezervă ori comandanţilor cadrului militar vizat.

A mai susţinut recurentul pârât că nu este pe deplin explicată nici argumentaţia dată în susţinerea sentinţei pronunţate, referitoare la faptul că justificările desprinse din înscrisurile depuse de instituţia pârâtă la dosarul cauzei sunt neinteligibile sau vădit netemeinice.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

A combătut critica recurentului privind analiza făcută de instanţă de fond cu privire la posibilitatea conducerii instituţiei de a opta între trecerea în rezervă şi menţinerea în activitate a unui cadru militar al SRI, în situaţia în care împotriva acestuia se stabileşte o pedeapsă şi se dispune amânarea aplicării pedepsei, arătând că instanţa nu a făcut o analiză de oportunitate a actului contestat, ci în mod corect a apreciat că, prin raportare la art. 90 C. pen., decizia recurentului reprezintă o exercitare abuzivă a dreptului său de apreciere.

Ca atare, prin considerente instanţa nu acreditează ideea potrivit căreia în situaţiile vizate de art. 87, alin. (3) din Legea jur. 80/1995 se impune menţinerea în activitate a cadrelor, ci accentuează că acest drept de opţiune nu este lăsat la aprecierea discreţionară a conducătorului instituţiei, impunându-se o motivare riguroasă a măsurii dispuse, atât sub aspectul temeiniciei, cât şi sub aspectul legalităţii, indiferent pentru care dintre acestea optează.

Or, prin raportare la conţinutul Ordinului contestat şi ţinând cont de mijloacele de probă administrate în dosar, instanţa de fond a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită.

Mai mult, deşi rapoartele care au stat la baza deciziei de trecere în rezervă au caracter strict secret, nu poate fi ignorat faptul că instanţa de fond, în urma analizării conţinutului acestor rapoarte, a concluzionat că "nu poate face abstracţie de faptul că justificările prin care s-a susţinut că ele au fost respinse, fie au fost neinteligibile pentru instanţă, ... fie acestea erau vădit nefondate".

In acest context, este de menţionat că, deşi au fost întocmite 3 rapoarte dintre care primele două (27.12.2016 şi, respectiv, 10.01.2017) au fost cu propunere de menţinere în activitate, iar cel de-al treilea, înaintat în data de 25.07.2017, cu propunere de trecere în rezervă, situaţia socio-profesională a reclamantului, care trebuia avută în vedere în aprecierea măsurii luate, nu s-a schimbat între data emiterii primelor rapoarte şi data celui de-al treilea, neexistând practic niciun motiv real şi serios care să stea la baza modificării poziţiei conducătorului SRI Tg. Mureş.

În ceea ce priveşte caracterul vădit abuziv al măsurii dispuse de către recurent relevantă este şi analizarea justificării date de către acesta prin răspunsul la plângerea prealabilă potrivit căreia decizia de menţinere în activitate sau trecere in rezervă se face prin raportare la "politica de personal a SRI în privinţa persoanelor condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă", din care rezultă faptul că motivele care au stat la baza deciziei de trecere în rezervă au fost unele formale, generate de un automatism instituţional, fără a fi analizate criteriile prevăzute de Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M64/20132 şi cele ale art. 8 din Legea nr. 80/1995, la care face referire recurentul în cererea de recurs.

În privinţa criteriilor pe care trebuia să le aibă în vedere recurentul la momentul dispunerii asupra situaţiei intimatului vizând statutul socio-profesional al acestuia şi modul în care acesta, prin comportamentul de care a dat dovadă, a lezat etica profesională a susţinut că, deşi actualmente se încearcă discreditarea imaginii intimatului, în mod paradoxal din actele emise de recurent însuşi rezultă contrariul, respectiv că acesta a dovedit o probitate profesională excepţională, relevantă în acest sens fiind caracterizarea dată de recurent, prin şeful Oficiului Juridic - UM 0198 intimatului.

Susţinerea recurentului potrivit căreia, ca urmare a soluţiei pronunţate în dosarul penal împotriva intimatului, a fost ştirbită imaginea socio-profesională a acestuia cu repercusiuni asupra recurentului nu poate fi reţinută de instanţă în condiţiile în care pe parcursul procesului penal intimatul a colaborat cu recurentul sub aspectul strategiei procesuale şi în urma recomandării acestuia a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, acceptând soluţia amânării aplicării pedepsei, recurentul oferind caracterizarea la care am făcut referire anterior tocmai în vederea obţinerii acestei soluţii.

Astfel, deşi potrivit dispoziţiilor legale de drept penal, în urma unui proces penal intimatul putea obţine o soluţie mai blândă, respectiv, renunţarea la aplicarea pedepsei, soluţie care nu ar mai fi avut nicio repercusiune pe plan profesional asupra sa, dar a acceptat încheierea unui acord de recunoaştere tocmai la recomandarea recurentului, care actualmente susţine practic că această soluţie ştirbeşte imaginea instituţiei.

In acord cu principiile dreptului penal sancţiunea decăderii din perspectiva dreptului penal substanţial reprezintă pierderea unor drepturi, ca urmare a unei condamnări, drepturi reglementate, în principiu de art. 66 C. pen. (ex. dreptul de o ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat în cadrul Serviciului, dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorii de arme).

Prin trecerea reclamantului în rezervă acesta a fost decăzut din dreptul de a-şi mai exercita profesia de ofiţer de informaţii în cadrul S.R.I.

Relativ la susţinerea recurentului potrivit căreia nu ar avea nicio relevanţă împrejurarea potrivit căreia de la momentul pronunţării sentinţei nr. 55/07.12.2016 şi pană la momentul emiterii ordinului de trecere în rezervă au trecut 7 luni, perioadă în care intimatul a desfăşurat aceeaşi activitate în cadrul unităţii, a arătat intimatul că, în condiţiile în care a continuat să activeze fără nicio îngrădire în această perioadă, este evident că este exclusă orice lezare a imaginii instituţiei recurentului ca efect al faptei penale săvârşite de intimat.

În faza procesuală a recursului, intimatul reclamant a depus la dosar înscrisul intitulat "Caracterizare", emis sub nr. x/21.10.2016.

III. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Ordinul de trecere în rezervă nr. DP 0526 din 28.07.2017 emis de Directorul SRI.

Acţiunea sa a fost admisă, prima instanţă apreciind ca fiind netemeinic şi nelegal actul administrativ contestat.

Hotărârea instanţei de fond a fost recurată de pârâtul Serviciul Român de Informaţii.

III.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile aduse sentinţei recurate, Înalta Curte reţine, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile Legii nr. 80/1995.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte nu împărtăşeşte considerentele soluţia instanţei de fond în sensul că ordinul contestat a fost emis cu exces de putere, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea 554/2004, excesul de putere reprezintă exercitarea dreptului de apreciere aparţinând autorităţilor administraţiei publice cu încălcarea drepturilor şi libertaţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie sau de lege.

Conform art. 87 din CAP. 7 - Trecerea în rezervă sau direct în retragere a cadrelor militare al Legii nr. 80/1995, "(...) (3) Cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie la pedeapsa amenzii penale sau cu închisoare, cu suspendarea executării ori graţiate, înainte de începerea executării pedepsei sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pot fi trecute în rezervă sau direct în retragere ori pot fi menţinute în activitate, pe baza propunerilor înaintate ierarhic comandanţilor/şefilor care au stabilite competenţe în acest sens, prin ordin al ministrului apărării naţionale."

Totodată, potrivit art. 109 din Legea nr. 80/1995, "Dispoziţiile prezentei legi se aplică în mod corespunzător şi ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor aparţinând Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Ministerului Justiţiei, respectiv serviciilor de stat specializate în domeniul apărării şi siguranţei naţionale care, potrivit legii, au în structurile proprii personal militar.

Competenţele ministrului apărării naţionale, stabilite prin prezenta lege, sunt îndeplinite, după caz, de conducătorii ministerelor şi serviciilor respective; cele ale şefului Statului Major General, de către înlocuitorii de drept ai acestora, iar cele ale colegiului ministerului, de consiliul director. (...).

Dispoziţiile art. 87 alin. (3) se aplică în exclusivitate cadrelor militare din Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. (...)."

Deşi a făcut referire expresă la prevederile legale incidente în cauză, judecătorul fondului a făcut o greşită interpretare şi aplicare a acestora, considerând fără temei că instituţia pârâtă şi-ar fi exercitat abuziv dreptul de apreciere.

Astfel, din probatoriul administrat în faţa primei instanţe a rezultat că intimatul reclamant a fost ofiţer (cu gradul de maior) în cadrul Direcţiei Judeţene de Informaţii Mureş.

Prin sentinţa nr. 55/07.12.2016 a Tribunalului Militar Cluj, în urma încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, s-a stabilit în sarcina acestuia o pedeapsă de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de "conducerea pe drumurile publice a unui vehicul ... de către o persoană a cărei exercitare a dreptului de a conduce a fost suspendată", iar în considerarea îndeplinirii condiţiilor expres prevăzute de art. 83 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., s-a dispus amânarea aplicării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform dispoziţiilor prevederilor art. 84 alin. (2) C. pen.

Din dispoziţiile art. 109 raportat la art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 rezultă cu suficientă claritate că trecerea în rezervă se face prin ordin al conducătorului instituţiei pe baza propunerii înaintate în acest sens.

Cu prioritate, Înalta Curte reaminteşte jurisprudenţa sa constantă în sensul că actul administrativ reprezintă manifestarea de voinţă a autorităţii publice, manifestare care se realizează în regim de putere publică. Regimul de putere publică presupune existenţa, între autoritate şi particular, a unui raport de inegalitate juridică. Puterea publică nu este însă absolută, ci este limitată de rigorile normelor juridice cărora autoritatea trebuie să se supună pentru a respecta principiul legalităţii care guvernează actul administrativ.

Autoritatea are un anumit grad de libertate în a alege între mai multe soluţii posibile. Este ceea ce se numeşte dreptul (marja) de apreciere al autorităţii, adică posibilitatea de a decide asupra oportunităţii unei anumite conduite sau acţiuni a autorităţii, materializate în emiterea unui act administrativ, care, prin efectele sale, intervine asupra realităţii în sensul modificării acesteia, modificare ce trebuie să fie în conformitate cu drepturile particularului, dar şi cu interesul general.

Rezultă că libertatea de apreciere permisă autorităţii nu este prin ea însăşi în contradicţie cu principiul legalităţii, ea fiind în legătură cu elemente ale actului administrativ (obiect, motive, scop etc), în sensul că autoritatea poate decide dacă este oportun să emită actul, care să fie conţinutul actului sau când să îşi producă acesta efectele.

Doar atunci când emiterea actului este consecinţa exercitării discreţionare a puterii publice, actul este nelegal, conduita autorităţii fiind una abuzivă, contrară legii.

Or, pentru stabilirea exercitării unei conduite nelegale a autorităţii, instanţa de fond trebuia să examineze dacă există un dezechilibru între măsura dispusă şi situaţia care a determinat-o, iar măsura nu era necesară. Din această perspectivă (a respectării principiului proporţionalităţii), instanţele pot stabili dacă autoritatea a acţionat sau nu cu exces de putere.

Doar dacă există o disproporţie vădită este afectat scopul legii şi, prin urmare, actul este nelegal.

Este adevărat că situaţia intimatului reclamant se încadrează în prevederile art. 87 alin. (3) din lege, în conformitate cu care aplicarea măsurii trecerii în rezervă nu este obligatorie, ci este o facultate a autorităţii administrative, care, în urma propunerilor înaintate ierarhic, poate dispune şi menţinerea în activitate a unui cadru militar condamnat pentru infracţiuni savarşite cu intenţie la pedeapsa amenzii penale sau cu închisoare, cu suspendarea executarii ori graţiate, înainte de începerea executării pedepsei sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

Textul de lege referindu-se la formularea unor propuneri înaintate ierarhic, este evident că formularea acestor propuneri ar trebui să aibă loc în urma unei analize factuale. Doar o astfel de propunere ar fi aptă să furnizeze superiorului ierarhic elementele necesare pentru a pune în balanţă măsurile permise de lege şi alegerea celei mai adecvate situaţiei.

Or, contrar celor reţinute de judecătorul fondului şi apărărilor intimatului din întâmpinare, Înalta Curte constată că dreptul acestuia din urmă la o analiză obiectivă nu a fost suprimat.

Astfel, rolul autorităţii competente (de a decide în ceea ce priveşte menţinerea în activitate sau trecerea în rezervă a cadrului militar condamnat) nu este acela de a se conforma automat propunerii pe care o primeşte, întrucât apreciere înseamnă analiză, iar a lăsa rezolvarea unei situaţii la aprecierea cuiva înseamnă a lăsa acea persoană să analizeze şi să hotărască ea însăşi.

În speţă, aprecierea din partea autorităţii competente pentru a decide în sensul menţinerii în activitate sau al trecerii în rezervă s-a realizat, în mod evident, pe baza tuturor informaţiilor care caracterizează activitatea şi persoana cadrului militar vizat, astfel cum rezultă din coroborarea înscrisurilor administrate în dosar (inclusiv a celor confidenţiale sau clasificate).

Astfel, din examinarea comparativă a conţinutului rapoartelor întocmite la nivelul Direcţiei Judeţene de Informaţii Mureş şi înregistrate (cronologic) sub nr. x/27.12.2016, nr. x/09.01.2017, nr. x/20.01.2017 şi nr. x/24.07.2017, raportul nr. x/07.06.2017 întocmit de Direcţia Generală Contraspionaj şi adresa nr. x/17.05.2018 (în care sunt consemnate rezoluţiile conducerii SRI date pe rapoartele nr. x din 27.12.2016 şi nr. x din 09.01.2017), reiese că inclusiv prin rapoartele în care s-a propus menţinerea în activitate s-au menţionat abilităţile de ofiţer SRI ale intimatului, dar şi atitudini personale şi comportamente ale acestuia apte să inducă elemente de vulnerabilitate şi risc pentru activitatea profesională specifică.

Raportul nr. x din 20.01.2017 (având conţinut identic cu raportul nr. x/09.01.2017 care fusese respins anterior) a fost respins de către directorul SRI, care a dispus reevaluarea situaţiei şi prin prisma politicii de personal a instituţiei, care la acea dată era în sensul nemenţinerii în activitate decât în mod excepţional a cadrelor militare care au săvârşit infracţiuni cu intenţie, tocmai în considerarea prevederilor art. 87 din Legea nr. 80/1995 care, pentru infracţiunile săvârşite din culpă, impuneau trecerea în rezervă sau direct în retragere, iar pentru cazul suspendării executării sau amânării aplicării pedepsei pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie prevedeau doar ca posibilitate alternativă şi menţinerea în activitate.

În executarea acestei dispoziţii, s-a întocmit şi supus aprobării raportul nr. x/24.07.2017, întocmit în temeiul art. 87 alin. (3), coroborat cu art. 109 alin. (11) şi art. 89 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, act care a precedat emiterea Ordinului DP 0526 din 28.07.2017 şi care propune menţinerea în activitate, dar detaliază comportamentul şi atitudinile necorespunzătoare ale intimatului reclamant.

Or, nu doar condamnarea definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, ci şi comportamentul necorespunzător al intimatului de-a lungul unei perioade îndelungate de timp justifică - şi în aprecierea instanţei de control judiciar - alegerea de către emitentul actului administrativ contestat a măsurii trecerii în rezervă, care nu apare ca fiind excesivă în raport cu circumstanţele cauzei.

Cât priveşte afirmaţia intimatului reclamant din întâmpinare, referitoare la relevanţa caracterizării depuse în dosarul penal şi ataşate în copie prezentului dosar de recurs, Înalta Curte constată că înscrisul menţionat a fost întocmit în sprijinul apărării specific juridice a intimatului în procesul penal, pentru a servi la individualizarea pedepsei aplicabile acestuia ca persoană judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, nefiind asumată - de altfel - de conducătorul unităţii în care era încadrat intimatul şi, cu atât mai puţin, de reprezentantul legal al SRI.

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte reţine şi faptul că, potrivit art. 30 din Legea nr. 80/1995, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate au obligaţia de a nu efectua activităţi care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare.

De asemenea, potrivit Regulamentului disciplinei militare, aprobat prin Ordinul MAPN nr. M.64/2013, cu modificările şi completările ulterioare, disciplina militară se realizează, printre altele, prin respectarea strictă a actelor normative în vigoare şi a jurământului militar, prin exemplul personal în relaţiile de serviciu şi în societate, implicând şi respectarea normelor de comportare civică.

În speţă, este necontestat faptul că fapta prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. este o infracţiune săvârşită cu intenţie, iar - aşa cum corect a susţinut recurentul - prin săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni, indiferent de gradul de pericol social al acesteia, este evident încălcată această obligaţie generală a cadrelor militare.

Totodată, Înalta Curte apreciază că în mod eronat judecătorul fondului a considerat relevantă pentru legalitatea ordinului contestat împrejurarea că s-a scurs un interval de 7 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii penale până să se emită ordinul de trecere în rezervă, perioadă în care intimatul reclamant A. nu a fost suspendat sau pus la dispoziţie, continuând să îşi desfăşoare activitatea de ofiţer.

Din chiar actele confidenţiale/clasificate ataşate dosarului, reiese că, de-a lungul celor 7 luni trecute până la emiterea ordinului contestat, instituţia recurentă nu a fost în pasivitate, derulându-se procedura specifică, fiind întocmite rapoarte şi solicitate reevaluări, tocmai pentru a se lua măsura cea mai potrivită în raport cu persoana vizată şi cu circumstanţele concrete ale cauzei.

De asemenea, pentru situaţiile reglementate în art. 87 alin. (3) din Legea nr. 80/1995, legiuitorul a impus întocmirea unui raport/propunere de menţinere în activitate sau de trecere în rezervă de către conducătorul unităţii militare în care este încadrat ofiţerul vizat, având ca temei hotărârea judecătorească penală definitivă. Nu este impusă suplimentar măsura suspendării din activitate sau punerea la dispoziţie nici de acest text de lege, nici de dispoziţia generală cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 80/1995 sau de alte prevederi legale sau regulamentare.

Nici argumentul instanţei de fond referitor la încălcarea prevederilor art. 90 din C. pen., care dispun că persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii şi incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, nu este unul valabil.

Astfel, textul de lege menţionat se referă la interdicţii, decăderi şi incapacităţi, în vreme ce măsura prevăzută de legea specială aplicabilă militarilor care au săvârşit infracţiuni nu se circumscrie niciuneia dintre noţiunile menţionate, nefiind vorba de interzicerea exerciţiului unui drept, de decăderea dintr-un drept sau de afectarea unei capacităţi, ci de o modalitate de încetare a activităţii profesionale.

Cât priveşte "considerentul" sentinţei referitor la faptul că "justificările pentru care s-a susţinut că ele (n.n. rapoartele") au fost respinse, fie au fost neinteligibile pentru instanţă, aşa cum rezultă din adresele pârâtei şi neexplicate corespunzător în apărările pârâtei, fie acestea erau vădit nefondate" nu poate fi apreciat ca fondat, în condiţiile în care judecătorul avea posibilitatea procedurală de a solicita orice lămuriri suplimentare (art. 22 alin. (2) coroborat cu art. 394 alin. (1) din C. proc. civ.), Înalta Curte constatând, de altfel, că rapoartele sunt suficient de lămuritoare sub aspectele relevante pentru cauză.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că este vorba despre exercitarea cu vădită disproporţie a dreptului de apreciere al autorităţii emitente a ordinului contestat, respectiv despre un exces de putere.

În consecinţă, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantului.

III.2. Soluţia instanţei de recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Serviciul Român de Informaţii, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Serviciul Român de Informaţii, prin U.M. 0198 Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 129 din 29 iunie 2018 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată.

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 decembrie 2020.