Vehicle damage compensation: Guarantee Fund appeal dismissed for illegal application of service-center price caps

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la 23.06.2017 împotriva deciziei nr. 6007/22.05.2017, emisă de către pârâta F.G. A, reclamantul A. a solicitat anularea acestei decizii şi, pe cale de consecinţă, admiterea în totalitate a cererii sale de plată, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor pentru suma de 3076,55 RON reprezentând contravaloarea reparaţiei autoturismului avariat.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 316 din 31 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A fost anulată decizia nr. 6007/2017 şi obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3076,55 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea litigiului în fond, respingerea acţiunii.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile legale şi că, raportat la prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, FGA verifică dosarele de daună şi creanţele raportat la normele aplicabile în materie, respectiv normele RCA şi la condiţiile de asigurare.

Instanţa de fond şi-a întemeiat sentinţa recurată pe dispoziţiile Normei 23/2014 în mod eronat, neluând în considerare condiţiile de asigurare CASCO, acestea fiind cele în baza cărora sunt reglementate raporturile de asigurare, condiţii la care asiguratul a achiesat. În aceste condiţii se prevede că, în situaţia producerii evenimentului asigurat, acesta este obligat să efectueze reparaţia într-un service agreat de asigurător.

A mai arătat recurentul că principalul scop al FGA este acela de garantare a creditorilor de asigurări şi că este obligat să acţioneze ca un profesionist, fiind în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte riscurile diminuării nejustificate a resurselor FGA, prin acordarea fără analiză a cererilor depuse de petenţi la FGA.

A susţinut că despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăşi cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator şi nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză asiguratului, în cazul de faţă unităţii reparatoare. În cazul dedus judecăţii, despăgubirea acordată de FGA creditorului de asigurare este egală cu cuantumul pagubei suferite care are caracter reparator, în baza unei analize întocmite potrivit condiţiilor de asigurare, iar nu în afara acestora, instanţa de fond impunând FGA-ului tarife ce depăşesc cu mult cuantumul pagubei suferite.

Totodată, FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

4. Apărările intimatului

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

În legătură cu criticile aferente motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 pct. 6 teza a doua din C. proc. civ. (când hotărârea cuprinde motive contradictorii), Înalta Curte apreciază că acestea au fost încadrate greşit, în realitate susţinându-se încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că, urmează să fie analizate în cadrul criticilor expuse pentru pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat contraargumente de ordin critic faţă de considerentele sentinţei pronunţate în fond, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale dându-le o interpretare proprie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(...)

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Din interpretarea logică şi sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabileşte pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, şi nu de o preţurile practicate de unităţile service agreate.

În speţă nu poate fi reţinută limitarea acordării despăgubirilor în funcţie de un anumit statut al unităţii reparatoare, chiar dacă anterior a existat o astfel de prevedere în actul normativ ("preţurile practicate de unităţile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât preţurile practicate de către unităţile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanţii din România ai acestora"), întrucât acel text a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma 2/2015).

Aşa fiind, instanţa de control judiciar, în acord cu opinia judecătorului fondului, reţine că în lipsa unui temei legal, instanţa nu poate valida decizia autorităţii pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază rezonabil, chiar şi în contextul în care pentru a efectua această operaţiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service agreate.

Mai observă Înalta Curte că diferenţa respinsă la plată, potrivit deciziei atacate şi documentaţiei administrative ce a stat la baza emiterii acesteia, rezultă din reducerea contravalorii manoperei şi a pieselor, însă apreciază că, faţă de dispoziţiile normei antereferite, această măsură nu poate fi apreciată ca fiind legală şi temeinică, nereieşind din actele menţionate modalitatea de determinare în concret a acesteia şi nici elementele la care s-a raportat pârâtul.

Recurentul a invocat faptul că instanţa de fond nu a luat în considerare condiţiile de asigurare CASCO, dar instanţa de control judiciar observă că la dosarul cauzei nu există dovezi că în condiţiile de asigurare s-ar fi stabilit suma de 45 RON/oră manoperă, făcându-se referire doar la "service recomandat"; totodată, la dosar fond au fost depuse în susţinere dovezi privind suma solicitată de 3076,55 RON, respectiv factură şi chitanţă, iar la dosar calculaţia reparaţiei.

Mai mult, stabilirea valorii despăgubirii prin raportare chiar la preţurile stabilite de unităţile service în fiecare din cazurile concrete şi prin raportare la documentele justificative eliberate de unităţile reparatoare, reprezintă o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului, şi nu o îmbogăţire fără justă cauză, astfel cum afirmă eronat recurentul-pârât.

Totodată, reţine Înalta Curte că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că "la stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA".

Prin urmare, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcţie de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului şi de limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA.

Înalta Curte apreciază, aşadar, ca fiind nelegală decizia contestată respectiv refuzul autorităţii de a achita întreaga despăgubire solicitată şi plafonarea despăgubirii în raport de un criteriu care, deşi pare obiectiv, nu este prevăzut de lege şi anume preţurile practicate de unităţile service agreate.

În cauză, dreptul de apreciere al autorităţii pârâte a fost depăşit, întrucât în cauză pe operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei sunt aplicabile dispoziţiile art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014, iar cuantumul daunei este reprezentat de costul reparaţiilor efectuate la o unitate de specialitate şi probat de reclamant cu documente justificative, nefiind legală diminuarea cuantumului despăgubirii solicitate prin raportare la anumite preţuri practicate de unităţi service agreate, verificare care a excedat obligaţiei de diligenţă a fondului în raport de dispoziţiile art. 51 (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În fine, instanţa de control judiciar aminteşte că art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 stabileşte o limită cu privire la întinderea despăgubirii ce poate fi acordată de FGA (450000 RON per creditor de asigurare), însă acesta excedează obiectul speţei de faţă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 316 din 31 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 316 din 31 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 decembrie 2020.