Reduction of antitrust fine based on admission of fault: conflict between administrative objection to investigative report and judicial recognition of mitigation

Şedinţa publică din data de 02 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 03 mai 2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând, în principal, anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 82/24.11.2016, cu consecinţa exonerării societăţii de la plata amenzii aplicată prin decizia menţionată, şi în subsidiar, reducerea amenzii sub nivelul aplicat de pârât, acesta procedând la o greşită individualizare a amenzii aplicate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 391 din 06 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea, a anulat, în parte, Decizia nr. 82/24.11.2016 în ceea ce o priveşte pe reclamantă şi doar referitor la individualizarea sancţiunii şi aplicarea amenzii şi a procedat la reindividualizarea sancţiunii, în sensul că amenda aplicată reclamantei este în valoare de 280.287 de RON, corespunzătoare unui nivel de bază (determinat inclusiv după adaptarea acestuia) de 0,20 % raportat la cifra de afaceri realizată în anul 2015.

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată, şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.050 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 391 din 06 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Consiliul Concurenţei a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi menţinerii amenzii aplicate reclamantei în cuantumul stabilit prin Decizia nr. 82/24.11.2016.

Recurentul-pârât a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 raportat la art. 397, precum şi art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., formulând, în esenţă, următoarele critici:

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanţa de fond a acordat reducerea amenzii pentru recunoaşterea faptei de către reclamantă, deşi aceasta a contestat existenţa faptei şi s-a opus administrării probei cu declaraţia de recunoaştere.

În speţă, nu este incidentă situaţia reglementată de art. 57 alin. (5) teza a II-a din Legea concurenţei, întrucât nu a fost acordat beneficiul recunoaşterii, astfel că această dispoziţie legală nu poate fi invocată pentru a motiva acordarea reducerii ulterior unei proceduri administrative în care ea nu a fost dispusă.

Cuantumul maxim al reducerii amenzii, aplicabil în cauză, care putea fi acordat în temeiul pct. 47 lit. b) din Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996, era de 15%. Cu toate acestea, autoritatea pârâtă a acordat o reducere suplimentară de 5% întreprinderilor care au recunoscut săvârşirea faptei, dând eficienţă dispoziţiei tranzitorii prevăzute la pct. 64 din Instrucţiuni, reducerea totală fiind astfel în cuantum de 20%.

Reducerea în cuantum maxim a amenzii putea fi acordată doar dacă nu ar fi fost contestate concluziile raportului de investigaţie prin formularea de obiecţiuni, scopul recunoaşterii fiind eficientizarea activităţii Consiliului Concurenţei.

În speţă, societatea reclamantă a contestat concluziile raportului, şi, în acelaşi timp, a solicitat reducerea maximă, or, cu atât mai mult nu i se putea acorda o reducere suplimentară, îndreptată către maxim, atâta timp cât:

- conform jurisprudenţei Comisiei Europene, recunoaşterea ulterior comunicării raportului nu are o valoare semnificativă prin raportare la înlesnirea activităţii autorităţii de concurenţă, însă putea fi acordată anterior introducerii în lege a procedurii simplificate atunci când exista o asumare totală a vinovăţiei stabilite prin raport;

- reclamanta a formulat obiecţiuni la raport, din care rezultă o negare a implicării în încălcare, atitudine contrarie celei necesare pentru acordarea reducerii maxime pentru recunoaştere;

- autoritatea de concurenţă a ţinut cont de toate aspectele la momentul individualizării sancţiunii, fapt ce rezultă din împrejurarea că celelalte întreprinderi investigate care au recunoscut săvârşirea faptei, au beneficiat de o reducere de 20%, şi nu de 30%, astfel cum a solicitat reclamanta.

Recunoaşterea totală a faptei reprezintă o facilitare a activităţii autorităţii şi din perspectiva faptului că această recunoaştere, odată acceptată de autoritate, devine o probă indirectă în privinţa celorlalţi participanţi la săvârşirea faptei.

În raport de considerentele din jurisprudenţa şi doctrina incidentă în materie, având în vedere valoarea probatorie fie chiar şi a unei singure declaraţii de recunoaştere faţă de calificarea faptelor în privinţa celorlalte părţi implicate în săvârşirea încălcării, se poate concluziona că existenţa recunoaşterii a facilitat activitatea autorităţii din perspectiva probării faptei anticoncurenţiale.

Aceste considerente, cumulate cu atitudinea intimatei-reclamante rezultată din contestarea concluziilor raportului de investigaţie, denotă faptul că nu putea interveni reducerea maximă pentru recunoaşterea faptei, atât timp cât din comportamentul întreprinderii nu a rezultat o asumare totală a propriei fapte şi aceasta nu a înlesnit semnificativ activitatea investigativă a autorităţii, inclusiv sub aspectul probării indirecte a faptei, în raport de întreprinderile care nu au recunoscut săvârşirea acesteia.

Intimata-reclamantă s-a opus depunerii la dosarul cauzei a propriei declaraţii de recunoaştere, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 raportat la art. 397 din C. proc. civ.. Din atitudinea procesuală a întreprinderii A., se pot deduce următoarele:

- fie solicitarea de reducere a cuantumului amenzii pe acest considerent nu a existat în cuprinsul acţiunii introductive, argumentaţia din acţiune fiind lacunară şi lipsită de claritatea obiectivului urmărit;

- fie s-a renunţat la această solicitare în cursul judecăţii, întrucât nu poate fi conciliată cererea de a se lua în considerare actul recunoaşterii, cu solicitarea de a se respinge administrarea în cauză a înscrisului din care rezultă această recunoaştere.

Reclamanta nu a formulat o solicitare de reducere a amenzii la un nivel de bază de 0,2%, apărările acesteia vizând disproporţia dintre cuantumul acordat de autoritate (de 0,5%) şi cel calculat pentru întreprinderile care au recunoscut fapta.

Instanţa de fond a acordat întreprinderii reducerea de 30%, ajungându-se la o reducere maximă a nivelului de bază, care a fost stabilit la 0,2%, procent ce nu a fost solicitat de către reclamantă.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat, în principal, următoarele critici:

Pentru a se acorda circumstanţa specială a recunoaşterii, se impunea ca reclamanta să probeze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 57 alin. (3) din Legea concurenţei. Această probă nu numai că nu s-a realizat dar, mai mult, intimata-reclamantă s-a opus administrării înscrisului constând în declaraţia de recunoaştere.

În cauză, nu exista obligaţia de a se acorda un termen pentru completarea declaraţiei de recunoaştere, întrucât societatea şi-a formulat propria perspectivă asupra recunoaşterii, ce contravine dispoziţiilor privind individualizarea sancţiunii şi practicii la nivel european.

Cuantumul amenzii, anterior asumat de către întreprindere, este stabilit prin decizie, ca act de autoritate al Consiliului Concurenţei, ce nu comportă negocieri anterioare. Întâlnirile care au loc la sediul autorităţii au ca obiect formarea unei viziuni comune asupra faptei şi a individualizării sancţiunii. În cursul acestor întâlniri clarificatoare, întreprinderea are posibilitatea de a demonstra îndeplinirea anumitor circumstanţe care îi pot atenua situaţia juridică, însă nu poate fi determinată autoritatea să aplice un cuantum al reducerii amenzii mai mare comparativ cu cel care putea fi aplicat conform legislaţiei în vigoare.

Instrucţiunile privind individualizarea amenzii stabilesc posibilitatea acordării unui termen pentru completarea declaraţiei de recunoaştere, nu şi obligaţia acordării acestui termen.

Declaraţia de recunoaştere a faptei a fost realizată de către intimata-reclamantă cu titlu pur formal, aceasta cunoscând încă din cursul întâlnirilor clarificatoare faptul că solicitarea unui cuantum maxim al reducerii nu va fi acceptată de către autoritate.

Aşa cum rezultă din par. (206) al Deciziei nr. 82/24.11.2016, întreprinderea A. a beneficiat de acordarea circumstanţei atenuante a colaborării dincolo de obligaţia legală, reducerea fiind de 10% din nivelul de bază stabilit de autoritate (cuantum maxim pentru această atenuantă).

Faptul că întreprinderea şi-a asumat săvârşirea faptei nu a rămas nevalorificat, ci a contribuit la individualizarea sancţiunii, întreprinderii fiindu-i acordată circumstanţa prevăzută la pct. 18 lit. d) din Instrucţiuni.

Individualizarea sancţiunii în modalitatea la care a procedat prima instanţă, contravine caracterului disuasiv al amenzii şi principiului proporţionalităţii sancţiunii.

În condiţiile în care în sarcina intimatei-reclamante a fost reţinută săvârşirea unei fapte anticoncurenţiale de gravitate mică, aplicându-se minimul legal al amenzii în absenţa recunoaşterii, reducerea de către instanţa de fond a cuantumului respectivei amenzi la nivelul de 0,2% din cifra de afaceri aferentă anului 2015, invalidează/lipseşte de eficienţă sancţiunea.

De asemenea, prin aplicarea reducerii pentru recunoaştere în cuantum maxim, s-a acordat întreprinderii A. o reducere disproporţionată prin raportare la ceilalţi participanţi la încălcare, care au recunoscut fapta, cuantumul reducerii nivelului de bază pentru recunoaştere în cazul acestora fiind de 20%, şi nu de 30%.

Sentinţa recurată este nelegală şi din perspectiva cuantumului cheltuielilor de judecată acordate reclamantei, în condiţiile în care faptele reţinute prin Decizia nr. 82/2016 au fost confirmate de către instanţa de fond, la fel ca şi individualizarea faptelor din perspectiva gravităţii, a duratei şi a unor eventuale circumstanţe atenuante sau agravante incidente.

Totodată, nu se precizează conţinutul documentelor justificative avute în vedere de către instanţa de fond, făcându-se menţiune doar despre o reducere "proporţională" a onorariului de avocat solicitat de către reclamantă.

În aceste condiţii, se impune reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, prin prisma dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., cu posibilitatea reducerii până la un nivel justificat de munca efectiv prestată de avocat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Prin notele scrise formulate în cauză, intimata-reclamantă a solicitat să se constate caracterul nefondat al argumentelor prezentate de recurentul-pârât în susţinerea căii de atac şi să se dispună respingerea recursului astfel formulat, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate ca legale şi temeinice.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile formulate de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei, circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele sentinţei regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată, fiind examinate efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi.

Sentinţa recurată nu cuprinde motive contradictorii, judecătorul fondului expunând argumentele care l-au determinat să anuleze, în parte, Decizia nr. 82/24.11.2016, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, şi să procedeze la reindividualizarea sancţiunii, aceste argumente, prezentate într-o manieră clară şi concisă, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Susţinerile recurentului-pârât potrivit cărora caracterul contradictoriu al considerentelor sentinţei atacate rezidă în faptul că prima instanţă a redus cuantumul amenzii reţinând recunoaşterea faptei de reclamantă, deşi aceasta a contestat existenţa faptei şi s-a opus administrării probei cu declaraţia de recunoaştere, sunt neîntemeiate.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii recurate rezultă că autoritatea pârâtă a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale în materie din perspectiva acordării unui tratament favorabil întreprinderilor care recunosc săvârşirea faptei, instanţa de fond făcând trimitere la declaraţia depusă în faţa autorităţii de către reclamantă, prin care aceasta a recunoscut în întregime faptele anticoncurenţiale şi durata acestora, învederând că acceptă cuantumul maxim al amenzii, respectiv 0,2% din cifra de afaceri totală realizată în anul 2015.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat şi s-a pronunţat asupra susţinerilor formulate de reclamantă prin acţiunea introductivă de instanţă, din motivarea petitelor cererii de chemare în judecată rezultând în mod evident că unul dintre motivele de nelegalitate ale deciziei contestate a privit modalitatea de individualizare a amenzii aplicate de autoritatea pârâtă, solicitându-se reducerea cuantumului amenzii stabilite prin decizia atacată.

Criticile recurentului-pârât vizând pierderea beneficiului recunoaşterii faptei de către reclamantă, urmare a formulării acţiunii în anulare, cu referire la considerentele expuse la pagina 16, paragraful 3, din sentinţa recurată, urmează a fi înlăturate.

Instanţa de control judiciar achiesează la punctul de vedere exprimat de intimata-reclamantă, în sensul că recunoaşterea unei fapte de către o întreprindere sancţionată de Consiliul Concurenţei nu neagă dreptul acesteia la contestarea în instanţă a deciziei emise de autoritatea de concurenţă, o abordare în sens contrar fiind de natură a încălca liberul acces la justiţie, cu atât mai mult în situaţia în care prin decizia atacată nu a fost acceptată declaraţia de recunoaştere a întreprinderii, cum este cazul în speţă.

Dispoziţiile art. 57 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 21/1996, republicată, invocate de către recurent, se aplică exclusiv în cadrul procedurii desfăşurate în etapa administrativă, or, în cauză, prima instanţă a reanalizat condiţiile în care recunoaşterea faptei a operat, precum şi efectele pe care aceasta le produce, urmare a anulării deciziei autorităţii pârâte.

În contextul evidenţiat, împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât potrivit cărora reducerea în cuantum maxim a amenzii putea fi acordată doar dacă nu ar fi fost contestate concluziile raportului de investigaţie, se apreciază că susţinerile în discuţie nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

Astfel, la pct. II.2 din cererea de recurs, pârâtul a formulat critici ce vizează practic modalitatea de reindividualizare a sancţiunii şi de stabilire a cuantumului amenzii de către instanţa de fond, aceste critici încadrându-se în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care urmează a fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Critica recurentului-pârât referitoare la relevanţa din punct de vedere probatoriu a declaraţiei de recunoaştere a faptei, dezvoltată în cuprinsul pct. II.3 din cererea de recurs, constituie un argument nou, invocat de pârât pentru prima dată în calea de atac a recursului, instanţa de fond nefiind învestită cu analizarea acestui aspect de către niciuna dintre părţi.

Or, acest demers al recurentului-pârât contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum şi principiului contradictorialităţii reglementat la art. 14 din acelaşi cod, reclamanta neavând posibilitatea de a formula susţineri în faţa primei instanţe în privinţa aspectului criticat.

Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora în calea de atac a recursului se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care conduc spre concluzia imposibilităţii formulării unor pretenţii noi în această cale de atac, şi determină, în speţă, necercetarea criticii în discuţie.

Criticile recurentului-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 397 din C. proc. civ., nu pot fi primite.

Examinând actele şi lucrările dosarului, se constată că la termenul de judecată din 21 noiembrie 2017, prima instanţă a încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată de pârât, constând în declaraţia de recunoaştere expresă şi neechivocă a reclamantei, atât în privinţa faptelor anticoncurenţiale, cât şi a duratei încălcării prevederilor Legii nr. 21/1996, această probă fiind administrată la termenul respectiv, prin depunerea la dosar de către pârât a declaraţiei de recunoaştere în discuţie.

În dezacord cu susţinerile recurentului, împrejurarea că reclamanta a solicitat înlăturarea acestei probe, nu echivalează cu lipsa din cuprinsul acţiunii introductive de instanţă a solicitării de reducere a cuantumului amenzii şi nici cu renunţarea la această solicitare în cursul judecăţii.

Astfel, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că prin petitul formulat în subsidiar, reclamanta a solicitat reducerea cuantumului amenzii sub nivelul aplicat de pârâtul Consiliul Concurenţei prin decizia contestată, învederând că pârâtul a procedat la o greşită individualizare a amenzii.

În aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa de fond s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere ale acţiunii deduse judecăţii, cu respectarea limitelor trasate prin petitele acţiunii, neputându-se reţine că în raport de motivele prezentate în susţinerea petitului formulat în subsidiar, prima instanţă a acordat mai mult sau altceva decât s-a cerut, contrar dispoziţiilor art. 397 alin. (1) din C. proc. civ.

Aşa cum s-a reţinut cu ocazia examinării motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., judecătorul fondului a expus argumentele de fapt şi de drept care l-au determinat să anuleze, în parte, decizia contestată în ceea ce o priveşte pe reclamantă, şi să procedeze la reindividualizarea sancţiunii aplicate de autoritatea pârâtă, raportându-se la susţinerile părţilor şi la probele administrate, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor identificate ca fiind aplicabile în speţă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, sentinţa atacată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, declaraţia de recunoaştere respectă cele două condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 57 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, şi anume asumarea faptei şi a amenzii calculate de autoritatea de concurenţă, conform Instrucţiunilor privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996.

În mod corect judecătorul fondului a reţinut caracterul nelegal al deciziei contestate din perspectiva faptului că nu se justifică aplicarea reducerii în procent de 20%, prin această modalitate de individualizare a sancţiunii interzicându-i-se reclamantei posibilitatea reală de a beneficia de tratamentul favorabil acordat întreprinderilor care recunosc săvârşirea faptelor anticoncurenţiale.

Interpretarea dată de către recurent prevederilor art. 33 din Instrucţiuni, nu poate fi primită, din conţinutul acestor prevederi rezultând că termenul pentru completarea declaraţiei de recunoaştere se acordă în situaţia în care propunerea de recunoaştere este considerată insuficientă, cum este cazul în speţă.

Aşa cum a apreciat instanţa de fond, doar prin aplicarea prevederilor art. 33 din Instrucţiuni autoritatea pârâtă se putea asigura dacă reclamanta înţelege să-şi asume maximul preconizat al amenzii, chiar dacă aceasta ar depăşi nivelul de 0,2% sau dacă este dispusă să recunoască fapta doar în limita menţionată, o interpretare în sens contrar conducând la lipsirea de efecte a acestor dispoziţii legale, cu atât mai mult cu cât reclamanta şi-a recunoscut în totalitate faptele anticoncurenţiale.

Susţinerile recurentului-pârât potrivit cărora reclamantei i-a fost acordată circumstanţa atenuantă a colaborării dincolo de obligaţia legală de a coopera, sunt nefondate.

Declaraţia de recunoaştere a intimatei-reclamante nu poate fi asimilată, din punct de vedere al naturii sale juridice, unei colaborări cu autoritatea de concurenţă dincolo de obligaţia legală de a coopera, aceasta din urmă fiind o instituţie juridică distinctă, care intervine în cazul unor îndeplinirii unor condiţii diferite, care nu se regăsesc în cauză.

Instanţa de control judiciar urmează a înlătura şi afirmaţiile recurentului-pârât vizând dubla valorificare a aceleiaşi împrejurări, prin menţinerea circumstanţei atenuante a colaborării şi acordarea, în acelaşi timp, a circumstanţei speciale a recunoaşterii.

Contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă nu a procedat la dubla valorificare a declaraţiei de recunoaştere a reclamantei, având în vedere că recunoaşterea faptei este o formă a colaborării reglementată distinct de Legea concurenţei, iar în conţinutul deciziei atacate, reclamantei i-au fost recunoscute aporturile de colaborare, altele decât cele privind recunoaşterea faptelor, astfel că în mod judicios instanţa de fond a acordat eficienţă cauzei de reducere a cuantumului amenzii.

În dezacord cu afirmaţiile recurentului, nu se poate reţine că reindividualizarea sancţiunii, la care a procedat prima instanţă, contravine caracterului disuasiv al amenzii şi principiului proporţionalităţii sancţiunii.

Aplicarea unei sancţiuni cu amendă în cuantumul prevăzut de lege, nu poate fi apreciată ca având un caracter disuasiv, fiind evident că prin stabilirea limitei minime a amenzii, astfel cum a fost aplicată prin sentinţa recurată, intenţia legiuitorului a fost tocmai aceea de a acorda un beneficiu întreprinderilor care recunosc şi înţeleg consecinţele faptelor anticoncurenţiale săvârşite.

În ceea ce priveşte criticile privind modalitatea de reindividualizare a sancţiunii şi de stabilire a cuantumului amenzii (dezvoltate la pct. II.2 din cererea de recurs şi analizate în cadrul motivului de casare mai sus cercetat), se observă că recurentul-pârât a invocat Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea nr. 21/1996, forma în vigoare ulterior comunicării raportului de investigaţie şi deciziei contestate, în condiţiile în care de la momentul declanşării investigaţiei şi pe parcursul desfăşurării acesteia, a intervenit o succesiune în timp a Instrucţiunilor, care stabilesc un tratament mai favorabil comparativ cu cele invocate de către recurent.

Astfel, la data săvârşirii în cauză a ultimului act anticoncurenţial (07.09.2010), erau în vigoare Instrucţiunile aprobate prin Ordinul Consiliului Concurenţei nr. 106/2004, la data de 10.09.2010 a fost publicat în Monitorul Oficial, Ordinul nr. 420/2010 pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor mai sus menţionate, care a abrogat ordinul anterior, iar ulterior comunicării raportului de investigaţie s-a publicat în Monitorul Oficial la data de 03.11.2016, Ordinul nr. 694/2016, care a abrogat prevederile Instrucţiunilor aprobate prin Ordinul nr. 420/2010.

Înalta Curte va înlătura şi argumentele recurentului-pârât care fac trimitere la practica Comisiei Europene, reţinând că în cauza invocată de recurent, temeiul de drept reţinut pentru acordarea reducerii amenzii aplicate de Consiliul Concurenţei se referă la circumstanţa atenuantă rezultată din colaborarea cu autoritatea de concurenţă, temei ce este distinct de cel avut în vedere în speţă, care priveşte ipoteza recunoaşterii faptelor anticoncurenţiale de către întreprinderea investigată.

Critica recurentului-pârât vizând aplicarea reducerii amenzii în cuantumul maxim prevăzut de lege este, de asemenea, neîntemeiată.

În mod corect instanţa de fond a procedat la reindividualizarea sancţiunii, constatând că reducerea acordată trebuia să atingă nivelul de 0,36% (30% din nivelul de bază de 1,20), cu consecinţa stabilirii unui nivel al amenzii de 0,14% (0,50%-0,36%). Totodată, întrucât art. 57 alin. (2) teza finală din Legea nr. 21/1996 prevede că amenda nu poate fi mai mică de 0,2% din cifra de afaceri, în mod judicios prima instanţă a aplicat acest din urmă cuantum al amenzii.

Înalta Curte va înlătura şi criticile recurentului-pârât privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin sentinţa recurată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, în mod justificat, de către partea care a câştigat procesul.

În speţă, faţă de soluţia de admitere, în parte, a acţiunii, reţinând culpa concurentă a părţilor, în mod corect instanţa de fond a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma 5.050 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

Susţinerea recurentului-pârât potrivit căreia nu i-au fost comunicate documentele justificative cu care reclamanta a făcut dovada achitării onorariului avocaţial, nu poate fi primită, întrucât dispoziţiile C. proc. civ. nu prevăd faptul că aceste înscrisuri sunt supuse comunicării.

Critica recurentului-pârât referitoare la modalitatea în care instanţa de fond a apreciat, în baza art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţial solicitat de către reclamantă, este inadmisibilă.

În acest sens, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Faţă de caracterul obligatoriu al dezlegării date de instanţa supremă prin decizia menţionată, potrivit art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., se constată că este inadmisibilă critica recurentului-pârât vizând modalitatea de apreciere asupra cuantumului onorariul avocaţial acordat reclamantei în primă instanţă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenţei, ca nefondat.

Instanţa de control judiciar va obliga recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON constând în onorariul avocaţial achitat în recurs, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în această apreciere avându-se în vedere atât dispoziţiile legale invocate, cât şi volumul de activitate al avocatului, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentintei nr. 391 din 06 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul - pârât Consiliul Concurenţei la plata sumei de 5.000 RON în favoarea intimatei - reclamante A. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 decembrie 2020.