Tax assessment quashed and remanded for failure to address objections to accounting expert report

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.05.2016 pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii în numele AJFP Ialomiţa şi în numele AJFP Argeş, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/30.10.2015, a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/2015, precum şi a Deciziei nr. 1062/11.05.2016 de soluţionare a contestaţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 739/2017 din 24.05.2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis acţiunea, a anulat Decizia nr. 1062/11.05.2016, a admis plângerea prealabilă şi pe fond a admis contestaţia şi a anulat Decizia de impunere nr. x/30.10.2015 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/2015, cu consecinţa emiterii unei noi decizii de impunere care să se circumscrie celor reţinute în sentinţă.

Recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Argeş, împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 07.11.2016, prin care s-a respins excepţia necompetenţei materiale, fost admis de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1425/R-CONT din 23.112017, prin care sentinţa a fost casată, iar cauza a fost reţinută spre soluţionare în primă instanţă la Curtea de Apel Piteşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut că, faţă de valoarea creanţelor contestate, respectiv 1.446.311 RON, şi de disp. art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine curţii de apel.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 28/F-CONT din 13 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş. A fost anulată Decizia nr. 1062/11.05.2016 şi, în parte, Decizia de impunere nr. x/30.10.2015 cu privire la sumele de 557.463 RON debit TVA şi 371.641 RON debit impozit pe profit şi accesorii TVA şi impozit pe profit aferente acestor sume. A fost menţinută decizia de impunere cu privire la sumele de 64.021 RON debit TVA, 15.035 RON debit impozit pe profit şi accesorii TVA şi impozit pe profit aferente acestor sume. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1300 RON, cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Argeş, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat că instanţa nu a avut în vedere materialul probator şi nici susţinerile pârâtei, procedând la admiterea acţiunii cu o motivare sumară, ce cuprinde motive străine de natura cauzei şi care se sprijină exclusiv pe concluziile expertului contabil şi pe susţinerile reclamantei. Instanţa s-a mărginit să preia concluziile expertului, fără să motiveze de ce a înlăturat susţinerile pârâtei.

Recurenta a menţionat că a depus la dosar întâmpinare şi obiecţiuni la raportul de expertiză, care nu au fost luate în considerare de instanţă şi nu au fost combătute. A invocat dreptul la un proces echitabil, care impune motivarea hotărârilor judecătoreşti, în cauză motivarea neanalizând situaţia de fapt dedusă judecăţii, prin prisma dispoziţiilor legale cu incidenţă în speţă. Astfel, au fost ignorate aspecte esenţiale care, dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanţa de fond, ar fi condus la o altă soluţie.

Recurenta a prezentat situaţia de fapt şi a susţinut că, din punct de vedere fiscal, nu este suficientă prezentarea facturilor de achiziţie a mărfurilor, emise de furnizorul S.C. B. S.R.L., completate cu datele obligatorii prevăzute de legiuitor, ci trebuie demonstrată realitatea operaţiunilor înscrise în aceste facturi.

Directiva 2006/112/CE şi legislaţia naţională în domeniul fiscal nu conţin prevederi exprese privind condiţiile în care poate fi anulat dreptul de deducere a TVA în situaţii de abuzuri, în scopul obţinerii de avantaje fiscale, sens în care a invocat jurisprudenţa CJUE în materie - hotărârea din cauza C-255/02 - Halifax & others. De asemenea, CJUE impune obligaţia persoanei care solicită deducerea TVA să demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru acordarea deducerii - hotărârea din cauza C-85/95 John Reisdorf, hotărârea din cauzele reunite C-110/98, C-147/98.

Recurenta a precizat că la determinarea nedeductibilităţii cheltuielilor cu mărfurile şi la anularea TVA deductibilă aferentă achiziţiilor efectuate de reclamantă în relaţia cu S.C. B. S.R.L. a avut în vedere şi art. 6 din O.G. nr. 92/2003, iar instanţa nu s-a pronunţat asupra tranzacţiilor efectuate între S.C. C. şi S.C. A. S.R.L.. Cu privire la aceste tranzacţii a prezentat situaţia de fapt şi a susţinut că deţinerea de către reclamantă a facturilor de achiziţie nu justifică deductibilitatea fiscală a cheltuielilor de achiziţie şi dreptul de deducere a TVA înscrisă în aceste documente, atât timp cât nu se dovedeşte realitatea şi legalitatea livrării de bunuri consemnate în aceste documente.

A invocat disp. OMFP nr. 2226/2006 potrivit cărora, în situaţia în care nu se întocmeşte factura în momentul livrării, bunurile livrate trebuie să fie însoţite pe timpul transportului de avizul de însoţire a mărfii. Or, recepţia mărfurilor primite de reclamantă de la S.C. C. s-a efectuat pe baza facturilor şi nu a avizelor de însoţire a mărfii, rezultând că facturile au însoţit marfa şi nu au fost întocmite ulterior.

Recurenta a susţinut că reclamanta datorează şi accesoriile aferente debitului principal, conform principiului de drept "accesorium sequitur principale".

4. Apărările intimatei

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciind că instanţa de fond a analizat complet şi corect probatoriul administrat, iar sentinţa respectă toate normele de legalitate şi este temeinic motivată. Instanţa nu a ţinut cont de susţinerile pârâtei de vreme ce acestea nu au fost confirmate de probele administrate, ci au fost infirmate de concluziile raportului de expertiză contabilă şi de documentele depuse de reclamantă, care au confirmat realitatea tranzacţiilor. Conform concluziilor raportului de expertiză contabilă, toate tranzacţiile au existat, iar documentele contabile au fost corect întocmite şi înregistrate, astfel că aceste cheltuieli au fost considerate nedeductibile în mod eronat.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, faţă de următoarele considerente:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.10.2015 încheiat de AJFP Argeş - Activitatea de Inspecţie Fiscală, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/30.10.2015, s-au stabilit în sarcina reclamantei următoarele obligaţii fiscale:

a) TVA pentru perioada verificată 01.11.2011-31.03.2015: 621.484 RON; 180.409 RON dobânzi/majorări de întârziere; 99.453 RON penalităţi de întârziere.

b) Impozit pe profit pentru perioada verificată 01.06.2011-31.12.2014: 386.676 RON; 99.037 RON dobânzi/majorări de întârziere; 59.252 RON penalităţi de întârziere.

Reclamanta a contestat doar sumele provenite din relaţiile comerciale cu S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L..

Referitor la aceste relaţii comerciale, pârâta a susţinut că în cursul lunilor august şi septembrie 2013, reclamanta a efectuat tranzacţii comerciale cu S.C. B. S.R.L. constând în cumpărări de zahăr exercitându-şi dreptul de deducere asupra sumei de 364.580 RON, iar S.C. B. S.R.L. a declarat pentru anul 2013 achiziţii de mărfuri în procent de 99,8% de la S.C. D. S.R.L.. De asemenea, organele fiscale au arătat că din aplicaţia C-linx a rezultat că S.C. D. S.R.L. nu a recunoscut tranzacţiile declarate de B. S.R.L., astfel încât a apreciat pârâta că pentru achiziţiile înregistrate de reclamantă de la S.C. B. S.R.L. (zahăr) pe relaţia acesteia cu S.C. D. S.R.L. nu se confirmă provenienţa mărfurilor, respectiv că acestea sunt în fapt de la S.C. B. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, nu sunt justificate din punct de vedere al autenticităţii documentelor de aprovizionare. S-a mai arătat că la formularea acestor concluzii au fost utilizate informaţiile furnizate de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Alexandria, conform adresei înregistrate la AJFP Argeş sub nr. x/09.03.2015. Pentru tranzacţiile încheiate cu S.C. B. S.R.L. s-a reţinut că reclamanta a dedus fără drept TVA în sumă de 364.580 RON.

Pârâta a susţinut că în perioada noiembrie 2012 - iunie 2013, reclamanta a efectuat tranzacţii comerciale cu S.C. C. S.R.L. constând în vânzări/cumpărări de zahăr pentru suma de 804.400 RON, cu TVA în sumă de 192.883 RON rezultând din facturile enumerate în anexa nr. 3 la raportul de inspecţie. Pentru aceste facturi s-a apreciat că reclamanta nu deţine toate documentele care însoţesc transportul şi nu pot fi luate în considerare ca documente justificative privitoare la realitatea acestor tranzacţii. Astfel, cu titlu de exemplu, s-au menţionat facturile nr: x, care nu au anexate aviz şi CMR, pentru factura fn/27.02.2015 lipseşte CMR, iar pentru restul facturilor enumerate există neconcordanţe între aviz şi CMR. De asemenea, s-a menţionat că la efectuarea acestei analize au fost utilizate informaţiile furnizate de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Alexandria, conform adresei înregistrate la AJFP Argeş sub nr. x/09.03.2015. Pentru tranzacţiile încheiate cu C. S.R.L. s-a reţinut că reclamanta a dedus fără drept TVA în sumă de 192.883 RON.

Instanţa de fond a admis în parte acţiunea reţinând că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, valoarea tranzacţiilor cu S.C. B. S.R.L. este de 1.883.655,48 RON, iar valoarea tranzacţiilor cu S.C. C. S.R.L. este de 6.789.359,60 RON, potrivit fişelor de cont anexate. De asemenea, expertul a concluzionat că: din analiza documentelor contabile a rezultat că facturile menţionate au fost înregistrate în contabilitate, pentru mărfurile aprovizionate cu facturile respective au fost întocmite note de intrare recepţie ce reprezintă documentul de recepţie a bunurilor aprovizionate şi document justificativ de înregistrare în contabilitate, din situaţiile anexate rezultă că mărfurile aprovizionate au fost valorificate, respectiv au fost revândute către E. S.R.L. F. S.A., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.R.L., Achiziţie şi Dezvoltare S.R.L., M. S.R.L., N. S.R.L. O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.R.L., R. S.R.L. S. S.R.L., au fost achitate prin cont curent şi nu mai există nici sumă de achitat, nici de încasat de la societăţile menţionate.

Instanţa de fond a apreciat că reclamantei i se reproşează atitudinea fiscală necorespunzătoare a partenerilor comerciali din amonte, respectiv faptul că S.C. D. S.R.L. nu ar fi recunoscut tranzacţiile declarate de B. S.R.L. (vânzătoarea reclamantei) şi că C. S.R.L. nu ar fi întocmit în mod corespunzător documentele de transport ce au însoţit marfa vândută reclamantei.

Curtea a reţinut în soluţionarea cauzei jurisprudenţa CJUE - Hotărârea Curţii (Camera a treia) din 21 iunie 2012 în cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11, potrivit căreia articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a), articolul 220 punctul 1 şi articolul 226 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i-au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârşit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de emitentul menţionat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanţul de prestaţii.

De asemenea, articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a) şi articolul 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naţionale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză şi era în măsură să le livreze şi că a îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus faţă de factura menţionată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menţionate sunt întrunite, deşi condiţiile de fond şi de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenţei unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menţionat.

În susţinerea constatărilor instanţei au fost reţinute şi concluziile Hotărârii Curţii (camera a treia) din 6 decembrie 2012, în cauza C-285/11, prin care se statuează că articolele 2, 9, 14, 62, 63, 167, 168 şi 178 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun posibilităţii de a refuza unei persoane impozabile, în împrejurări precum cele în cauză în litigiul principal, dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă unei livrări de bunuri pentru motivul că, ţinând seama de fraude sau de nereguli săvârşite anterior sau ulterior acestei livrări, se consideră că livrarea ulterioară nu a fost efectiv realizată, fără să se fi stabilit, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată care a intervenit în amonte sau în aval în lanţul de livrări, fapt ce revine instanţei de trimitere să îl verifice.

Instanţa de fond a constatat că, deşi în faţa organelor fiscale reclamanta nu a putut prezenta toate documentele contabile ce priveau relaţiile comerciale cu B. S.R.L., care au fost ridicate de IGPR la 30.09.2013, în cursul soluţionării dosarului au fost puse la dispoziţia expertului judiciar copii conforme cu originalul, concluziile expertului cu privire la valabilitatea şi realitatea tranzacţiilor bazându-se pe analiza acestora.

Faţă de aspectele reţinute în raportul de expertiză şi având în vedere practica CJUE, instanţa de fond a apreciat că nu i se poate reproşa reclamantei atitudinea fiscală necorespunzătoare a partenerilor comerciali din amonte, în condiţiile în care facturile menţionate au fost înregistrate în contabilitatea petentei, pentru mărfurile aprovizionate cu facturile respective au fost întocmite note de intrare recepţie ce reprezintă documentul de recepţie a bunurilor aprovizionate şi document justificativ de înregistrare în contabilitate, din situaţiile anexate raportului de expertiză rezultă că mărfurile aprovizionate au fost valorificate, respectiv au fost revândute către alte societăţi. De asemenea, din analiza facturilor enumerate în cele două situaţii anexate raportului de expertiză, expertul judiciar a constatat că acestea cuprind elementele prevăzute de art. 155 Codul fiscal, astfel că reprezintă documente justificative. A reţinut instanţa că este dovedită realitatea tranzacţiilor efectuate de reclamantă, precum şi provenienţa legală a produselor şi scopul economic al acestor tranzacţii, reclamanta având dreptul de deducere a TVA înscris în facturile menţionate, respectându-se prevederile art. 145 şi art. 146 Codul fiscal.

Primul motiv de recurs invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată întemeiat acest motiv de casare, întrucât prima instanţă nu a analizat toate motivele de fapt şi de drept invocate prin întâmpinarea formulată în dosarul de fond, limitându-se la preluarea concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în dosarul Tribunalului Argeş în care s-a pronunţat sentinţa ulterior casată pentru că a fost pronunţată de o instanţă necompetentă şi la invocarea unor hotărâri pronunţate de CJUE, pe care le-a apreciat incidente în speţă.

Soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată s-a întemeiat pe validarea concluziilor raportului de expertiză contabilă, ca urmare a aprecierii instanţei că nu există motive temeinice pentru refacerea probelor administrate de o instanţă necompetentă, fără să motiveze de ce se impun a fi reţinute aceste concluzii, prin raportare la situaţia de fapt şi la normele legale aplicabile în materie, invocate în actele administrative contestate.

Înalta Curte apreciază că încuviinţarea probei cu expertiza contabilă nu justifică lipsa unei analize efective din partea instanţei a situaţiei de fapt, prin raportare la cadrul legal aplicabil şi la argumentele prezentate de părţi. Nu este suficientă achiesarea instanţei la concluziile raportului de expertiză, fără a prezenta propriul raţionament juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate, chiar şi în situaţia în care este de acord cu respectivele concluzii.

Cu privire la expertiza contabilă efectuată în cauză, Înalta Curte reţine că în dosarul Tribunalului Argeş, DGRFP Ploieşti - AJFP Argeş a depus pentru termenul de judecată din 10.04.2017 obiecţiuni la raport, astfel cum au fost formulate prin adresa nr. x/30.03.2017. Acestea au fost formulate ca urmare a punctului de vedere la raport întocmit de AJFP Argeş - Inspecţia Fiscală 5 persoane juridice şi, cu toate că în cuprinsul lor erau menţionate punctual critici cu privire la concluziile expertului contabil, instanţa a considerat că nu se impune admiterea acestora întrucât expertul a răspuns obiectivelor stabilite de instanţă.

În cadrul recursului formulat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Argeş organul fiscal a criticat respingerea obiecţiunilor la raport, dar această critică nu a fost în concret analizată ulterior casării sentinţei cu reţinere spre competentă soluţionare, instanţa de fond limitându-se la a afirma, cu titlu generic, că nu există motive temeinice pentru refacerea probelor administrate de tribunal. Această critică a fost reluată şi în prezenta cerere de recurs, recurenta susţinând că a depus la dosar întâmpinare şi obiecţiuni la raportul de expertiză, care nu au fost luate în considerare de instanţă şi nu au fost combătute.

Înalta Curte apreciază că, prin prisma motivelor invocate în cadrul obiecţiunilor la raportul de expertiză, era necesară exprimarea unui punct de vedere de către expert, fiind necesară lămurirea aspectelor cu privire la care organul fiscal a considerat că nu pot fi reţinute concluziile expertizei contabile, prezentând punctual argumentele pe care îşi întemeiază această susţinere.

Instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea soluţiei recurate concluziile raportului de expertiză, pe care le-a redat în considerentele sentinţei, fără să analizeze situaţia de fapt prin raportare la temeiurile juridice avute în vedere la emiterea actelor administrative contestate.

Este adevărat că instanţa a invocat hotărâri ale CJUE pe care le-a apreciat aplicabile în cauză, dar motivarea sentinţei constând în redarea concluziilor raportului de expertiză contabilă şi a dispozitivului hotărârilor CJUE pe care şi-a întemeiat soluţia nu poate fi considerată o motivare corespunzătoare, ce răspunde exigenţelor instituite de art. 425 C. proc. civ., din moment ce instanţa nu a procedat la o examinare efectivă a argumentelor de fapt şi de drept invocate de organul fiscal în susţinerea legalităţii şi temeiniciei actelor administrative emise.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor şi la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar (în speţă, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă care are, în mod necesar, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă şi al argumentelor invocate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti, total sau parţial, echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

Prin omisiunea instanţei de fond de a examina şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt şi de drept invocate de pârât prin întâmpinarea depusă la dosar, care necesitau un răspuns specific şi explicit, au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a fost încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuţiile de control judiciar. În aceste condiţii, pârâtei i s-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În consecinţă, se constată incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare are în vedere neregularităţi procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), precum şi nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului civil, în speţă, principiul dreptului la apărare şi principiul dreptului la un proces echitabil. De asemenea, este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Prin urmare, este întemeiat primul motiv de casare invocat de recurentă, condiţii în care nu se mai impune analizarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi analizate cu ocazia rejudecării cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei civile nr. 28/F - CONT din 13 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 2 decembrie 2020.