Peremption for failure to submit court-ordered evidence: insufficiency of unproven impediment to suspend statutory time limit

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.10.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Ministerul Educaţiei Naţionale, în contradictoriu cu pârâtul Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman - Ministerul Educaţiei Naţionale - OI POCU MEN, a solicitat anularea deciziei nr. OI/594 din ES/03.04.2017 emisă de OI POCU MEN şi a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare cu nr. x/06.02.2017, prin care este declarată ca şi cheltuieli neeligibilă, printre altele, suma de 5.103,86 RON, ce reprezintă cheltuieli angajate în proiect de Partenerul 2 S.C. A. S.R.L., cheltuieli cu o rată de leasing a unui autovehicul.

Prin încheierea de şedinţă din data de 25.06.2018, judecata a fost suspendată în temeiul art. 242 din C. proc. civ., având în vedere că reclamantul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, respectiv nu a depus la dosarul cauzei toate înscrisurile care au fundamentat cererea de rambursare a sumei aferente facturii nr. x/01.04.2013, deşi a fost citat cu această menţiune.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1032 din 18 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a constatat perimată acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Educaţiei Naţionale, în contradictoriu cu pârâtul Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman - Ministerul Educaţiei Naţionale - OI POCU MEN.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1032 din 18 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Ministerul Educaţiei Naţionale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut că a depus la dosar toate actele solicitate de instanţă care se aflau în posesia sa, documentele solicitate prin încheiera din data de 14 mai 2018 neavând cum să se afle în posesia sa, fiind evident la Partenerul 2, care a solicitat rambursarea cheltuielilor.

Astfel, de la data suspendării judecăţii cauzei, reclamantul a efectuat demersuri în vederea obţinerii înscrisurilor în discuţie, respectiv înscrisurile care au fundamentat cererea de rambursare a sumei aferente facturii nr. x/01.04.2013, intrând în posesia acestora la data de 18 martie 2019, la care prima instanţă a constatat perimarea acţiunii.

În aceste condiţii, recurentul a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 418 alin. (3) C. proc. civ. privind suspendarea termenului de perimare atît timp cât partea a fost împiedicată de a stărui în judecată din motive temeinic justificate, având în vedere că netransmiterea datelor solicitate de către S.C. B. constituie un astfel de motiv justificat.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate a hotărârii.

Pe fond a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 iunie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul Ministerul Educaţiei Naţionale, în contradictoriu cu pârâtul Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman - Ministerul Educaţiei Naţionale - OI POCU MEN, a solicitat anularea deciziei nr. OI/594 din ES/03.04.2017 emisă de OI POCU MEN şi a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare cu nr. x/06.02.2017, prin care este declarată ca şi cheltuieli neeligibilă, printre altele, suma de 5.103,86 RON, ce reprezintă cheltuieli angajate în proiect de Partenerul 2 S.C. A. S.R.L., cheltuieli cu o rată de leasing a unui autovehicul.

Prin încheierea de şedinţă din data de 25.06.2018, judecata a fost suspendată în temeiul art. 242 din C. proc. civ., având în vedere că reclamantul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, respectiv nu a depus la dosarul cauzei toate înscrisurile care au fundamentat cererea de rambursare a sumei aferente facturii nr. x/01.04.2013, deşi a fost citat cu această menţiune.

Prin sentinţa recurată, s-a constatat perimarea acţiunii, reclamantul formulând critici de nelegalitate a acesteia.

2. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât, constatând că argumentele de ordin critic formulate de recurentul-reclamant privesc greşita interpretare şi aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 421 alin. (2) coroborat cu art. 418 alin. (3) C. proc. civ., încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, Înalta Curte aminteşte că potrivit art. 416 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., "orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de 6 luni. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma sa fie îndeplinit din oficiu. Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau instanţă."

Potrivit art. 420 alin. (1) din C. proc. civ., perimarea se constată din oficiu sau la cererea părţii interesate.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că perimarea este o sancţiune procesuală care se bazează pe prezumţia de desistare a părţii de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinţei în timpul prevăzut de lege, sancţiune determinată de necesitatea de a se curma starea de incertitudine creată asupra raporturilor juridice deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată lăsată în nelucrare timp de 6 luni, din vina părţii.

Astfel, este fără putinţă de tăgadă că, de esenţa acestei sancţiuni, este culpa procesuală a părţii.

Înalta Curte constată că judecarea acţiunii de fond a fost suspendată la data de 25 iunie 2018, pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţă în sarcina reclamantului, cauza fiind lăsată în nelucrare timp de 6 luni, din vina acestei părţi.

Or, prima instanţă verificând condiţiile prevăzute de lege, respectiv: cauza să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni; rămânerea în nelucrare să se fi datorat culpei părţii; neintervenirea unei cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare; inexistenţa unei cauze de stingere a procesului prevăzută de o normă specială, în mod corect a constatat intervenirea perimării acţiunii.

Instanţa de control judiciar nu poate reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 418 alin. (3) C. proc. civ. privind suspendarea termenului de perimare atât timp cât partea a fost împiedicată de a stărui în judecată din motive temeinic justificate, ce constituie singura critică formulată de fapt prin cererea de recurs, motivată de netransmiterea datelor solicitate de către S.C. B., care, în opinia sa, reprezintă un caz bine justificat.

Este adevărat că unul dintre cazurile de suspendare a termenului de perimare priveşte timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, însă, în acest caz, suspendarea termenului de perimare se va constata de îndată ce motivele care au împiedicat partea să stăruie în judecată sunt înlăturate sau dispar, deci ulterior existenţei efective a cauzei de suspendare.

De asemenea, caracterul justificat al motivelor de împiedicare va fi apreciat de instanţă, astfel că acest caz de suspendare a cursului perimării este unul facultativ în măsura în care nu se întemeiază pe o prevedere legală expresă.

Totodată, partea care invocă motive temeinic justificate care au împiedicat-o să stăruie în judecată trebuie să dovedească nu numai faptul apariţiei lor, ci şi durata acestora, pentru a fi posibilă determinarea întinderii perioadei de suspendare a cursului perimării, perioadă pe care legea nu o limitează.

Or, în speţă, recurentul-reclamant nu a invocat motive care să se circumscrie prevederilor art. 418 alin. (3) C. proc. civ., nedepunând la dosar dovezi privind demersurile efectuate pentru îndeplinirea obligaţiei stabilită de instanţă în sarcina sa ori dovezi ale împrejurărilor concrete care l-au împiedicat să stăruie în judecată şi întinderea acestora, prin cererea de recurs făcând o simplă afirmaţie referitoare la faptul că societatea de la care a obţinut înscrisurile în discuţie i-a răspuns chiar la data pronunţării sentinţei de fond, depunând la dosar actele respective, astfel că instanţa nu poate aprecia asupra motivelor justificate în sensul dispoziţiilor antereferite.

În concluzie, suspendarea cursului perimării înlătură efectul sancţionator al perimării numai în situaţiile în care cauza rămâne în nelucrare din motive neimputabile părţii. Această soluţie legislativă apare ca firescă şi echitabilă în condiţiile în care instituţia perimării are rol sancţionator, iar, în principiu, orice sancţiune are la bază un comportament culpabil din partea celui care este ţinut să o suporte.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât şi va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Educaţiei Naţionale împotriva sentinţei nr. 1032 din 18 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2020.