Taxpayers prevail as court rejects joint tax liability absent proof of bad faith.

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/2017 reclamanţii A. şi B. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu - Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 294/10.03.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate de petentul B. şi Decizia nr. 295/10.03.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate de petentul A., ambele decizii emise de pârâtul de ordin 1,

- anularea Deciziei nr. 753/13.01.2017 pentru atragerea răspunderii solidare a numitului A. si Decizia nr. 859/16.01.2007 pentru atragerea răspunderii solidare a numitului B., emise de pârâtul de ordin 2,

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 219 din 18 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu - Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte şi, în consecinţă, au fost anulate Decizia nr. 294/10.03.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantul B. şi Decizia nr. 295/10.03.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantul A., ambele emise de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Decizia nr. 753/13.01.2017 pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantului B. şi Decizia nr. 859/16.01.2017 pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantului A., ambele emise de pârâtul Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte.

Totdată, au fost obligaţi pârâţii la plata în favoarea reclamantului B. a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, câte 150 RON fiecare, şi la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, câte 150 RON fiecare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 219 din 18 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu în numele DGRFP Braşov şi în numele şi pentru Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În contextul unei detaliate prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a susţinut că reţinerea instanţei de fond în sensul că nu s-a dovedit reaua-credinţă a reclamanţilor constatând nelegalitatea deciziilor de atragere a răspunderii solidare a acestora este eronată.

Astfel, în opinia sa, deciziile prin care s-a atras răspunderea solidară cu debitoarea S.C. C. S.R.L. cuprind atât motivele de fapt, cât şi motivele de drept, care au stat la baza emiterii acestora, din cuprinsul cărora se reflectă cu claritate reaua-credinţă de care au dat dovadă reclamanţii.

Cu privire la motivele de fapt, s-a menţionat faptul că societatea înregistrează obligaţii fiscale restante în cuantum de 178472396 RON, şi, deşi au fost emise un număr de 10 somaţii şi titluri executorii şi un număr de 67 de adrese de înfiinţare a popririi nu s-a reuşit încasarea sumelor respective. Totodată, reclamanţii nu s-au prezentat în termen de 5 zile în vederea audierii şi consultării dosarului cauzei, aceştia neefectuând demersuri în vederea stingerii datoriei în discuţie.

Prin urmare, din cuprinsul deciziei rezultă fără dubiu reaua-credinţă a reclamanţilor.

Contrar reţinerii judecătorului fondului în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, recurenta a susţinut că reaua-credinţă este dovediră de faptul că în luna septembrie 2016 debitoarea C. S.R.L. a realizat venituri, astfel cum rezultă din decontul de TVA aferent acestei luni, reclamanţii neefectuând demersuri în vederea achitării datoriei.

De asemenea, reaua-credinţă nu se analizează doar prin prisma faptului că obligaţiile fiscale au fost stabilite printr-o decizie de impunere, ci şi prin prisma constatărilor organelor de inspecţie fiscală care au emis această decizie, făcând trimitere la situaţia de fapt reţinută cu ocazia efectuării controlului fiscal.

În fine, recurenta-pârâtă a criticat şi reţinerea primei instanţe cu privire la neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, nefiind dovedită reaua-credinţă a administratorului B. referitor la nedeschiderea procedurii insolvenţei societăţii.

Astfel, atât timp cât recuranta le-a comunicat reclamanţilor procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitatea societăţii, iar aceştia au luat cunoştinţă de cuantumul obligaţiilor fiscale, neintroducerea cererii de declarare a insolvenţei s-a făcut cu rea-credinţă, consecinţele fiind mult mai mici dacă s-ar fi declarat insolvenţa.

Totodată, este greşită şi soluţia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care actele contestate au fost emise cu respectarea prevederilor legale în materie fiscală, iar pârâta nu este în culpă procesuală şi nici nu şi-a exercitat drepturile procesuale cu rea-credinţă.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, prin care prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esenţă argumentele prezentate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 30 mai 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimatii-reclamanţi, constatând că argumentele de ordin critic formulate de recurenta-pârâtă privesc greşita interpretare şi aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de altfel şi de recurentă prin memoriul de recurs.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Deciziile nr. 753/13.01.2017 şi nr. 859/16.01.2017 emise de Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului B., în calitate de asociat şi administrator şi a reclamantului A., în calitate de asociat, pentru obligaţiile de plată restante în cuantum de 178.472.396 RON ale debitoarei S.C. C. S.R.L., declarată insolvabilă prin procesul-verbal nr. x/27.09.2016, din care suma de 70.867.866 RON reprezintă obligaţii bugetare principale, iar suma de 107.604.530 RON reprezintă obligaţii accesorii.

În ceea ce-l priveşte pe reclamantul B. au fost avute în vedere dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar în ceea ce-l priveşte pe reclamantul A. răspunderea solidară a fost angajată în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin cele două decizii s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Pe numele societăţii au fost emise, până la data emiterii deciziilor, un număr de 10 somaţii şi titlurile executorii aferente, 67 adrese de înfiinţare a popririi asupra conturilor bancare deţinute de societate, la trezorerie şi asupra conturilor terţilor care aveau calitatea de debitori ai societăţii. De asemenea, a fost înfiinţat sechestru asigurător asupra bunurilor mobile ale societăţii.

Reclamanţii au fost notificaţi despre faptul că s-a început procedura de angajare a răspunderii solidare pentru sumele restante de plată datorate de către societatea debitoare, prin Notificarea nr. 1 înregistrată la SFO Sălişte sub nr. x din 29.09.2016 în ce-l priveşte pe reclamantul B. şi nr. 22554 din 29.09.2016 în ce-l priveşte pe reclamantul A., iar aceştia nu s-au prezentat în termen de 5 zile de la primirea notificării în vederea audierii şi consultării documentaţiei aflate la dosarul de angajare a răspunderii solidare şi nici nu au formulat în scris puncte de vedere, în acest sens fiind întocmită Nota de constatare nr. x/13.10.2016 şi Nota de constatare nr. x/12.10.2016.

Contribuabilul nu a făcut plăţi în perioada scursă de la data primirii notificării şi până la data întocmirii notelor de constatare, iar reclamanţii nu a făcut demersuri pentru achitarea sau eşalonarea debitelor restante.

Reclamanţii au fost notificaţi cu privire la deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare, prin Notificarea nr. 2 înregistrată la SFO Sălişte sub nr. x/14.10.2016 în ce-l priveşte pe reclamantul B. şi nr. 23881/13.10.2016 în ce-l priveşte pe reclamantul A., însă nu s-au prezentat pentru audiere şi nici nu au formulat în scris puncte de vedere. Până la data emiterii deciziilor reclamanţii nu au făcut demersuri pentru deschiderea procedurii insolvenţei.

S-a apreciat de către emitentul deciziilor o lipsă de interes din partea contribuabilului, reţinându-se că acesta nu a răspuns solicitărilor organului fiscal, deşi au fost emise titluri executorii şi somaţii, popriri în bănci, trezorerie şi terţi, câte două notificări confirmate de primire, decizii de instituire a măsurilor asiguratorii, şi nu a întreprins masuri pentru stingerea obligaţiilor fiscale deşi a realizat venituri, conform Decontului de TVA aferent lunii septembrie 2016, fapt ce denotă că reclamanţii manifestă o indiferenţă şi rea credinţă faţă de obligaţiile ce le revin în reprezentarea societăţii pentru achitarea datoriilor la zi la organul fiscal.

Contestaţiile administrative formulate de către reclamanţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 268 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, au fost respinse de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Decizia nr. 294/10.03.2017 şi Decizia nr. 295/10.03.2017 .

Pentru a adopta aceste soluţii, organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut în privinţa ambilor reclamanţi următoarele:

În măsura în care societatea debitoare, constituită în vederea realizării de venituri, înregistra dificultăţi economice, reclamanţii aveau obligaţia să depună diligenţe în vederea evitării blocajelor economice atunci când societatea a intrat în incapacitate de plată şi nu a întreprins nicio măsură care să ducă la redresarea societăţii şi implicit la plata creditorilor.

Se apreciază că atitudinea reclamanţilor nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credinţă a acestora, fiind contrară intereselor societăţii prin prisma atribuţiilor legale prevăzute de lege în sarcina lor, pasivitatea de care au dat dovada fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedura fiscală în cuprinsul art. 10 şi art. 12, referitoare la obligaţia de cooperare şi buna - credinţă.

Se constată faptul că reclamanţii aveau cunoştinţă despre datoriile societăţii din actele de executare comunicate în condiţiile legii şi necontestate până la data deciziilor, dar nu au depus diligentele cuvenite pentru plata acestora, manifestând dezinteres total.

Se susţine că, în cauză, s-a constatat o faptă ilicită reglementată de o normă specială, fiind dovedită legătură între prejudiciu şi fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul general consolidat şi ascunderea activelor), precum şi o formă de vinovăţie (care poate fi şi culpa levis - neglijenţa, neexistând o dispoziţie care sa oblige la dovedirea intenţiei directe). Reclamanţii, în calitatea lor de asociat şi administrator, respectiv asociat al societăţii, au provocat insolvabilitatea societăţii într-o perioadă în care din patrimoniul acesteia au fost ascunse/înstrăinate active, fără a se face dovada că sumele obţinute din aceste operaţiuni au fost folosite în interesul societăţii, determinând neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, fiind îndeplinite astfel condiţiile de angajare a răspunderii solidare.

În ce-l priveşte pe reclamantul B. s-a reţinut în plus că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale neachitate la data declarării stării de insolvabilitate a societăţii, potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014, raportat la art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, conform cărora "administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun". Deci, rezultă indubitabil că reclamantul trebuia să solicite deschiderea procedurii insolvenţei pe perioada cuprinsă între data înregistrării obligaţiilor fiscale restante şi data declarării stării de insolvabilitate.

Totodată, administratorul unei societăţi comerciale răspunde pentru orice decizie managerială adoptată în cursul activităţii sale, în acest sens fiind prevederile art. 1442 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată.

Cu privire la îndeplinirea relei - credinţe, se poate observa, în opinia organului de soluţionare a contestaţiei, că societatea debitoare se caracteriza prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata obligaţiilor fiscale, faţă de care reclamantului ii revenea obligaţia să solicite instanţei de judecata deschiderea procedurii insolvenţei, aşa cum este prevăzut la art. 66 din Legea nr. 85/2014.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu cererea reclamanţilor de anulare a Deciziei nr. 294/10.03.2017 şi Deciziei nr. 295/10.03.2017 privind soluţionarea contestaţiilor şi anularea Deciziei nr. 753/13.01.2017 şi Deciziei nr. 859/16.01.2007 pentru atragerea răspunderii solidare, emise, de cei doi pârâţi, după caz.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, pârâta reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Aminteşte instanţa de control judiciar că potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate (lit. c); administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale (lit. d).

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a administratorului societăţii, iar în cazul ipotezei prevăzută la lit. d) şi a) asociatului, este necesar ca aceştia să nu-şi fi îndeplinit obligaţiile menţionate anterior (de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale) cu rea credinţă.

Ori, atât în cuprinsul actelor contestate, cât şi prin apărările formulate în faţa curţii de apel şi prin alegaţiile din cererea de recurs, recurenta a apreciat că reaua-credinţă a reclamanţilor rezultă din următoarele împrejurări: nedepunerea diligenţelor în vederea plăţii datoriilor societăţii deşi aceasta a desfăşurat activitate şi a realizat venituri, conform decontului de TVA aferent lunii septembrie 2016 şi neprezentarea pentru a da relaţii organului fiscal.

În ceea ce-l priveşte pe reclamantul B., în justificarea relei credinţe s-a mai invocat aspectul că acesta a manifestat pasivitate faţă de situaţia societăţii debitoare care se caracteriza prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata obligaţiilor fiscale şi nu a introdus cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, toate aceste susţineri neputând fi reţinute.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, în ceea ce priveşte neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, Înalta Curte apreciază că o simplă neglijenţă în exercitarea unei obligaţii, chiar impusă de lege, nu poate fi asimilată relei-credinţe, creditorul având la îndemână suficiente mijloace de constrângere prin executare silită a debitorului.

Având în vedere că textul de lege face referire la inacţiunea administratorului/asociatului care cu rea-credinţă nu achită la scadenţă obligaţiile fiscale, ceea ce sancţionează legea fiind faptul intenţionat al administratorului de a nu lămuri situaţia fiscală a societăţii, acest aspect nu se poate deduce în cauză doar din faptul că societatea a desfăşurat activitate şi a realizat venituri în luna septembrie 2016 ori că în privinţa acesteia s-a emis o decizie de impunere cu privire la obligaţii fiscale.

Aşadar, reaua-credinţă a asociaţilor/administratorului trebuie să rezulte din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului distincte de operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, respectiv din împrejurări exterioare operaţiunilor controlate.

O interpretare contrară ar avea semnificaţia faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligaţii fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operaţiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptăţite să ia măsura atragerii răspunderii solidare, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepţie, astfel cum au fost reglementate.

Inalta Curte constată că, în speţă, organul fiscal nu a furnizat probe şi nici nu a invocat argumente care să dovedească faptul că reclamanţii au acţionat cu rea credinţă, urmărind astfel un interes personal prin această inacţiune. De asemenea, nu s-a făcut dovada susţinerilor organului de soluţionare a contestaţiei administrative, din cuprinsul Deciziilor nr. 294/10.03.2017 şi nr. 295/10.03.2017, privind ascunderea sau înstrăinarea unor active din patrimoniul societăţii debitoare în perioada declarării acesteia ca insolvabilă.

Nici alegaţia recurentei în sensul că reclamanţii nu au dat curs solicitărilor organului fiscal de a se prezenta pentru a da relaţii nu echivalează cu reaua credinţă - condiţie a antrenării răspunderii solidare a administratorului/asociatului societăţii în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere momentul în care au fost notificaţi de către organul fiscal, respectiv după declanşarea procedurii de angajare a răspunderii.

De asemenea, neformularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, chiar dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, nu poate fi prezumat că este rezultatul relei credinţe a administratorului, reclamantul B., în condiţiile în care buna-credinţă se prezumă, iar cel care doreşte răsturnarea acestei prezumţii legale şi relative are sarcina de a dovedi reaua credinţă.

Or, astfel cum în mod judicios a concluzionat prima instanţă, pârâţii nu au probat reaua-credinţă a reclamanţilor, astfel că nu este îndeplinită o condiţie esenţială pentru a fi angajată răspunderea solidară în ipotezele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În fine, este lipsită de suport şi susţinerea recurentei-pârâte privind greşita soluţionare a cererii de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care s-a constatat de către instanţă nelegalitatea actelor administrative a căror anulare s-a solicitat, reţinându-se, totodată, şi culpa procesuală a pârâtei, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi şi va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu în numele DGRFP Braşov şi în numele şi pentru Serviciul Fiscal Orăşenesc Sălişte împotriva sentinţei nr. 219 din 18 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2020.