Scope of insurance guarantee cap: application per insurance claim versus per creditor under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.03.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 4525/27.02.2017 emise de pârât.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 486 din 9 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă; a respins în rest cererea.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 486 din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului în fond.

În motivarea recursului arată că prin Decizia nr. 4525/27 februarie 2017 a respins cererea de plată a reclamantei, având în vedere că anterior soluţionării acesteia, a plătit A. S.A. suma totală de 450.000 RON şi nu poate face plăţi în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, invocă prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi arată că: legiuitorul face o distincţie clară între creanţa de asigurare şi creditorul de asigurare, atât prin actele normative invocate, cât şi prin Legea nr. 85/2014, societatea reclamantă fiind un unic creditor în tabelul preliminar al creanţelor, aşa încât eventuala diferenţă neplătită de către F.G.A. poate fi cerută de către reclamantă din averea debitoarei, aceasta având acelaşi rang de preferinţă ca şi F.G.A.

Critică faptul că instanţa de fond a apreciat că îi este opozabil contractul de leasing, întrucât în speţă, prin cesionarea poliţei de asigurare, asigurat este însăşi reclamanta-intimata şi nu utilizatorul, deoarece este vorba despre o cesiune a contractului de asigurare şi nu o cesiune a creanţei, aspect de care instanţa de fond nu a ţinut cont, efectele cesiunii poliţei de asigurare fiind diferite de cele ale cesiunii de creanţă.

Mai arată că instanţa de fond nu a reţinut ce prevede contractul de leasing şi cine îşi însuşeşte indemnizaţia de asigurare şi nu a ţinut cont de faptul că plafonul a fost stabilit pentru un creditor de asigurare şi nu pe creanţă de asigurare, instanţa de fond interpretând eronat dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în raport cu dispoziţiile art. 17 din acelaşi act normativ.

Consideră că nu pot fi primite susţinerile instanţei, potrivit cărora creditorul de asigurare este utilizatorul din contractul de leasing, întrucât din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1), lit. b) din Legea 213/2015 rezultă că asiguratul este creditor de asigurare atunci când nu există un beneficiar al asigurării, ceea ce nu este situaţia în speţă. De asemenea, susţine că instanţa de fond a apreciat eronat că raporturile juridice de asigurare facultativă a autoturismului îşi au izvorul în contractul de leasing, neputând fi disociate de acesta, fără a ţine cont de faptul că obligaţia asigurării auto aparţine proprietarului, iar acesta a transmis-o, conform contractului, utilizatorului bunului.

Astfel, consideră că instanţa de fond nu a avut în vedere raporturile obligaţionale dintre părţi în temeiul clauzelor contractului de leasing, care nu este opozabil F.G.A. şi, prin urmare, drepturile transmise de finanţator utilizatorului în baza contractului de leasing, exclud posibilitatea promovării cererilor de despăgubire către asigurători sau F.G.A. ori a acţiunilor în justiţie de către utilizator pentru obţinerea despăgubirii, deoarece un astfel de demers judiciar se înscrie în prerogativa dreptului de dispoziţie care aparţine finanţatorului, în calitate de proprietar.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate, ca temeinică şi legală,

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 4525/27.02.2017 emise de pârât.

Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar, că, deşi recurentul-pârât şi-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu au fost formulate critici, astfel că instanţa de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din această perspectivă.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acţiunea.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac cu privire la depăşirea plafonului de despăgubire, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

În ceea ce priveşte critica ce vizează faptul că societatea de leasing nu poate fi titular al cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că în mod corec a sesizat prima instanţă că potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (ii) din Legea nr. 213/2015, creditorii de asigurări sunt şi beneficiarii asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat, or, potrivit contractului de leasing, beneficiarul asigurării este finanţatorul, adică societatea reclamantă din speţă, aceasta fiind îndreptăţită să fie beneficiarul asigurării conform Legii nr. 213/2015 şi are interesul de a obţine sumele solicitate.

Prin urmare, toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 486 din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, având în vedere pe de o parte, că nu au fost depuse documente justificative cu privire la onorariul avocaţial, respectiv chitanţe sau ordine de plată, iar pe de altă parte, din copia facturii şi a extrasului de cont depuse nu rezultă că este vorba despre cheltuieli cu onorariul avocaţial în prezentul dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 486 din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2020.