Suspension of administrative tax objection due to pending criminal proceedings for tax evasion

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia

Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, în principal, admiterea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 3471/04.10.2017 emise de către Direcţia Generala de Soluţionarea Constestatiilor şi obligarea organului fiscal la emiterea unei decizii prin care sa fie soluţionată contestaţia administrativă împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x din data de 06.04.2017.

În subsidiar, în temeiul art. 279 alin. (1) coroborat cu art. 279 alin. (6) din Legea 207/2015, a solicitat să se constate nulitatea deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare stabilite de inspecţia fiscala nr. x/06.04.2017, pentru încălcarea prevederilor art. 46 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 207/2015 cu trimitere la art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 207/2015.

În temeiul art. 352 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 coroborat cu art. 91 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003, a solicitat să se dispună anularea parţială a deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare stabilite de inspecţia fiscala cu nr. F-MM 267/06.04.2017, pentru sumele care vizează TVA aferentă operaţiunilor comerciale nefacturate inserate la pct. II pag 9 din decizie, pentru anii 2010 si 2011, ca urmare a intervenţiei prescripţiei extinctive a dreptului de a stabili obligaţii fiscal.

În temeiul art. 268 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 şi a art. 279 alin. (1) coroborat cu art. 279 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 să se dispună anularea totală a deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare stabilite de inspecţia fiscala cu nr. F-MM 267/06.04.2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 141 din 18 septembrie 2018, a respins ca nefondat capătul de cerere princiapal şi ca premature capetele subsidiare ale cererii de chemare în judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..

În motivarea căii de atac, recurenta-reclmantă a reluat situaţia de fapt şi a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a omis să pună în discuţia părţilor prematuritarea pretenţiilor subsidiare, impunându-se, în opinia părţii, soluţia de casare a sentinţei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

Referitor la soluţia dată primului capăt de cerere, recurenta a relaut situaţia de fapt, cu referire la decizia de impunere contestată, arătând că aceasta vizează mai puncte, la care a făcut trimitere, invocând, faţă de cele constatate de organul fiscal, dubla impunere, având în vedere şi dosarul penal unde este analizată activitatea contabilă şi economică a societăţii recurente pentru acceaşi perioadă, dar şi pentru celelalte trei societăţi indicate în cerere, solicitând admiterea acestui capăt de cerere aşa cum a fost formulat.

Astfel, sumele în discuţie, ce formează obiectul dosarului penal, au fost deja solicitate de organul fiscal, or, respectivele sume, care vizează aceleaşi operaţiuni comerciale, nu pot fi solicitate şi prin decizia de impunere, întrucât debitul este unul singur şi nu pot exista două titluri executorii pentru acesta.

În consecinţă, a apreciat că în mod cert este vorba despre o dublă impunere, una care va fî realizată prin sentinţa penală şi una a fost realizată prin decizia de impunere, aspect care se impunea a fi lămurit de către prima instanţă, care, în opinia părţii, a reţinut greşit când a evidentiat faptul că sesizarea penală ar fî vizat şi activitatea comercială aferentă partenerului comercial C. S.R.L..

Cu privire la operaţiunile comerciale nefacturate de către recurentă, care nu au legătură cu operaţiunile celor trei societăţi în discuţie, a arătat că, de asemenea, a contestat soluţia de suspendare şi cu privire la acest punct, însă în mod greşit de prima instanţă a menţinut soluţia.

Totodată, a precizat că, prin aceeaşi decizie de impunere, pe lângă problema juridică aferentă celor trei societăţi, au existat aşa zise probleme din punct de vedere al respectarii legislaţiei fiscale şi faţă de raporturile juridice dintre recurentă şi C., afirmând că pentru aceste ultime două probleme juridice nu a fost sesizată existenta vreunor probleme de natură infracţională, aşa încât organul fiscal avea obligaţia de a dispune în consecinţă prin decizie, pentru ca recurenta să procedeze la continuarea procedurilor judiciare.

În fine, referitor la art. 281 alin. (7) din Codul de procedură fiscală a arătat că acest text de lege nu este incident în cauză pentru că nu există o decizie, procedura de soluţionare a contestaţiei fiind suspendată.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

4. Apărările intimatelor-pârâte

Prin întâmpinprile formulate, intimatele-pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş invocând şi excepţia nulităţii căii de atac, întrucât acesta nu este motivat nici în drept şi nici în fapt.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că susţinerile recurentului pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 3471/04.10.2017 şi obligarea organului fiscal la emiterea unei decizii prin care sa fie soluţionată contestaţia administrativă împotriva deciziei de impunere nr. x/06.04.2017, iar în subsidiar să se constate nulitatea acestei din urmă decizii sau anularea totală/partială a acesteia.

Curtea de apel a respins acţiunea formulată de reclamantă, capătul principal de cerere ca nefondat şi ca premature capetele subsidiare ale cererii de chemare în judecată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei, potrivit cărora prima instanţă a omis să pună în discuţia părţilor prematuritarea pretenţiilor subsidiare, reţinând că judecătorul fondului, cu ocazia dezbaterilor, a pus în discuţia părţilor acţiunea dedusă judecăţii în ansamblul său.

Or, în cauză, nu se poate reţine încălcarea principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare sau al rolului judecătorului în aflarea adevărului prin faptul că prima instanţă a apreciat că respectivele capete de cerere formulate în subsidiar sunt premature, arătând motivele care au condus la această soluţie.

De altfel, recurenta nu critică soluţia dată capetelor de cerere formulate în subsidiar şi nu arată în ce mod o vatămă, apreciind doar că s-a omis punerea acesteia în discuţie.

Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate primi nici criticile formulate cu privire la capătul principal de cerere, constând în anularea deciziei emise de organul fiscal şi obligarea acestuia la emiterea unei decizii prin care sa fie soluţionată contestaţia administrativă.

Prin Decizia contestată, nr. 3471/04.10.2017, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a dispus "suspendarea soluţionării contestaţiei formulata de A. S.R.L. - in insolventa împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice cu nr. x din data de 06.04,2017 pentru suma de 2.860.540 RON, reprezentând: - 862.428 RON impozit pe profit si 1.998.112 RON TVA ".

Pentru a pronunţa această soluţie, organul fiscal de soluţionare a contestaţiei a apreciat că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/06.04.2017 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/06.04.2017 contestată şi existenţa elementelor constitutive ale unei infracţiuni cu privire la mijloacele de probă există o strânsă interdependenţă, astfel că soluţionarea cauzei pe cale administrativă depinde de constatările organelor de urmărire penală.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în conformitate cu care:

"Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă"

Dispoziţia legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ţine în loc civilul", fiind firesc, aşa cum se susţine şi în jurisprudenţa constituţională (Deciziile nr. 1.237/2008, nr. 56/2013 ale Curţii Constituţionale), ca soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Rezultă astfel că pentru intervenţia acestei măsuri procesuale se impun a fi îndeplinite cumulativ, trei condiţii:

- organele penale să fie sesizate, în condiţiile art. 132 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, de către organul care a efectuat activitatea de control, în situaţia în care în cursul inspecţiei fiscale s-au descoperit indicii privind săvârşirea unei infracţiuni;

- infracţiunea să fie în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare;

- constatarea infracţiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâ­toare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În cauză, s-a constatat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, care au justificat, din punct de vedere legal, opţiunea organului fiscal de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative formulate de societatea reclamantă şi înaintarea

Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor a sesizării penale nr. 1423/12.04.2017 împreună cu procesul-verbal nr. x/12.04.2017, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale unor infracţiuni prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, sesizarea vizând suma totală de 2.860.540 RON.

Înalta Curte reţine că adoptarea măsurii analizate este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Contrar celor susţinute de recurentă, această cerinţă este îndeplinită.

Astfel, categoria infracţiunilor cu relevanţă fiscală este circumstanţiată de prevederile art. 277 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală în sensul că acestea sunt: "infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă."

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, între stabilirea obligaţiilor fiscale menţionate în decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată şi posibilul caracter penal al faptelor în discuţie există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

În consecinţă, măsura suspendării contestaţiei administrative a fost luată cu respectarea prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Drept urmare, s-a format Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor şi ulterior s-a constituit Dosarul penal nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Bihor privind, printre alţii, pe administratorul şi asociatul unic al S.C. A. S.R.L. - D. şi pe această societate, trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

Totodată, în dosarul penal administratorul societăţii recurente a făcut dovada achitării unei părţi din prejudiciul reţinut în sarcina acestuia, nefiind, aşadar, contestat debitul pentru care a fost începută urmărirea penală.

Ulterior, se reţine că, prin sentinţa nr. 142 din 13 noiembrie 2018, Tribunalul Bihor, secţia penală a condamnat administratorul societăţii recurente şi această societate pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, acesteia din urmă aplicându-i-se o amendă penală în sumă de 20.000 RON, hotărâre rămasă definitivă în privinţa acestora, care nu au atacat-o, prin Decizia nr. 313 din 5 iunie 2019 a Curţii de Apel Oradea.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative, prevăzută de textul de lege sus-menţionat, se impune pentru a se preveni pronunţarea unor hotărâri contradictorii pe aceeaşi situaţie juridică.

În acest sens a statuat şi Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 449 din 26.10.2004 şi nr. 95/2011.

Din această perspectivă sunt relevante şi dispoziţiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. în baza cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar în art. 277 alin. (4) din Codul de procedură fiscală sev prevede că hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor de soluţionare competente cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

În acelaşi sens fiind şi Decizia nr. 401/2016, prin care Curtea Constituţională a apreciat că acest caz de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă se referă la o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă şi că este firesc ca, în virtutea principiului "penalul ţine în loc civilul", procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Aşa fiind, contrar susţinerilor recurentei, se reţine că în mod corect prima instanţă a menţinut decizia de suspendare a contestaţiei administrative, în condiţiile în care sesizarea organului de control, care a constatat indiciile săvârşirii unei infracţiuni ce ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă, se confirmă prin existenţa dosarului penal sus-menţionat şi, totodată, a soluţiei pronunţate în acest dosar.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş.

Respinge recursul, formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei nr. 141 din 18 septembrie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2021.