Insufficiency of motivation and failure to analyze the merits of administrative control measures in challenging a public authority's audit report

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul SN Aeroportul Internaţional Timişoara-Traian Vuia S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând anularea Raportului Corpului de Control nr. 7993/04/11/2013, precum şi suspendarea actului contestat în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, precum şi obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond, după casare, prin sentinţa nr. 69 din 13 martie 2018, a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanta SN Aeroportul Internaţional Timişoara - Traian Vuia S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta SN Aeroportul Internaţional Timişoara - Traian Vuia S.A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că, în cauză, este incidentă o lipsă a motivării cu privire la legalitatea celor 9 măsuri dispuse prin actul contestat sau cel puţin o motivare insuficientă.

În opinia recurentului, existenţa acestor vicii se sancţionează cu nulitatea hotărârii în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Vătămarea produsă şi care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii recurate este reprezentată de faptul că instanţa de fond a înţeles să menţină ca fiind legal un act administrativ, deşi nu a analizat legalitatea operaţiunilor administrative dispuse prin acest act de control.

De asemenea, reprezintă o vătămare, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii recurate, începerea unor acţiuni de cercetare disciplinară a tuturor persoanelor implicate în încheierea şi derularea contractelor şi a procedurilor de achiziţie, a celor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul Compartimentului Financiar Contabilitate, precum şi a celorlalte compartimente şi direcţii din cadrul societăţii, astfel cum s-a reţinut de către Corpul de Control, pentru pretinse abateri disciplinare prescrise, încă de la data comunicării acestui raport de control, precum şi formularea unor acţiuni în răspundere patrimonială împotriva acestor persoane pentru recuperarea unor sume care, în mod eronat au fost reţinute de organul de control ca fiind prescrise, sau pentru recuperarea sumelor generate de deplasări în străinătate, deşi existau toate documentele justificative necesare.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii absolute a Raportului Corpului de Control al Ministerului Transporturilor nr. 7993/04.11.2013 urmare a neîndeplinirii condiţiilor de formă, constând în neconcordanţe privind conţinutul acestuia (numărul de pagini fiind diferit de la 85 la 83 pentru cele două rapoarte) precum şi lipsa semnăturii unuia dintre membrii echipei de control, recurenta consideră că, această deficienţă cu privire la forma raportului de control nu poate fi acoperită prin anexarea unei alte file de la un alt proiect de raport (ciornă) care are un alt conţinut şi nu este identic cu raportul comunicat pentru punere în executare, impunându-se sancţionarea acestuia cu nulitatea absolută pentru vicii de formă.

Raportul Corpului de Control nr. x/04.11.2013 face parte din categoria actelor complexe (conjuncte), motiv pentru care trebuie să poarte semnăturile ambilor emitenţi, care fiind co-semnatari, vor avea o contribuţie egală la producerea efectelor de către actul de bază.

Astfel fiind, recurenta consideră că în mod greşit a fost respinsă de către instanţa de fond excepţia de nulitate absolută a raportului contestat.

Se mai susţine că prima instanţă nu a analizat apărările din care rezultă încălcarea de către echipa de control a dispoziţiilor din mandatul de control potrivit cărora, Raportul privind rezultatele acţiunii de control trebuia înaintat conducerii ministerului, în termen de 3 zile de la finalizarea acţiunii de control, ori după cum se poate observa din cuprinsul raportului contestat acţiunea de control s-a finalizat în data de 01.03.2013, iar raportul a fost înaintat spre semnare ministrului transporturilor în data de 04.11.2013, la 8 luni după finalizarea controlului.

Prin urmare, dispoziţiile încălcate de membrii echipei de control sunt chiar cele din mandatul de control nr. 7993/19.02.2013 semnat de ministrul transporturilor.

Un aspect ce vizează nelegalitatea Raportului Corpului de Control al Ministerului Transporturilor nr. 7993/04.11.2013 şi care trebuia analizat de judecătorul fondului este reprezentat de măsura privind, stabilirea, cercetarea şi, după caz, sancţionarea personalului de conducere şi de execuţie din cadrul AIT, responsabil pentru pretinsele deficienţe constatate, argumentat de faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 252 alin. (1) Codul Muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

În opinia recurentei au fost încălcate şi dispoziţiile din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Ministerului Transporturilor Secţiunea 1 Corpul de Control potrivit cărora membrii Corpului de Control răspund pentru calitatea, corectitudinea şi fundamentarea constatărilor din actele şi rapoartele de control întocmite, făcându-se anumite constatări şi dispunându-se anumite măsuri, fără a ţine cont de legislaţia aplicabilă, motiv pentru care rezultă o vădită aparenţă de nelegalitate.

De asemenea, recurentul consideră că nelegalitatea actului administrativ rezultă şi din măsura prin care s-a dispus antrenarea răspunderii patrimoniale a personalului pentru sumele al căror termen de prescripţie este presupus a fi împlinit de către organul de control, în condiţiile în care pentru toate acele societăţi s-a făcut dovada că se află în procedura insolvenţei, recurenta fiind înscrisă la masa credală cu acele debite. În ceea ce priveşte pretinsele deficienţe constatate cu ocazia efectuării unor deplasări în străinătate a angajaţilor societăţii, prima instanţă putea stabili nelegalitatea acestei măsuri doar în urma lecturării pct. 3.2 din raport al cărui temei juridic este reprezentat de H.G. nr. 518/1995, chiar echipa de control arătând că această lege se aplică ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice, precum şi altor instituţii publice, care trimit personal in străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar. Aeroportul Timişoara nu este nici organ de specialitate al administraţiei publice, şi nici instituţie publică, ci societate comercială care funcţionează în baza Legii societăţilor nr. 31/1990.

Recurenta consideră că, se putea observa, la o verificare sumară, că Ordinele de deplasare au ştampile şi semnături şi la rubrica plecare şi la rubrica sosire, există ştampila de la destinaţie doar că, aceasta nu are culoare ci doar amprentă în relief.

Prin urmare, nerecuperarea unor creanţe mai vechi de 90 de zile, în condiţiile în care termenul de prescripţie nu s-a împlinit, nu poate constitui abatere disciplinară şi nici nu poate antrena, în vreun fel, răspunderea disciplinară sau patrimonială a personalului societăţii.

Executarea integrală a actului administrativ contestat poate cauza persoanelor, în anumite circumstanţe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune a fi evitat, în măsura posibilului.

Recurenta mai precizează că se impunea şi respectarea principiului proporţionalităţii în această materie şi punerea în balanţă, pe de o parte, a interesului statului care execută un act ce se bucură de prezumţia de legalitate afectat de vădite neregulariţăţi şi, pe de altă parte, a interesului particularului care se prevalează de apărări de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii acestuia, conducând la concluzia că se impune ca acest act unilateral să nu-şi producă efectele.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, instanţa apreciază că recursul este fondat, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa sentinţa atacată şi va reţine cauza spre soluţionare.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurentul-reclamant a contestat Raportul corpului de control nr. x/04.11.2013, efectuat de corpul de control din cadrul Ministerului Transporturilor, aprobat de ministrul de resort al aceluiaşi minister, prin care membrii consiliului de administraţie au dispus în sarcina recurentului un plan de măsuri, inventariate la punctele 1-9 din raport, cu termene indicate pentru aducerea la îndeplinire a fiecăreia dintre măsurile stabilite.

1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat, întrucât sentinţa atacată nu cuprinde suficiente argumente în considerente care să permită exercitarea controlului judiciar şi, mai mult, soluţia primei instanţe nu este de natură a exprima convingerea acesteia, în lipsa unor argumente concrete, relative la criticile reclamantei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: ..."motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în actul de sesizare.

În cauză, însă, instanţa de fond nu a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză cuprinde motivele pe care se întemeiază.

De altfel, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, pentru a constitui o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care este posibilă exercitarea controlului judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se constată că judecătorul fondului nu a făcut o analiză amplă a susţinerilor ambelor părţi şi nu a răspuns argumentelor acestora, ceea ce face ca hotărârea pronunţată să fie susceptibilă de casare.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situaţiei de fapt, nesocotind astfel dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

2. Referitor la celălalt motiv de casare invocat de către recurentă - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, procedând la judecata cauzei în circumstanţele expuse, fără ca împrejurări de fapt şi de drept esenţiale să fie lămurite, prima instanţă nu a cercetat, de fapt, fondul cauzei, neanalizând toate cele 9 măsuri dispuse prin actul administrativ contestat.

De altfel, Înalta Curte constată că prin raportul de control s-a dispus în sarcina recurentei-reclamante un plan de măsuri, inventariate la punctele 1-9, după cum urmează:

"1. (…)conducerea executivă a AIT va întocmi şi prezenta Consiliului de Administraţie o situaţie completă a creanţelor înregistrate la AIT, cu termenul scadent mai mare de trei ani (prescrise) precum şi a demersurilor efectuate pentru recuperarea acestora. în urma analizei Raportului şi a respectivei situaţii, membrii Consiliului de Administraţie vor dispune măsurile legal prevăzute pentru:

- stabilirea, cercetarea şi, după caz, sancţionarea personalului de conducere responsabil pentru neîncasarea la termen a creanţelor, pentru cazurile în care nu s-au efectuat toate demersurile legal prevăzute;

- pentru respectivele cazuri - recuperarea creanţelor prescrise de la persoanele responsabile;

- efectuarea de urgenţă a demersurilor legal prevăzute pentru recuperarea tuturor creanţelor mai vechi de 90 de zile, înregistrate Ia nivelul AIT, astfel încât să se evite prescrierea acestora.

2. Membrii CA vor analiza situaţia contractelor de achiziţie publică pentru care s-a constatat că nu a fost fundamentată corespunzător necesitatea şi oportunitatea atribuirii acestora, fapt ce a condus la concluzia că au fost cheltuite nejustificat sume în valoare totală de 321.243 euro, şi vor dispune în consecinţă măsurile legal prevăzute.

3. (…) conducerea executivă a AIT va lua măsuri pentru:

- cercetarea şi, după caz, sancţionarea persoanelor din cadrul AIT, responsabile pentru deficienţele constatate;

- asigurarea respectării în totalitate a prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 la încheierea contractelor de achiziţie de produse, servicii sau lucrări;

- asigurarea respectării în totalitate a prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal;

- asigurarea respectării în totalitate a prevederilor Normelor metodologice generale referitoare la exercitarea CFP, aprobate prin OMFP nr. 522/16.04.2003.

4. Conducerea executivă va lua toate măsurile legale pentru recuperarea sumelor decontate nejustificat, în sumă totală de 22.771,92 RON, generate de deplasările în străinătate efectuate fără respectarea prevederilor H.G. nr. 5I8/1995.

5. Conducerea executivă va lua de urgenţă toate măsurile legal prevăzute pentru stabilirea, facturarea şi încasarea veniturilor din diferenţele de chirii, provenite din subevaluarea suprafeţelor închiriate şi/sau tarifelor aplicate, astfel încât să se evite depăşirea termenului de prescripţie a acestora.

6. Sesizarea Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice cu privire la atribuirea unora dintre contractele de achiziţii publice, încheiate de AIT, cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de aceasta, în conformitate cu art. 295, alin. (1) - " Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se realizează de către persoane împuternicite ale Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice ".

7. Conducerea executivă va analiza masurile dispuse de către ANRMAP în urma sesizării acestei instituţii conform măsurii nr. 6, şi va dispune, după caz, luarea măsurilor legale pentru recuperarea contravalorii eventualelor amenzi, de la persoanele responsabile, inclusiv prin intentarea unor acţiuni în regres, în justiţie.

8. Sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la indiciile privind săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care stipulează că: "Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani".

9. Transmiterea unui răspuns către petenta A., în conformitate cu constatările şi concluziile prezentului raport."

Relativ la analiza măsurilor dispuse de către organul de control, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat superficial susţinerile privind legalitatea măsurilor dispuse, referirile acesteia la constatările echipei de control fiind cuprinse în două aliniate ale considerentelor.

Mai exact, relativ la legalitatea măsurilor dispuse, prima instanţă a reţinut că "În ceea ce priveşte constatările realizate de către echipa de control, reprezentate de măsurile ce vizează aspecte de ordin disciplinar reţinute în sarcina reclamantei în calitate de angajator şi/sau care intră în sfera dreptului comercial (al insolvenţei), la care reclamanta face referire în acţiunea dedusă judecăţii când se raportează la aspecte de nelegalitate, Curtea apreciază că nu pot fi analizate sub aspectul fondului legalităţii criticate, întrucât instanţa de contencios administrativ se rezumă a examina forma şi conţinutul actului administrativ din perspectiva reglementărilor date prin Legea nr. 554/2004, şi nu a alor dispoziţii legale care se raportează la alte materii de drept (dreptul muncii, dreptul insolvenţei etc.)".

Însă, împrejurarea că legalitatea unora dintre măsurile dispuse este necesar a fi apreciată prin raportare la dispoziţii din alte domenii ale dreptului decât cele circumscrise materiei contenciosului administrativ nu poate constitui un impediment care să împiedice instanţa de judecată să soluţioneze pricina, în acest sens fiind şi prevederile art. 5 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Aceste prevederi sunt, de altfel, univoce în ceea ce priveşte obligaţia judecătorului de a soluţiona cauza, potrivit competenţelor atribuite, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, indiferent de materia lor. Alineatul (2) al articolului precizat, chiar în ipoteza în care legea "nu prevede" dispoziţii exprese pentru soluţionarea cererii sau este incompletă, judecătorul va trebui să recurgă la alte norme juridice sau principii de drept incidente, pronunţând o soluţie în temeiul acestora.

În acelaşi sens, în cel de-al doilea alineat dedicat analizei legalităţii actului administrativ atacat, prima instanţă a apreciat, în mod nelegal, că întrucât "în conţinutul adresei nr. x/04.11.2013 se regăseşte raportul privind controlul efectuat, iar prezentul demers judiciar se limitează la contestarea legalităţii actului administrativ - raportul nr. x/04.11.2013, în sensul celor prezentate mai sus, (…) obligativitatea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse prin acel act rezultă din conţinutul acestuia, iar măsurile concrete stabilite în sarcina reclamantei sunt apte de a produce efecte prin ele însele, fără a fi necesară emiterea altor acte administrative ulterioare, prin care să fie stabilite alte conduite, măsurile înserate în raportul contestat neprezentând vicii de nelegalitate în sensul celor arătate de către reclamantă.".

Deşi s-a susţinut că obiectul litigiului dedus judecăţii este reprezentat de contestarea legalităţii actului administrativ - raportul nr. x/04.11.2013 - Înalta Curte apreciază că analiza acestuia, din perspectiva art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, trebuie să vizeze, în mod nemijlocit, şi eventualele efecte vătămătoare ale actului asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de către recurentul-reclamant; demers care în prezenta cauză nu a fost realizat.

În raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 18 din acelaşi act normativ, este de observat că legea reglementează un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în care instanţa de contencios administrativ poate dispune anularea totală sau parţială a actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, obligarea autorităţii pârâte la emiterea actului solicitat de reclamant, dacă legea îi conferă acestuia acest drept, repararea pagubei sub forma despăgubirilor materiale, dar şi morale.

Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa instanţei supreme, potrivit căreia:,,(…) controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecăţii." (ÎCCJ, secţia contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2581 din 18 mai 2007).

Or, în aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva argumentelor precedente, sentinţa atacată este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material şi, întrucât controlul judiciar nu poate fi exercitat, în lipsa unor considerente substanţiale, din care să rezulte o analiză temeinică a legalităţii actului administrativ atacat, prin prisma argumentelor recurentului-reclamant, soluţia care se impune este casarea hotărârii atacate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. fiind întemeiate.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, totodată, va reţine cauza spre soluţionare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara - Traian Vuia împotriva sentinţei civile nr. 69 din 13 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi reţine cauza spre soluţionare.

Stabileşte termen la data de 4 iunie 2021, cu citarea părţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2020.