Ownership of ecclesiastical funds under the 1932 Concordat versus mere administrative rights in the context of post-communist retrocession claims.

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin acţiunea înregistrată la data de 06.07.2016 sub nr. x/2016 la Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania au solicitat anularea în tot a Deciziei nr. 5811 din 07.07.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobiliare care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi admiterea cererii de retrocedare înregistrată la nr. 1065/30.01.2003.

2. Prin sentinţa civilă nr. 384 din data de 23.11.2016, Curtea de Apel Cluj a respins acţiunea formulată de reclamante.

3. Prin Decizia nr. 3812/28.11.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantelor, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cauza fiind reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj la data de 08.06.2018 sub nr. x/2018.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

4. Prin sentinţa nr. 258/2018 din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantele Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobiliare care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

III Recursul formulat de reclamante

5. Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamantele Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania, au solicitat casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6) şi 8) C. proc. civ.

6. În motivarea recursului, au arătat că, pentru o rezolvarea corectă a cauzelor de acest gen, trebuie rezolvat şi înţeles conflictul dintre dreptul canonic şi dreptul laic. Dreptul canonic beneficiază de o anumită autonomie faţă de dreptul laic, recunoscut din vechime, autonomie ce nu poate fi ignorată atunci când se analizează dreptul de proprietate al bisericii. Organizarea, drepturile, modul de administrare a cultelor religioase şi a bisericilor nu pot fi privite exclusiv prin prisma dreptului comun laic, astfel cum sentinţa atacată tratează aceste aspecte. Astfel, potrivit can. 1254 CIC, Biserica Catolică are dreptul nativ independent de puterea civilă de a dobândi, poseda, administra şi aliena bunuri temporale pentru realizarea propriilor meniri.

7. Sentinţa ignoră reţinerile obligatorii ale deciziei de casare, care a reţinut caracterul ecleziastic al bunului şi posibilitatea cultului catolic de a crea fonduri de afectaţiune destinate unui scop Fondul de Religiune - proprietar de CF asupra imobilului obiect al prezentei cauze este un fond creat şi administrat de Dieceza Catolică de Alba-Iulia. Modul în care au luat fiinţă aceste fonduri a fost analizat în primul ciclu procesual şi nu mai revine asupra lui, iar art. V din Acord prevede fără niciun echivoc "Dreptul de proprietate este şi rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune, donaţiune, etc, în favoarea fondurilor respective, astfel după cum urmează: a).fondul de Religiune;". A afirma împotriva acestor prevederi clare că "fondurile Statusului Romano-Catolic printre care şi Fondul de Religiune reprezentau în realitate fonduri publice afectate scopurilor expres indicate şi erau doar administrate de cultul catolic" reprezintă negarea evidenţei, o asemenea argumentare este în contradicţie evidentă cu reţinerile făcute anterior în sentinţă, în sensul că nu ar exista dovezi că Fondul de Religiune "l-a destinat scopului pentru care l-a înfiinţat".

8. Şi noţiunea "dreptul de administrare" este greşit înţeleasă. Persoana juridică, fiind o ficţiune, nu se poate administra de la sine, se administrează prin reprezentanţii săi persoane fizice, astfel cum este prevăzut şi de art. V din Acord. "Ordinariul" de Alba-Iulia este episcopul (respectiv arhiepiscopul din totdeauna al Diecezei catolice de Alba-Iulia). Dreptul de supraveghere şi control prevăzut în alin. (2) din art. IV al Acordului nu transformă Statul în proprietar, aşa cum greşit se reţine în sentinţă. Având în vedere Ratificarea Acordului intervenit în 1940, publicat în Monitorul Ofcial din 1940, sentinţa nr. 51/1932 sau decizia din 1924 sunt irelevante în cauză, dat fiind că regimul juridic şi dreptul de proprietate au fost cunoscute expres prin ratificarea Acordului în 1940, deci ulterior acelor decizii.

9. Mai mult, au mai arătat recurentele, caracterul constitutiv al înscrierilor de CF atestă că Statul Român a naţionalizat bunul în baza Decretului 176/1948, considerat în prezent abuziv. Concluzia că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de însuşi faptul naţionalizării, fiind inutilă naţionalizarea imobilelor dacă imobilele constituiau proprietate de Stat.

10. Este greu de înţeles, concluzionează recurentele, cum se poate afirma în sentinţă că nu există dovezi că Fondul a fost înfiinţat de cultul religios catolic. O asemenea afirmaţie denotă tocmai lipsa de înţelegere şi aprofundare a modului de organizare şi funcţionare a cultelor religioase. Se pune întrebarea firească, analizând înscrisurile existente la dosarul cauzei, care sunt dovezile, probele în baza cărora instanţa de fond a reţinut că aceste fonduri ar fi fost înfiinţate de stat.

IV Apărările formulate de intimata pârâtă

11. Intimata pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

12. A arătat că sentinţa este legală şi temeinică, recurentele îşi întemeiază formal cererea de recurs, modul în care instanţa de fond a apreciat materialul probator nu poate fi considerată o lipsă de motivare sau o încălcare a normelor legale aplicabile. Instanţa a aplicat în mod corect dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 reţinând faptul că reclamantele nu au făcut dovada că imobilul solicitat a constituit proprietatea cultului romano-catolic. Nici Consiliul Arhidiecezei şi nici Arhiepiscopia nu au fost proprietarii bunurilor solicitate, ci fondul de religiune administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia. O.U.G. nr. 94/2000 prevede posibilitatea restituirii bunurilor care au aparţinut, în sensul că s-au aflat în proprietatea cultelor religioase, iar nu restituirea bunurilor cu caracter ecleziastic, astfel că în procedura administrativă de restituire trebuie dovedit dreptul de proprietate al solicitantului asupra bunurilor a căror restituire se doreşte. Caracterul ecleziastic al unui bun nu conduce la concluzia automat că dreptul de proprietate asupra respectivului bun aparţine bisericii

13. A. din Transilvania reprezintă o persoană juridică română de drept privat înfiinţată în temeiul O.G. nr. 26/2000, nu are caracter de cult religios în accepţiunea O.U.G. nr. 94/2000 şi nu este persoana îndreptăţită la restituire. Fundaţia, chiar în calitate de succesoare în drepturi a Consiliului Arhidiecezei, nu poate dobândi un drept de proprietate care nu s-a aflat în patrimoniul antecesorului său.

V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

14. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6) şi 8) C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate, Înalta Curte constată următoarele:

15. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

16. Examinând considerentele sentinţei, raportat şi la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată, nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

17. Instanţa de fond, în rejudecare după casarea cu trimitere, s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare şi a expus concret argumentele de fapt şi de drept pentru care a constatat că reclamantele nu au făcut dovada, conform art. 249 C. proc. civ., că bunul în discuţie în speţă a fost proprietatea cultului romano catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate, că imobilul solicitat aparţinea Fondului de Religiune administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, Fondul de Religiune constituind un fond public aflat în proprietatea Statului Român, astfel că preluarea acestuia din administrarea Bisericii Romano Catolice nu poate fi considerată ca abuzivă şi nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

18. Nu este incident nici motivul de casare cu trimitere spre rejudecare instanţei de fond prevăzut de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care prevede că atunci când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă. Prin sentinţa recurată, în rejudecare după casare, instanţa a judecat fondul cauzei, a examinat-o prin prisma motivelor şi a dispoziţiilor legale invocate şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

19. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., care priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este, de asemenea, nefondat.

20. Prin Decizia nr. 5811 din 7 iulie 2016, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea de retrocedare nr. x din 30.01.2003 depusă de către Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia pentru Consiliul Arhidiecezei Romano - Catolice de Alba Iulia. A reţinut că imobilul solicitat nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano - Catolice Alba Iulia, acesta având doar un drept de administrare, ci al Fondului de Religiune administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, potrivit cărţii funciare nr. x a localităţii Cluj.

21. Susţine recurenta că sentinţa ignoră reţinerile obligatorii ale deciziei de casare, care a reţinut caracterul ecleziastic al bunului şi posibilitatea cultului catolic de a crea fonduri de afectaţiune destinate unui scop.

22. Prin decizia de casare şi trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte a apreciat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unor argumente esenţiale ale recurentelor-reclamante, invocate prin cererea de chemare în judecată, printre care şi cele indicate, şi anume: imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare are caracter de bun ecleziastic, conform Codului de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice; Biserica Romano-Catolică avea posibilitatea de a crea fonduri ecleziastice, afectate unui anumit scop, fonduri ce aparţineau însă tot cultului religios catolic; fondul pe care era evidenţiat imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare nu era o fundaţie cu personalitate juridică de sine-stătătoare, ci un fond ce constituia un patrimoniu de afectaţiune; bunurile din acest fond erau administrate de Ordinariul Catolic de rit latin din Alba-Iulia, respectiv de episcop/arhiepiscop; aplicabilitatea în cauză a prevederilor Acordului privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, ratificat prin Decretul-Lege din 1 martie 1940, ale Legii pentru regimul cultelor din 1928, a Codului de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice.

23. A reţinut prima instanţă de control judiciar, în ceea ce priveşte situaţia juridică a recurentei-reclamante A. din Transilvania, că în actul constitutiv şi statutul fundaţiei s-a menţionat că aceasta este succesorul de drept al Statusului Romano-Catolic din Transilvania, cu fonduri recunoscute prin art. V din Acordul încheiat la 30 mai 1932 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român, iar prin încheierea nr. 5348/CC/2005, pronunţată în dosarul nr. x/2005, Judecătoria Cluj a încuviinţat dobândirea personalităţii juridice a acestei fundaţii, în conformitate cu actul constitutiv şi statutul care fac parte integrantă din hotărâre, scopul fundaţiei fiind, printre altele, demersuri administrative şi judiciare pentru retrocedarea bunurilor imobiliare şi mobiliare. Ca urmare, contrar argumentelor expuse de judecătorul fondului, prima instanţă de recurs a apreciat că nu se poate reţine lipsa calităţii procesuale active a A. din Transilvania.

24. Instanţa de fond, în rejudecare după casare, s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare şi, raportat la situaţia de fapt rezultată din probele administrate, a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, potrivit cărora solicitantul trebuie să depună, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, acte care, coroborate, să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

25. Cu privire la susţinerile recurentei privind faptul că sentinţa tratează aspectele cauzei exclusiv prin prisma dreptului comun laic, Înalta Curte reţine că scopul O.U.G. nr. 94/2000 a fost acela de a retroceda foştilor proprietari imobilele ce au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

26. Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (...) (3) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi (...).".

27. Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. (...)".

28. În ceea ce priveşte caracterul de bun ecleziastic, instanţa de fond a observat în mod corect că acest caracter, prevederile din Codul de drept canonic al Bisericii Romano Catolice în vigoare la data naţionalizării, celelalte motive invocate în cererea de chemare în judecată, nu dovedesc proprietatea cultului romano-catolic, dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate recunoscut de dreptul comun.

29. Cererea de retrocedare a fost respinsă întrucât imobilul solicitat, situat în municipiul Cluj Napoca, judeţul Cluj, compus din casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1073 m.p., înscris în CF nr. x a localităţii Cluj, jud. Cluj, nr. top x, 11573/2, nu a fost proprietatea Consiliului Arhidiecezei Romano - Catolice Alba Iulia, acesta având doar un drept de administrare, ci al Fondului de Religiune administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, potrivit cărţii funciare nr. x a localităţii Cluj.

30. Instanţa de fond a constatat în mod întemeiat că Fondul de Religiune reprezenta în realitate bunuri publice afectate scopurilor expres indicate, care erau doar administrate în acest scop de cultul romano-catolic, de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia. A constatat că prin decizia nr. 1664/1924 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că Fondurile sunt bunuri publice în considerarea interesului general al statului, astfel că asupra averii fundaţionale, rămasă pe teritoriul României, cultul romano-catolic avea doar un drept de administrare, fiind recunoscut dreptul de supremă inspecţiune în favoarea Statului Român în urma tratatului de pace de la Trianon, iar prin sentinţa nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj s-au reţinut documentele istorice care atestă faptul că bunurile care constituie Fondul de Religiune sunt bunuri publice, înfiinţate de principii Transilvaniei în considerarea interesului general al statului, conferirea caracterului ecleziastic neconducând la transferul din proprietatea publică în proprietatea reclamanţilor.

31. În ceea ce priveşte Concordatul încheiat între Regatul României şi Sfântul Scaun la data de 10 mai 1927, ratificat prin Legea din 12 iunie 1929 (ulterior denunţat prin Decretul nr. 151/17.07.1948), la data de 30 mai 1932 a fost semnat la Vatican un "Acord privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sf. Scaun şi Guvernul Român".

32. Acesta prevedea următoarele: art. I - instituţia cunoscută sub numele de Statusul Romano-Catolic/Transylvaniensis se transformă intr-un organ al Diocezei catolice de rit de Alba Iulia şi va lua denumirea de "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia"; art. II - toate drepturile patrimoniale ce se găseau sub administraţia zisului "Status A Romano-Catholicus Transilvanyensis" vor fi pe viitor administrate de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia conform paragrafului 2 din Canonul 1521 din Codex Juris Canonici şi dreptului comun al Regatului României; art. III - toate acele drepturi patrimoniale vor fi administrate şi veniturile lor vor fi întrebuinţate numai în scopurile indicate şi prevăzute în Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune, acolo unde Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune nu precizează scopul, sau dacă scopul pentru care fundaţiunea a fost constituită a fost atins, întrebuinţarea acelor venituri va fi trecută în scopuri religioase, şcolare şi de educaţiune, în conformitate cu intenţia donatorilor şi fondatorilor; art. IV - dreptul de control şi supraveghere al Statului, prevăzut prin dreptul comun al Regatului României, precvum şi prin Concordatul în vigoare între Sf.

Scaun şi România, devine intact, în acest scop Ordinariul de rit latin de Alba Iulia urmând a prezenta anual Ministrului Cultelor României raportul de gestiune, bugetul, bilanţul şi procesele-vebrale ale adunărilor, Arhiepiscopul Catolic de rit latin de Bucureştii bucurându-se de dreptul de supraveghere şi control în ceea ce priveşte întrebuinţarea veniturilor, astfel cum s-a stabilit în articolul precedent; art. V alin. (1) - toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea şi sub administrarea acelui "Status Romano-Catholicus Transilvanyensis" sunt bunuri cu caracter eclesiastic şi vor fi întrebuinţate conform destinaţiei lor iniţiale, numai pe teritoriul actual al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia; art. V alin. (2) - dreptul de proprietate este şi rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune, donaţiune. etc., în favoarea fondurilor respective: (a) Fondul de Religiune; (b) Fondul de Studii; (c) Fondul de Burse; (d) Fondul şcoalelor primare; (e) Fondul Orfelinatului Terezian; (f) Fondul de pensii ale funcţionarilor; (g) Fondul de pensii ale profesorilor; (h) Fondul asigurărilor; art. V alin. (3) - aceste fonduri erau de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia; art. VIII - "se va proceda la rectificarea inscripţiilor privitoare la proprietatea bunurilor indicate în prezentul acord în cărţile funduare".

33. Rezultă că Statusul Romano-Catolic/Transylvaniensis a devenit "Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia", că toate drepturile patrimoniale ce se găseau sub administraţia acestuia urmau a fi pe viitor administrate de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia, iar dreptul de proprietate era şi rămânea garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune, donaţiune. etc., în favoarea fondurilor respective, în acest sens procedându-se la rectificarea inscripţiilor privitoare la proprietatea bunurilor indicate în acord în cărţile funduare, urmând a întrebuinţate conform destinaţiei lor iniţiale, numai pe teritoriul Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia. Art. IV precizează dreptul de control şi supraveghere al Statului, prevăzut prin dreptul comun al Regatului României, precum şi prin Concordatul în vigoare între Sf. Scaun şi România, în acest scop Ordinariul de rit latin de Alba Iulia urmând a prezenta anual Ministrului Cultelor României raportul de gestiune, bugetul, bilanţul şi procesele-vebrale ale adunărilor, iar Arhiepiscopul Catolic de rit latin de Bucureşti beneficia de dreptul de supraveghere şi control în ceea ce priveşte întrebuinţarea veniturilor.

34. Era recunoscut, aşadar, doar un drept de administrare, iar nu un drept de proprietate în favoarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia, toate drepturile patrimoniale ce se găseau sub administraţia Statusului Romano-Catolic, transformat în Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, fiind pe viitor administrate de Ordinariul catolic de rit latin de Alba Iulia. Dreptul de proprietate aparţinea diferitelor fonduri şi nu Statusului Romano-Catolic.

35. Ceea ce s-a recunoscut, chiar în considerarea caracterului ecleziastic al bunurilor, este menţinerea dreptului de proprietate conform intenţiei fondatorului acestor fonduri, menţinerea dreptului de administrare în favoarea cultului romano- catolic, folosirea acestor bunuri de cultul romano-catolic în scopul pentru care aceste fonduri au fost create, sub controlul şi supravegherea Statului Român. Nu s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunurilor ce formau fondurile sus indicate în favoarea cultului romano-catolic.

36. Intrarea în vigoare a Decretului nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a bunurilor bisericilor congregatiilor, comunităţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţămînt general, tehnic sau profesional nu conduce la concluzia invocată de recurente, în condiţiile în care din probele administrate în cauză nu a rezultat dreptul de proprietate invocat de reclamante, ci doar un drept de administrare asupra bunurilor proprietatea Fondului de Religiune, astfel că în mod întemeiat instanţa de fond a apreciat că preluarea acestor fonduri din administrarea Bisericii Romano-Catolice nu poate fi considerată abuzivă şi nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat, pe cale de consecinţă nefiind incidente nici dispoziţiile art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000, care prevăd o prezumţie legală relativă privind existenţa dreptului de proprietate în absenţa unor probe contrare.

37. Pentru aceste motive, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile ordonanţei de urgenţă, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în mod corect a constatat instanţa de fond, cu privire la bunurile înscrise în cartea funciară ca fiind în proprietatea Fondului de Religiune administrat de Ordinariatul Catolic de rit latin de Alba Iulia, că nu s-a dovedit dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, al Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia (Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia), sau al persoanei juridice de drept privat înfiinţate (ca succesor de drept al Statusului Romano-Catolic din Transilvania) după formularea cererii de retrocedare, sub denumirea de Statusul Romano-Catolic din Transilvania.

38. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a constatat legalitatea deciziei prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de actul normativ ce reglementează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, sentinţa recurată, prin care a fost respinsă, în rejudecare după casare, acţiunea formulată de reclamantă, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

VI Soluţia instanţei de recurs

39. Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentele reclamante, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6) şi 8) C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantele Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania împotriva sentinţei civile nr. 258/2018 din 19 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.