Tax assessment suspension upheld as company shows well-justified case and imminent damage; appeal dismissed with reduced costs.

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Sebeş - Direcţia Venituri şi Municipiul Sebeş, reprezentat prin Primar, suspendarea efectelor Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr. x/26.02.2020 până la soluţionarea definitivă pe fond a acţiunii în anulare, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 43 din 6 aprilie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Venituri, invocată prin întâmpinare.

A fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Sebeş - Direcţia Venituri şi Municipiul Sebeş.

S-a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere pentru anul 2020 nr. x/26.02.2020 până la pronunţarea instanţei de fond.

Au fost obligaţi intimaţii să plătească reclamantei suma de 8.050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs pârâţii Municipiul Sebeş şi Municipiul Sebeş - Direcţia Venituri, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivarea recursului, au arătat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, au arătat recurenţii că aceasta nu este îndeplinită în cauză şi că, în ceea ce priveşte decizia contestată, baza de impozitare a fost stabilită din oficiu, întrucât reclamanta nu a depus declaraţie de impunere. În mod corect a fost stabilit impozitul pe clădiri, pârâţii folosind ca mijloc de probă decizia nr. 1783/09.07.2017 a Curţii de Apel Alba Iulia prin care s-a statuat că imobilul construcţie-instalaţie pentru producerea formaldehidei - 100% capacitatea 60000 T/an este o clădire-instalaţie, a cărei valoare nu a fost contestată şi prin urmare se impune a se da eficienţă prezumţiei de lucru judecat.

Este eronată reţinerea instanţei de fond că prin expertiza efectuată în dosarul nr. x/2018 s-a stabilit că nu este vorba despre o clădire, precum şi reţinerea că prin decizia nr. 24130/24.03.2020 de soluţionare a contestaţiei administrative pârâtul apreciază că soluţia ce urmează a fi pronunţată depinde de soluţia ce se va pronunţa de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2018.

Au mai arătat recurenţii că instanţa de fond a soluţionat cauza bazându-se pe supoziţii, neobservând că decizia a fost corect şi legal motivată în fapt şi în drept, neexistând nici un motiv de nelegalitate aparent, iar apărările formulate de reclamantă cu privire la natura construcţiei sau calcularea greşită a bazei de impozitare sunt incompatibile cu natura cererii şi stadiul procesual. Instanţa de fond trebuia să se limiteze strict la conţinutul actului administrativ atacat, fără a face supoziţii cu privire la calcularea greşită a bazei de impozitare, aspect ce constituie o chestiune de fond.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, au menţionat recurenţii că instanţa de fond a stabilit îndeplinită această condiţie în mod eronat. Această condiţie nu a fost îndeplinită de către reclamantă, mai ales în condiţiile în care nu există iminenţa unei executări silite, fiind suspendată procedura de soluţionare a contestaţiei privind decizia de impunere.

Au mai arătat recurenţii că acordarea cheltuielilor de judecată s-a făcut într-un cuantum foarte mare faţă de volumul de muncă depus şi complexitatea cauzei.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurenţi pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Sebeş - Direcţia Venituri şi Municipiul Sebeş, reprezentat prin Primar, suspendarea efectelor Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr. x/26.02.2020, până la soluţionarea definitivă pe fond a acţiunii în anulare, cu cheltuieli de judecată.

Soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Cererea de suspendare a executării a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiţii cumulative, şi anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că, în speţă, având în vedere circumstanţele de fapt ale cauzei, sunt îndeplinite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia referitoare la paguba iminentă.

În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ ce pot fi subsumate acestei condiţii trebuie să se facă în urma unei analize sumare a legalităţii actului administrativ, soluţionarea unei cereri de suspendare a executării nepermiţând examinarea legalităţii actului, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

În speţă, se constată că în argumentarea condiţiei cazului bine justificat prima instanţă a reţinut faptul că în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, având ca obiect deciziile de impunere emise pentru perioada 2014-2017 şi decizia de soluţionare a contestaţiei, în cadrul căruia a fost contestată însăşi încadrarea de către organul fiscal a instalaţiei de formaldehidă în categoria clădirilor fiscale, a fost administrată proba cu expertiză judiciară în construcţii, expertul stabilind faptul că nu întreaga construcţie reprezintă clădire în sensul Codul fiscal, ci doar o parte a acestuia, respectiv zona cu închideri.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia instanţei de fond în sensul că acest aspect este suficient pentru a îndreptăţi concluzia că argumentele reclamantei sunt relevante şi nu pot fi înlăturate fără a examinare aprofundată a fondului cauzei, fiind în acelaşi timp de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat.

A mai reţinut instanţa de fond că o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat este reprezentată şi de faptul că prin Decizia nr. 24130/24.03.2020 s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate împotriva deciziei de impunere în temeiul art. 277 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, apreciind că soluţia ce urmează a fi pronunţată depinde de soluţia ce va fi pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Alba Iulia.

Deşi iniţial, în cuprinsul cererii de recurs, recurenţii apreciază că această reţinere a instanţei de fond este eronată, întrucât nu există o astfel de menţiune în cuprinsul deciziei, dispunându-se doar suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe o perioadă de şase luni de la data acordării, respectiv până la 24.09.2020, aceştia concluzionează că, în condiţiile în care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei, este evident că urmează să se pronunţe în funcţie de soluţia ce se va da în dosarul nr. x/2018.

În privinţa celorlalte motive invocate, instanţa de fond a apreciat în mod corect că analizarea acestora implică o depăşire a limitelor prevăzute de procedura de faţă, presupunând o amplă examinare a situaţiei de fapt şi administrarea de probe suplimentare.

Înalta Curte constată, contrar celor invocate de către recurenţii-pârâţi, că aspectele procedurale reţinute de către prima instanţă se circumscriu cerinţei de verificare doar la nivel aparent a legalităţii actelor administrative atacate, prin această analiză nefiind antamat fondul cauzei, respectiv legalitatea sumelor stabilite în sarcina intimatei-reclamante, ci au fost verificate doar aspecte formale, fără a se face o analiză de fond a raportului juridic fiscal, respectiv fără a se intra pe fondul verificării aspectelor de legalitate a actelor administrative fiscale.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-pârâţi privind puterea de lucru judecat sub forma prezumţiei cu privire la baza de impozitare a clădirii - instalaţie pentru producerea formaldehidei, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei menţionate de aceştia, respectiv nr. 1783/2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a reţinut că instalaţia de producere a formaldehidei constituie o componentă parte integrantă a construcţiei pentru a cărei executare s-a solicitat şi emis autorizaţia de construire. Prin decizia invocată de recurenţi s-a mai reţinut că ceea ce s-a solicitat în vederea autorizării şi ulterior s-a autorizat a fost executarea lucrărilor de construire a conceptului unitar - instalaţie pentru producerea formaldehidei.

Înalta Curte reţine că prin decizia menţionată s-a constatat că este vorba despre un concept unitar - instalaţie pentru producerea formaldehidei, analiza fiind însă făcută din perspectiva Legii nr. 50/1991, nefiind formulată o concluzie în sensul existenţei unei clădiri în sensul legii fiscale.

Cât priveşte criticile recurentelor-pârâte referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că şi această condiţie este îndeplinită, raportat la efectul imediat al actelor administrative contestate, precum şi la cuantumul sumelor stabilite prin acestea.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a avut în vedere ponderea sarcinii fiscale stabilite în sarcina operatorului economic în raport cu rezultatele financiare ale acestuia, impactul pe care executarea silită l-ar avea asupra activităţii societăţii şi asupra angajaţilor, imposibilitatea de a obţine facilităţi de creditare pentru acoperirea lipsei de lichidităţi, precum şi consecinţele pe care le-ar avea asupra eşalonării obţinute de societate prin mai multe decizii emise de pârât.

Condiţia pagubei iminente presupune producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.

Prin urmare, se constată că sunt întemeiate aprecierile instanţei de fond, în sensul îndeplinirii şi a acestei condiţii, fiind de necontestat că, în condiţiile în care punerea în executare a unui act administrativ prin care a fost stabilită în sarcina societăţii reclamante o măsură care prin însăşi natura ei, conduce la diminuarea patrimoniului societăţii şi perturbarea întregii activităţi a acesteia, nu pot fi omise repercusiunile de natură economică şi financiară cauzate în acest mod.

Astfel fiind, criticile invocate de către pârâţi nu sunt în măsură să conducă la reformarea hotărârii de primă instanţă, soluţia pronunţată de aceasta fiind legală.

Prin urmare, ţinând seama de considerentele de ordin legal şi de situaţia de fapt dovedită, de Recomandarea nr. R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, Înalta Curte apreciază că executarea actelor administrative ce fac obiectul cauzei este de natură a crea pagube serioase intimatei-reclamante, care pot să aibă consecinţe grave în patrimoniul acesteia.

Referitor la susţinerea vizând cuantumul mare al cheltuielilor de judecată la care au fost obligaţi pârâţii, instanţa de control judiciar constată că aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate a sentinţei, ci o critică de netemeinicie, întrucât vizează exercitarea dreptului de apreciere al instanţei sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în cauză.

În acest sens este relevantă Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii prin care s-a statuat că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În condiţiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii-pârâţi la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., dovedit prin depunerea la dosarul instanţei de recurs a facturii nr. x şi confirmării plăţii din 01.10.2020, apreciind că se justifică reducerea acestuia în raport cu munca efectiv realizată de avocat în stadiul procesual al recursului.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâţii Municipiul Sebeş - Direcţia Venituri şi Municipiul Sebeş împotriva sentinţei nr. 43 din 6 aprilie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii.

Respinge recursul formulat de pârâţii Municipiul Sebeş - Direcţia Venituri şi Municipiul Sebeş împotriva sentinţei nr. 43 din 6 aprilie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenţii-pârâţi la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.