Packaging waste contribution liability: Definition of "introduction into market" for internal-use pallets and material error thresholds in cancellation proceedings

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii. Sentinţa primei instanţe.

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 09.02.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, anularea Deciziei nr. 135/2016 şi, pe cale de consecinţă, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/13.06.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/13.06.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 78 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Oradea a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Raportul de inspecţie fiscala nr. x/13.06.2016, Decizia de impunere nr. x/13.06.2016 şi Decizia privind soluţionarea contestaţiei nr. 135/09.09.2016 emise de către pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate pentru perioada 01.01.2016-16.05.2016 şi a respins ca nefondate restul pretenţiilor.

2. Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei atacate şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

A susţinut că a încheiat contracte prin care a încredinţat toate deşeurile generate către agenţi economici autorizaţi a efectua reciclarea acestora. Colaboratorii au confirmat faptul ca deşeurile preluate de la societate au fost reciclate. Acest lucru este de altfel reţinut chiar si de către pârâtă în actele emise. Scopul principal al legii, acela de a asigura ca o cantitate cat mai mare de deşeuri este reciclată, a fost atins. Prin urmare, consideră că obligarea societăţii la plata contribuţiei la fondul de mediu este o măsura disproporţionată faţă de situaţia de fapt.

În conformitate cu prevederile art. 16 din H.G. nr. 621/2005, operatorii economici pot opta între a-şi îndeplini responsabilităţile privind deşeurile din ambalaje fie individual, fie prin intermediul unui operator autorizat în acest sens. Art. 16 alin. (8) din H.G. nr. 621/2005 prevede ca operatorii economici care deţin deşeuri din ambalaje (cod 15.01) au obligaţia valorificării/încredinţării acestora către un operator economic autorizat pentru valorificarea sau incinerarea acestor deşeuri. Şi-a îndeplinit aceasta obligaţie, nici echipa de control nu a avut obiecţiuni cu privire la calitatea de operator economic autorizat a societăţilor către care a predat deşeurile sau cu privire la faptul că aceste deşeuri nu ar fi fost efectiv reciclate.

Se mai susţine că, într-adevăr, conform art. 17 alin. (4) din H.G. nr. 621/2005 societatea ar fi fost obligată să înscrie în toate documentele de însoţire a deşeurilor că încredinţarea spre reciclare se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale. Însă, conform acestui act normativ, nerespectarea obligaţiei este sancţionată doar cu amenda contravenţională (art. 27 alin. (1) lit. a) si nu poate constitui temei pentru obligarea la plata contribuţiei la fondul pentru mediu.

Mai mult, susţine că recurenta a încheiat cu S.C. B. S.A. contractul nr. x/27.01.2010 având ca obiect colectarea si transportul deşeurilor din ambalaje generate. Prin acest contract, B. şi-a asumat obligaţia "de a le valorifica prin reciclare în vederea realizării obiectivelor anuale ale beneficiarului operator economic care introduce pe piaţa bunuri (materii prime) ambalate sau ambalaje." Prin urmare, a făcut demersurile în vederea respectării dispoziţiilor legale. Faptul că ulterior B. a valorificat deşeurile din ambalaje generate în vederea respectării parteneriatului sau cu C. (societate de transfer de responsabilităţi) nu îi poate fi imputat, recurenta nemaiavând control asupra acestor deşeuri din momentul predării lor către societăţile colectoare (în cazul său B.).

Instanţa de fond a respins motivul de nelegalitate invocat, pentru simplul considerent că, potrivit martorilor, ar fi a predat angajaţilor proprii deşeurile din paleţi pentru a fi utilizate ca lemne de foc, fără, însă, a corela această probă cu restul actelor de la dosarul cauzei, mai exact raportul de inspecţie fiscala în care sunt descrise toate cantităţile de deşeuri reţinute de pârâtă ca fiind predate către B. şi fără a observa că obligaţiile fiscale impuse au fost generate nu doar de deşeurile din paleţi, ci inclusiv de deşeuri de alte ambalaje (carton, plastic etc.) si despre care nu s-a susţinut în vreun moment că ar fi fost predate angajaţilor pentru foc.

Cat priveşte cuantumul contribuţiei, echipa de control a calculat contribuţia datorată de societate la valoarea de 2 RON/kilogram pentru diferenţa dintre cantităţile prevăzute pentru obiectivele minime de valorificare sau incinerare şi cantităţile efectiv valorificate sau incinerate, însă acest cuantum al contribuţiei a fost introdus abia prin O.U.G. nr. 115/15.10.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 22.12.2010. Până la acea dată, operatorii economici datorau o taxa de 1 leu din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională.

A mai arătat recurenta că forma în vigoare la data de 12.11.2009, invocată de instanţa de fond, reglementată de Ordonanţa nr. 25/2008, nu poate fi reţinută întrucât aceasta Ordonanţă a fost respinsă prin Legea nr. 179/14.10.2010. Având în vedere principiul neretroactivităţii legii, contribuţia pentru anul 2010 trebuia calculata la valoarea de 1 leu pe kilogram, conform prevederilor art. 9 alin 1 lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 în vigoare în cursul anului 2010.

Cu privire la obligarea societăţii recurente de a plăti contribuţia pentru paleţii achiziţionaţi de pe piaţa interna şi destinaţi a fi utilizaţi pentru depozitare sau pentru mişcarea mărfii între punctele de lucru ale societăţii, instanţa de fond s-a rezumat la a analiza strict dacă paleţii achiziţionaţi au sau nu calitatea de ambalaj în sensul H.G. nr. 621/2005 şi a echivalat situaţia paleţilor achiziţionaţi cu cea a paleţilor primiţi de la furnizorii de materie primă.

Cât priveşte calitatea de ambalaj a paleţilor achiziţionaţi, a arătat recurenta că analiza lor din perspectiva H.G. nr. 621/2005 a fost făcuta incorect.

Raportat la legislaţia în vigoare, O.U.G. nr. 196/2005 instituie această contribuţie ca fiind datorată de "operatorii economici care introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate, care distribuie pentru prima data pe piaţa naţională ambalaje de desfacere şi de operatorii economici care închiriază sub orice forma, cu titlu profesional, ambalaje pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime (...) şi cantităţile de deşeuri de ambalaje efectiv valorificate sau incinerate (...)."

Aşadar, raportat la expresia "introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate" pârâta a reţinut în sarcina sa obligaţia de a declara strict paleţii achiziţionaţi ca atare, nu şi paleţii primiţi de la furnizorii săi (aceştia fiind introduşi pe piaţă de către furnizori prin vânzarea produselor lor către recurentă).

Prin urmare, organul de control a considerat că societatea a introdus pe piaţă aceste ambalaje prin simplul fapt al achiziţiei lor, stabilind astfel în sarcina sa obligaţia de plată a contribuţiei aferente. Însă, analizând definiţiile date de legislaţie, societatea, în calitate de cumpărător a paleţilor de pe piaţa internă şi utilizator al paleţilor strict pentru activitatea proprie, nu se încadrează prevederilor legale.

În cazul său, posesorul paleţilor este o singura persoană de la achiziţie până în momentul în care devine deşeu, deci aceşti paleţi nu reprezintă ambalaj sau ambalaj reutilizabil în sensul H.G. nr. 621/2005 şi nu poate genera, obligaţia de plată a contribuţiei pentru introducerea de ambalaje pe piaţă.

Deşeurile rezultate din aceşti paleţi sunt deşeuri rezultate din activitatea industriala, supuse doar prevederilor Legii nr. 211/2011, iar, chiar dacă nu s-ar accepta această ipoteză şi paleţii în cauza ar fi consideraţi ambalaj, aceştia ar putea fi încadraţi eventual ca deşeu din ambalaj, însă în niciun caz ambalaj introdus pe piaţă şi supus obligaţiei de plata a contribuţiei conform O.U.G. nr. 196/2005.

Cu privire la introducerea pe piaţă a paleţilor achiziţionaţi, ambalajul reutilizabil nu se consideră introdus pe piaţă atunci când este refolosit pentru ambalarea unui produs şi făcut disponibil din nou. Or, paleţii rămân în stoc de la an la an, încercând sa le prelungească durata de viaţă cat mai mult posibil, chiar si prin repararea lor. A obliga o societate ca, la final de an, să îşi trateze stocul de paleţi ca deşeu este nu doar neconstituţional (încălcându-se grav dreptul de proprietate) ci şi împotriva oricăror principii economice.

Astfel, a susţinut că nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 de a plăti la Fondul pentru mediu contribuţia de 2 RON/kg

Cât priveşte calitatea de ambalaj a paleţilor primiţi de la furnizorii de materie primă, nu poate fi confundată situaţia, întrucât aceştia sunt utilizaţi la înstrăinarea unor bunuri şi intervine o schimbare în posesia lor. Pe de altă parte, faptul ca aceştia reprezintă ambalaje puse pe piaţă este incontestabil, cu singura menţiune că punerea pe piaţă este realizată de furnizorii de materie primă, astfel aceşti paleţi fac obiectul obligaţiei de valorificare născută în sarcina furnizorilor săi, nicidecum in sarcina recurentei.

Cu privire la majorările calculate pentru perioada 25.01.2011-16.05.2016, conform O.U.G. nr. 92/2003, majorările de întârziere erau reglementate conform art. 120 din acest act normativ doar până la data de 30.06.2010. Prin art. I pct. 10 din O.U.G. nr. 39/2010, legiuitorul a modificat prevederile art. 120 în sensul reglementarii dobânzilor şi renunţării la majorări de întârziere.

Astfel, pentru perioada 01.07.2010-30.12.2015 calcularea de majorări nu are bază legală.

Penalităţile au fost calculate in mod greşit în sarcina sa, acestea putând fi percepute doar în cazul în care recurenta nu ar fi respectat termenul de plată indicat în decizia de impunere comunicată. Or, a fost de bună-credinţă în toată această perioadă, fiind convinsă că asigură reciclarea deşeurilor generate şi că a achitat toate contribuţiile datorate.

3. Decizia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 6468 din 12 decembrie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu, şi a respins recursul formulat de A. S.R.L., ca nefondat.

Instanţa de control judiciar a reţinut că recurenta a optat să îşi îndeplinească obiectivul anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 621/2005 prin încredinţarea de către operatorii economici responsabili a deşeurilor de ambalaje generate şi a propriilor ambalaje preluate/colectate de pe piaţă, în baza unui contract, unui operator economic valorificator. Alin. (4) al aceluiaşi text de lege stabileşte că operatorii economici responsabili sunt obligaţi să menţioneze în documentele de însoţire a deşeurilor de ambalaje dacă încredinţarea spre valorificare a acestora se face în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje.

Această obligaţie nu a fost îndeplinită în cauză, contractele încheiate de recurentă şi depuse la dosar neavând inserată menţiunea de mai sus.

Astfel, a apreciat Înalta Curte că prima instanţă a reţinut în mod legal că, deşi a fost invocat, contractul nr. x/27.01.2010 încheiat cu S.C. B. S.A. nu a fost depus la dosar, aşa încât nu poate fi luat în considerare, iar celelalte contracte invocate au ca obiect doar preluarea deşeurilor şi depozitarea lor.

Aşadar, nu omisiunea de a indica în contract menţiunea de la art. 17 alin. (4) din H.G. nr. 621/2005 a constituit motivul obligării reclamantei la plata contribuţiei, ci faptul că nu a fost în măsură să facă dovada prin documente emise de către cocontractanţii săi că aceştia au valorificat deşeurile preluate, aşa cum impun prevederile art. 33 din Ordinul 578/2006.

A apreciat instanţa de control judiciar că nu pot fi reţinute apărările recurentei, potrivit cărora nu poate fi responsabilă pentru destinaţia deşeurilor din momentul predării lor către societăţile colectoare, date fiind obligaţiile legale, a căror respectare nu a fost dovedită în cauză.

Referitor la argumentul recurentei-reclamante că prima instanţă nu ar fi corelat declaraţiile de martori cu restul actelor de la dosarul cauzei, Înalta Curte a reţinut că o atare apărare nu poate conduce la concluzia pertinenţei observaţiilor, deoarece prima instanţă a apreciat depoziţiile de martori strict din perspectiva antamată chiar de parte, respectiv a statuat că modalitatea de reciclare a deşeurilor relevată de martori, prin predarea acestora angajaţilor în scopul de a le folosi ca lemne de foc, nu reprezintă o modalitate legală de reciclare. În legătură cu deşeurile predate către B. au fost verificate şi analizate contractele încheiate cu această societate şi au fost confirmate actele de control, reţinându-se că nu s-a făcut dovada cu documente justificative a îndeplinirii obiectivului de valorificare.

În ceea ce priveşte critica recurentei privind concluziile instanţei de fond în legătură cu cuantumul contribuţiei, că s-ar fi încălcat principiul neretroactivităţii legii, Înalta Curte a constatat că, în forma în vigoare la data de 12.11.2009, data de referinţă pentru anul 2010, art. 9 alin. (1) lit. d) prevedea o contribuţie de 2 RON/kg aşa cum s-a stabilit în sarcina recurentei.

Împrejurarea că Ordonanţa nr. 25/2008 a fost respinsă prin Legea nr. 179/14.10.2010, nu poate avea consecinţa expusă de parte, în condiţiile în care, conform art. II din acest act normativ, s-a statuat că "La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: a) Ordonanţa Guvernului nr. 25/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 29 august 2008, cu excepţia lit. d) a alin. (1) al art. 9 din articolul unic, punctul 7, care produce efecte până la data de 31 decembrie 2010."

Mai mult, prin O.U.G. nr. 115/15.10.2010, a fost reconfirmat de legiuitor cuantumul de 2 RON/kg. Aşadar, cuantumul reţinut în actul de control este cel prevăzut de legiuitor pentru obligaţiile stabilite în sarcina recurentei şi nu poate fi apreciat ca nelegal, sau ca fiind contrar principiului neretroactivităţii legii.

Răspunzând criticilor recurentei referitoare la motivul de nelegalitate vizând obligarea sa de a plăti contribuţia pentru paleţii achiziţionaţi de pe piaţa internă şi destinaţi a fi utilizaţi pentru depozitare sau pentru mişcarea mărfii între punctele de lucru ale societăţii, Înalta Curte a constatat că paleţii din lemn sunt încadraţi la categoria ambalaj terţiar-ambalaj pentru transport, respectiv "ambalaj conceput pentru a uşura manipularea şi transportul."

Din documentele dosarului s-a constatat că recurenta-reclamantă a achiziţionat în perioada 2010-2014 un număr de 44.774 paleţi din lemn (3.600 buc. în anul 2010, 3.444 buc. în anul 2011, 2.800 buc. în anul 2012, 12.540 buc. în anul 2013 şi 22.390 buc. în anul 2014), aşa cum rezultă din facturile menţionate în actul de control.

Fără a contesta situaţia de fapt aşa cum a fost descrisă de recurentă, respectiv că paleţii au fost folosiţi doar pentru activitatea proprie, Înalta Curte a observat că legiuitorul nu face distincţie între modalitatea în care paleţii sunt folosiţi pentru ambalare a produselor finite sau pentru activitatea de producţie internă a agentului economic. Ceea ce legiuitorul a considerat esenţial a fost aceea ca respectivii paleţi să fie introduşi pe piaţa internă şi să devină deşeu pe această piaţă, împrejurare care dă naştere obligaţiei contestate de parte.

Astfel, este evident că paleţii achiziţionaţi de recurentă şi folosiţi în procesul său de producţie sfârşesc prin a deveni deşeuri de lemn pe piaţa naţională, aspect confirmat şi de faptul că la nivelul A. S.R.L. au fost identificate evidenţe privind deşeurile de ambalaje din lemn încredinţate angajaţilor ca şi combustibil alternativ la lemnele pentru foc, aspect de altfel confirmat şi de depoziţiile de martori audiaţi la instanţa de fond.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei referitor la noţiunea de introducere pe piaţă, în sensul că paleţii în cauză nu au părăsit, vreodată, ţara, nu au fost, vreodată înstrăinaţi şi au rămas mereu în posesia şi proprietatea sa, Înalta Curte a reţinut că introducerea pe piaţa naţională a unui produs este definită, în Anexa nr. 1 lit. a)1), ca "acţiunea de a face disponibil pe piaţă, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii şi/sau utilizării". Pe de altă parte, Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, prevede că introducerea pe piaţă reprezintă: "acţiunea de a face disponibil pe piaţa naţională, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii şi/sau utilizării, inclusiv utilizării/consumului propriu".

Astfel, acţiunea recurentei-reclamante de a achiziţiona paleţi de lemn pentru a fi utilizaţi în cadrul producţiei sale interne, respectiv mişcarea materiei prime şi a produselor finite între punctele sale de lucru, reprezintă o introducere pe piaţă a unui ambalaj care se transformă în deşeu pe piaţa internă, fiind îndeplinite condiţiile legale pentru obligarea sa la contribuţia stabilită în actul de control.

A mai apreciat instanţa, reţinând că recurenta a administrat în recurs o serie de înscrisuri noi din care rezultă că nu desface produsele sale pe piaţa internă, ci desfăşoară doar activităţi de comerţ intracomunitar, că această împrejurare nu vine să schimbe ipoteza verificabilă din perspectiva obligaţiei sale legale, de vreme ce simpla utilizare a paleţilor în activitatea de producţie proprie reprezintă o acţiune de introducere pe piaţa internă a unor ambalaje ce devin deşeuri şi care naşte obligaţia de valorificare.

A mai constatat Înalta Curte, citând art. 3 pct. 1 din Directiva 94/62/CE privind noţiunea de "ambalaj", că definiţia din dreptul comunitar nu contrazice cele statuate de legiuitorul român şi nici concluziile inspecţiei din prezenta cauză, nefiind sustenabile argumentele recurentei reclamante, care apreciază doar trunchiat asupra opţiunilor legislative citate. Argumentul potrivit căruia deşeurile din lemn care provin din paleţii de lemn utilizaţi de contribuabil intră în categoria deşeurilor tehnologice, nu poate fi reţinute deoarece, în conformitate cu prevederile Anexei nr. 2 a H.G. nr. 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase - categoria 3 - reprezintă deşeuri industriale acele "deşeuri de la prelucrarea lemnului şi producerea plăcilor şi mobilei", iar paleţii din lemn, conform declaraţiilor împuternicitului societăţii şi constatărilor organelor de control, nu sunt destinaţi să fie prelucraţi de către societate, ci să servească în mod repetat drept suport pentru transportul şi manipularea mărfurilor şi materialelor între punctele de lucru ale societăţii.

Argumentul recurentei, în sensul că paleţii utilizaţi pentru consum propriu nu au calitatea de ambalaj reutilizabil, deoarece nu i-a returnat furnizorului, nu a fost primit de instanţă, din perspectiva definiţiei oferite de lit. v) a Anexei nr. 1 la H.G. nr. 621/2005, potrivit căreia reutilizarea reprezintă "orice operaţie prin care un ambalaj care a fost conceput şi creat pentru a putea îndeplini în cursul ciclului său de viaţă un număr minim de rotaţii este reutilizat într-un scop identic celui pentru care a fost conceput", situaţie în care se încadrează modul de utilizare repetată de către societatea A. S.R.L. a aceloraşi paleţi în cursul ciclului lor de viaţă.

Nici susţinerea recurentei, că paleţii din lemn sunt folosiţi până la sfârşitul duratei lor de viaţă, fiind chiar şi reparaţi, fiind nelegală stabilirea contribuţiei prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 pentru fiecare dintre utilizările paleţilor pe durata ciclului lor de viaţă, nu a fost reţinută de Înalta Curte, întrucât organele de control au stabilit contribuţia aferentă acestora doar o singură dată, aplicând prevederile H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, lit. g) din Anexa nr. 1.

Afirmaţia recurentei, că acei paleţi fac obiectul obligaţiei de valorificare născută în sarcina furnizorilor şi nicidecum a sa, nu a fost avută în vedere deoarece respectivii paleţi din lemn reprezintă un produs, o marfă vândută de un operator economic, şi devin ambalaj atunci când sunt utilizaţi pentru a reţine, proteja, manipula, distribui, transporta produse, materiale etc., astfel încât responsabilitatea de a declara introducerea sau utilizarea lor pentru consum propriu pe piaţa naţională şi obligaţia de a valorifica deşeurile de ambalaje din lemn rezultate la sfârşitul ciclului de viaţă revine exclusiv recurentei.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind calculul accesoriilor reprezentând "majorări" pentru perioada 25.01.2011-16.05.2016, care, în opinia recurentei nu au o bază legală potrivit actelor normative din acea perioadă, Înalta Curte a constatat că, indiferent de denumirea acestora, accesoriile se calculează pentru neplata la scadenţă a obligaţiilor de plată de către debitor, iar, în condiţiile în care cuantumul stabilit nu a fost contestat, această critică nu poate avea finalitatea antamată în recurs.

4. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 6468 din 12 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., solicitând anularea în parte a deciziei atacate cu consecinţa rejudecării cauzei şi pronunţării unei soluţii de admitere a cererii sale, de anulare a înscrisurilor emise de Administraţia Fondului pentru Mediu, respectiv a Deciziei nr. 135/2016, a Deciziei de impunere nr. x/13.06.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/13.06.2016, şi de restituire a sumelor a căror anulare o solicită, şi a menţinerii dispoziţiilor deciziei privind respingerea nulităţii recursului invocată de Administraţia Fondului pentru Mediu.

Într-o primă critică, întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., susţine contestatoarea că instanţa a omis a cerceta motivele invocate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv motivul privind inexistenţa unei baze legale de stabilire în anul 2016, în sarcina sa, de accesorii pentru perioada 01.07.2010-31.12.2015 de către Administraţia Fondului pentru Mediu, întrucât doar în anul 2016 au fost stabilite debite suplimentare în sarcina sa, debite care nu erau exigibile şi executorii decât la data scadenţei stabilită în actul de control, conform art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 115/2010 coroborat cu art. 111 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal şi cu prevederile art. 120 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

De asemenea, instanţa nu a analizat motivul privind încălcarea principiului proporţionalităţii consacrat de jurisprudenţa CJUE, cu referire la cauzele C-90/02, C-444/00, principiul prevalenţei substanţei asupra fondului, nerespectarea Directivei 94/62/CE privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, precum şi art. 28 alin. (1) şi art. 30 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Nu a fost cercetat nici motivul conform căruia pentru a fi în prezenţa unui ambalaj trebuie să fie realizat transferul bunurilor şi ambalajului de la producător la utilizator, aspecte prevăzute în ambele definiţii ale ambalajului cuprinse atât în H.G. nr. 621/2005, cât şi în Directiva 94/62/CE, acte care precizează că ambalajul şi produsele pe care le conţine, protejează, manevrează, furnizează şi prezintă trebuie să fie transferate de la producător la consumator.

Nici motivul referitor la punerea pe piaţă pentru prima dată a ambalajelor de desfacere şi motivul referitor la încălcarea principiului prevalenţei dreptului european în raport cu validarea măsurii concrete impuse prin actele atacate.

A mai susţinut contestatoarea, motiv prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2, că dezlegarea dată recursului este rezultatul mai multor erori materiale.

Astfel, instanţa a făcut referire în mod greşit că produsele sale ar fi exportate în vrac, întrucât canapelele nu pot face obiectul unui transport în vrac, ci sunt ambalate în folie şi cutii de carton, nefiind utilizaţi paleţi de lemn sau de alt material.

În mod eronat, instanţa a apreciat că O.U.G. nr. 115/2010 a reconfirmat tariful de 2 RON/kg pentru operatorii economici care trebuie să achite la AFM sume rezultate din diferenţa dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare şi cantităţile efectiv valorificate, pentru că Legea nr. 179/2010 a respins în integralitate O.G. nr. 25/2008 şi au rămas a fi aplicabile pentru întreg anul 2010 dispoziţiile actului normativ anterior, O.U.G. nr. 196/2005, care prevedeau, la art. 9 alin. (1) lit. d), o) contribuţie de 1 leu/kg.

A mai arătat contestatoarea că este eronat şi motivul privind calculul realizat de AFM în sarcina sa a accesoriilor reprezentând majorări pentru perioada 25.01.2011-30.12.2015, deşi aceste majorări de întârziere au fost reglementate legal doar până la 30.06.2010, conform art. 120 din O.U.G. nr. 92/2003 şi reintroduse prin Legea nr. 207/2015 începând cu 01.01.2016.

Instanţa de recurs în mod eronat a interpretat că Ordinul 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor care face referire la definiţia şi introducerea pe piaţă care ar reprezenta acţiunea de a face disponibil pe piaţa naţională, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii şi/sau utilizării, inclusiv utilizării consumului propriu, fără a indica vreun articol din actul normativ precizat.

De asemenea, definiţia ambalajului, prevăzută atât în H.G. nr. 621/2005, cât şi în Directiva 94/62/CE, este distorsionată de către instanţa de recurs, care a pus accent doar pe manipularea produsului, fără a ţine cont că definiţia din dreptul intern a distorsionat prevederea din dreptul european întrucât, dacă în dreptul european legiuitorul face referire la utilizarea ambalajelor pentru a proteja, manevra bunurile de la producător la utilizator, în dreptul românesc se face referire la ambalajul destinat a proteja, manevra bunul de la producător la consumator. În DEX, nu se găseşte verbul a utilizat că ar fi sinonim cu verbul a fi destinat pentru, ceea ce întăreşte aspectul că este o eroare realizată de instanţa de recurs.

Ambele definiţii ale ambalajului, prevăzute atât în H.G. nr. 621/2005, cât şi în Directiva 94/62/CE, precizează că ambalajul şi produsele pe care le conţine protejează, manevrează, furnizează şi prezintă trebuie să fie transferate de la producător la consumator. Or, instanţa de recurs a atins tangenţial acest aspect, fără a face referire la acest amănunt extrem de important. Dacă transferul nu se realizează de la producător la consumator nu se poate discuta despre noţiunea de ambalaj. Orice suport al unui produs dobândeşte calitatea de ambalaj conform legii doar dacă se realizează transferul de la producător la consumator, iar în situaţia sa nu s-a realizat acest aspect niciodată, întrucât nu vinde produsele pe paleţi, ci doar în ambalaj de carton.

Instanţa de recurs în mod eronat a reţinut că pentru paleţii pe care îi primeşte cu produsele cumpărate de pe piaţa internă ar fi tot în sarcina sa să achite taxa aferentă AFM, întrucât după ce sunt vânduţi de operatorul economic terţ devin ambalaj. Această concluzie a instanţei este eronată şi contravine prevederilor art. 21 alin. (1) lit. a) şi c) din Ordinul nr. 578/2006.

A mai arătat contestatoarea că instanţa de recurs în mod eronat a precizat că nu ar fi fost contestat cuantumul accesoriilor, aspect care rezultă din actele dosarului.

În continuarea susţinerilor sale, contestatoarea a reiterat istoricul derulării faptelor şi a dezvoltat motivele anterior expuse pentru care consideră că instanţa nu a cercetat motivele de nelegalitate invocate iar dezlegarea dată recursului a fost rezultatul erorilor materiale precizate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, apreciind, în esenţă, că susţinerile contestatoarei nu se pot încadra în noţiunea de eroare materială, prevăzută de art. 503 C. proc. civ., şi că prin această cale de atac nu poate fi analizată justeţea soluţiei pronunţate, ci instanţa este ţinută să verifice dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege.

În subsidiar, a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată, apreciind că sunt nefondate susţinerile contestatoarei.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Examinând contestaţia în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.

1. Preliminar, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de intimata Administraţia Fondului pentru Mediu, Înalta Curte constată că susţinerile contestatoarei, din punct de vedere formal şi procedural, se pot circumscrie motivelor prevăzute de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine inadmisibilitatea căii de atac.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante pe fondul căii de atac

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Contestatoarea a invocat art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială.

Potrivit acestor dispoziţii legale,

"Art. 503 - (...)

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen."

Contestatoarea a formulat critici atât cu privire la existenţa unor erori materiale, cât şi cu privire la neanalizarea tuturor argumentelor susţinute prin motivele de recurs.

2.1. Referitor la critica întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea invocă faptul că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat asupra apărărilor sale privind inexistenţa unei baze legale de stabilire în anul 2016 a accesoriilor pentru perioada 01.07.2010-31.12.2015, asupra motivului privind încălcarea principiului proporţionalităţii, asupra criticilor sale referitoare la definiţiile ambalajului, conform H.G. nr. 621/2005 şi Directivei 94/62/CE, la noţiunea de punere pe piaţă pentru prima dată a ambalajelor de desfacere şi asupra motivului privind încălcarea principiului prevalenţei dreptului european în raport cu validarea măsurii concrete impuse prin actele atacate.

Înalta Curte reţine că, prin cercetarea motivelor de casare, se înţelege analiza motivelor de casare astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanţei de recurs de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de recurent, acestea trebuind să fie subsumate unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neexaminarea tuturor argumentelor invocate în susţinerea unui motiv de casare sau gruparea argumentelor pentru a răspunde la motivul de casare printr-un considerent comun, nu poate fi considerată omisiune de a cerceta respectivul motiv de casare.

Lecturând cererea de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de control judiciar a răspuns criticilor recurentei, astfel cum au fost formulate prin cererea de recurs, unele dintre aspectele prezentate prin contestaţia în anulare ca nefiind analizate (încălcarea principiului proporţionalităţii şi a principiului prevalenţei dreptului european în raport cu validarea măsurii impuse prin actele atacate) neregăsindu-se ca motive distincte în cuprinsul susţinerilor din recurs.

În ce priveşte calculul accesoriilor şi definiţiile ambalajului, în raport cu H.G. nr. 621/2005 şi Directiva 94/62/CE, decizia de recurs a tratat distinct şi punctual alegaţiile recurentei astfel cum au fost formulate.

Prin urmare, în cauză, fără a se relua considerentele instanţei, expuse detaliat anterior, se reţine că au fost analizate toate aspectele relevante invocate prin cererea de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2.2. Analizând şi ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin eroare materială se înţelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului şi care este determinantă pentru soluţia pronunţată.

Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestaţie în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunţate de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greşeli comise prin confundarea unor date esenţiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, trebuie să fie greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale şi care să fie determinante pentru soluţia din recurs.

Contestatoarea, după cum s-a reţinut la pct. I.4 al prezentei decizii, susţine, în esenţă, a fi erori materiale reţinerile instanţei de recurs vizând •felul ambalajului produselor sale, •aprecierea eronată că O.U.G. nr. 115/2010 ar fi reconfirmat tariful de 2 RON/kg, deşi ar fi rămas aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 196/2005, •calculul realizat de AFM a accesoriilor reprezentând majorări pentru perioada 25.01.2011-30.12.2015, majorări care au fost reglementate doar până la 30.06.2010, •interpretarea Ordinului 578/2006, •reţinerea distorsionată a definiţiei ambalajului, prevăzută de H.G. nr. 621/2005 şi de Directiva 94/62/CE, •a obligaţiei sale de a achita taxa aferentă AFM, contrar art. 21 alin. (1) lit. a) şi c) din Ordinul 578/2006, •reţinerea eronată că nu ar fi contestat cuantumul accesoriilor.

Or, toate aceste aspecte excedează noţiunii de eroare materială, în sensul avut în vedere de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., şi reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată, de apreciere a probelor şi de interpretare a unor dispoziţii legale, care nu pot fi analizate şi remediate pe calea contestaţiei în anulare.

2.3. Nu în ultimul rând, este demn de subliniat, în ceea ce priveşte contestaţia în anulare astfel cum a fost formulată şi motivată de contestatoarea A. S.R.L., că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei.

Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui apel-recurs deghizat, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". Curtea a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la introducerea căilor de recurs extraordinare (Cauza Sebastian Taub împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006), a mai reţinut că "(...) instanţele superioare nu trebuie să-şi folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).".

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, va respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare şi, reţinând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii invocată de intimata Administraţia Fondului pentru Mediu prin întâmpinare.

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. S.R.L. Oradea împotriva Deciziei nr. 6468 din 12 decembrie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2020.