Guarantee Fund appeal rejected; ordered to decide claimants' compensation after 30-day default deadline applied

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.11.2017, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluţionare a Cererii de despăgubire înregistrată la pârât la data de 16.05.2017.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2852 din 18 iunie 2018, instanţa a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze cererea formulată de reclamanţi şi înregistrată la pârât sub nr. 28825 la data de 16.05.2017.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate, şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii formulate, cu obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

După ce a prezentat situaţia de fapt, a arătat recurentul-pârât că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen pentru soluţionarea cererilor şi nici nu poate fi prevăzut un asemenea termen, având în vedere numărul foarte mare de cereri pe care le primeşte.

Astfel, soluţia este aplicarea unui termen rezonabil de soluţionare a cererilor are îi sunt adresate, soluţie care este confirmată atât de practica CEDO, cât şi de soluţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care privesc soluţionarea administrativă a anumitor cereri ce presupun un demers administrativ laborios de analiză şi documentare.

În argumentarea aplicării termenului rezonabil de soluţionare a menţionat recomandarea privind buna administrare prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a cerut statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi exercite obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă. Ca urmare a aderării României la UE şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare, ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni. Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.

Astfel, în cauză, termenul rezonabil în care trebuie să soluţioneze cererea reclamanţilor nu a fost încălcat, având în vedere că au înregistrat cereri începând cu 02.08.2016, iar majoritatea cererilor din cele peste 100.000 (pentru cei 4 asigurători în faliment, D., E., F. şi G.) înregistrate fiind depuse până la sfârşitul primului trimestru al anului 2016.

În ceea ce priveşte soluţia adoptată de prima instanţă, deşi acceptă faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluţionare a cererilor, totuşi consideră că termenul rezonabil ar fi fost depăşit.

Având în vedere faptul că prin soluţia pronunţată în dosar se neagă, practic, existenţa termenului rezonabil, care înseamnă în primul rând a nu soluţiona o cerere depusă la o dată ulterioară înaintea altor cereri depuse la date anterioare cererii, înseamnă că instanţa de fond a adăugat la lege, stabilind că termenul rezonabil ar fi oricum anterior trecerii a aproximativ 12 luni de la data înregistrării cererii.

Aşa fiind, instanţa de fond a adăugat la lege, stabilind arbitrar un termen şi discriminând petenţii care au depus cereri anterior intimaţilor din cauză, dar care nu s-au adresat instanţei pentru soluţionarea cererii.

Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 legitimează în mod expres activitatea judecătorului de completare a lacunelor legislative. Constatarea lacunelor legislative porneşte deseori de la o speţă, în care apare o situaţie de fapt nereglementată în lege, dar căreia ar putea să i se aplice o normă asemănătoare.

Condiţia pentru a presupune că există o lacună legislativă este ca situaţia din realitate să nu poată fi prinsă de norma juridică relevantă, chiar dacă judecătorul depune toate diligenţele posibile pentru interpretarea acesteia.

Nu poate fi vorba despre o lacună legislativă dacă se poate aprecia că legiuitorul nu a avut în vedere, în mod conştient, situaţia din realitate, atunci când a elaborat legea. S-a avut în vedere şi s-a reglementat expres dreptul petenţilor de a introduce acţiuni împotriva Fondului într-un termen foarte marte, prevăzându-se astfel posibilitatea nesoluţionării sau a nesoluţionării integrale a cererilor, fie datorită numărului mare de cereri sau insuficienţei fondurilor FGA, dar şi posibilitatea care s-a concretizat în prezent, ca, în acelaşi timp, să gestioneze petiţii pentru mai mulţi asigurători faliţi concomitent, fapt care justifica posibilitatea ca cererile să rămână pendinte un timp mai îndelungat sau despăgubirile să fie plătite treptat, pe măsura alimentării contului Fondului cu contribuţia datorată de asigurători.

Aşa fiind, în cazul Legii nr. 213/2015, lipsa reglementării unui termen de soluţionare a petiţiilor ce sunt adresate fondului nu constituie o lacună legislativă constând într-o omisiune ce poate fi suplinită de judecător prin asimilare, ci de o asumare conştientă a unor situaţii care, obiectiv, fac imposibilă soluţionarea tuturor petiţiilor care îi sunt adresate într-un termen prestabilit, iar realitatea dictează dreptul şi nu dreptul creează realitatea.

3. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii cererii de recurs, apreciind că susţinerile recurentului nu se circumscriu motivelor de casare limitativ prevăzute de lege. Deşi, recurentul a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a indicat, în concret, ce normă de drept material a fost greşit aplicată.

Pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii recurate.

4. Decizia instanţei de recurs

4.1. Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. invocată de intimaţii-reclamanţi, Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată, apreciind că, din punct de vedere formal, susţinerile expuse în cuprinsul cererii de recurs se pot circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4.2. Însă, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine că prima instanţă ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material.

Intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat obligarea autorităţii recurente Fondul de Garantare a Asigurărilor la soluţionarea cererii de plată înregistrate la data de 16.05.2017, sub nr. 28825.

Legiuitorul a înţeles să supună regulilor şi principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 cererile formulate de solicitanţi, precum şi deciziile autorităţii administrative.

În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu dispoziţiile art. 8, 11 şi 18 din Legea contenciosului administrativ.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantului, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

După cum a constatat şi prima instanţă, Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor de plată. Când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, este aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Prin motivele de casare, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că nu se poate aplica acest interval de timp, în raport cu numărul mare de cereri ce trebuie soluţionate şi că, prin urmare, cererile se soluţionează într-un termen rezonabil.

Or, reţine Înalta Curte că soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către petent/solicitant împotriva autorităţii ce are această obligaţie şi nu invers.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen faţă de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 are semnificaţia incidenţei disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din lege şi nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorităţii publice (în sens larg).

Chiar termenul de 30 de zile reprezintă aplicarea dreptului la o bună administrare reglementat în Recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei sau în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, la care recurentul a făcut trimitere.

Încărcătura sau slaba organizare a administraţiei nu sunt imputabile solicitanţilor, ci reprezintă riscul acesteia de a fi chemată în judecată şi de a plăti, eventual, şi daune pentru întârziere.

Încălcarea dreptului la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil poate fi invocată aşadar de către intimaţii-reclamanţi a căror cerere, formulată în data de 16.05.2017, a fost soluţionată cu întârziere.

4.3. În ceea ce priveşte aspectul invocat în şedinţa publică de la data reţinerii recursului spre soluţionare de către recurent, referitor la rămânerea acţiunii ca lipsită de obiect, Înalta Curte reţine următoarele.

Lipsa de obiect a acţiunii a fost susţinută prin raportare la faptul că cererea reclamanţilor C., A. şi B. a fost soluţionată prin Deciziile nr. 18831/07.02.2019, nr. 18834/07.02.2019 şi, respectiv, nr. 18899/07.02.2019.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantelor de a le fi soluţionată cererea de plată. Înalta Curte reţine că deciziile menţionate, de care se prevalează recurentul-pârât, au fost emise la 07.02.2019, ulterior pronunţării sentinţei recurate. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, 18.06.2018.

De altfel, emiterea deciziilor de soluţionare a cererii de plată formulate de intimaţii-reclamanţi după soluţionarea cauzei în primă instanţă nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei achiesări la dispoziţiile din sentinţă referitoare la soluţionarea acestei cereri.

Astfel, în raport cu cele prezentate, emiterea acestor decizii nu afectează legalitatea sentinţei recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunţării acesteia.

4.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă analizarea, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, astfel că, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge excepţia nulităţii recursului şi va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi.

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2852 din 18 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2020.