Application of the 450,000 RON guarantee cap to individual subrogated insurance claims rather than the total creditor portfolio under Law No. 213/2015.

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea primei instanţe

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.02.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 3687/31.01.2017 emise de pârât şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.671,47 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei efectuate la autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, achitate pentru persoana păgubită B., şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 3433 din 3 octombrie 2017, Curtea a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei recurate şi, rejudecând, anularea Deciziei nr. 3687/31.01.2017 de respingere a cererii de plată nr. x/14.03.2016, cu consecinţa obligării pârâtului, în principal, la plata sumei de 1.671,47 RON, sau, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 1.671,47 RON aferente Cererii de plată nr. x/14.03.2016.

După ce a prezentat situaţia de fapt, recurenta-reclamantă a apreciat, în ceea ce priveşte conflictul de legi în timp, că prezentei cauzei nu-i sunt incidente prevederile Legii nr. 213/2015, ci ale Legii nr. 136/1995.

În opinia sa, legea aplicabilă este cea care guvernează raportul de drept material dedus judecăţii, respectiv legea de la data naşterii dreptului. Prin urmare, raportul juridic dedus judecăţii are natura unui raport de garantare care s-a născut concomitent cu raportul juridic principal pe care este grefat, respectiv chiar momentul încheierii poliţei de asigurare.

Raportul juridic de garantare nu se naşte, astfel cum a susţinut prima instanţă, la data publicării deciziei ASF de retragere a autorizaţiei de funcţionare a C. sau la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului C..

Momentul naşterii protecţiei oferite de FGA este data încheierii contractului de asigurare, dată de la care persoana îndreptăţită/asiguratul beneficiază de protecţia FGA.

Din punct de vedere al dreptului substanţial, Legea nr. 213/2015 se aplică exclusiv contractelor de asigurare încheiate începând cu 27.07.2015, iar contractele de asigurare încheiate până la 26.07.2015 sunt guvernate de dispoziţiile Legii nr. 136/1995.

Astfel, raportul juridic de garantare care a generat dreptul de a solicita despăgubiri de la FGA a luat naştere odată cu semnarea poliţei de asigurare RCA, adică la data de 18.05.2014, moment la care Legea nr. 213/2015 nu fusese încă adoptată. Astfel, aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi raporturilor juridice de garantare născute anterior intrării în vigoare acestei legi, ar face ca acest text să fie aplicat retroactiv, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În subsidiarul acestor susţineri, recurenta-reclamantă a solicitat a se constata că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi că a încălcat dispoziţiile art. 1593-1597 şi art. 2210 C. civ.

A apreciat, în esenţă, recurenta că A., care a plătit în locul debitorului, în locul C., prin subrogare, nu va putea mai multe drepturi decât asiguratul său. În cazul de faţă, dreptul dobândit de asiguratul său este dreptul la plata despăgubirii în cuantum de 1.671,47 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei autovehiculului.

A. a preluat calitatea de creditor de asigurare pentru fiecare persoană păgubită în parte, pe care a despăgubit-o şi în limitele indemnizaţiei de despăgubire pentru fiecare, neputând fi tratată ca un singur creditor de asigurare.

Plecând de la ideea eronată că A. ar reprezenta un singur creditor de asigurare, instanţa fondului a interpretat eronat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

A mai arătat recurenta că, atât timp cât contribuţia societăţilor de asigurare la FGA procent aplicat asupra fiecărei prime de asigurare încasate, nu este plafonată la o limită superioară, iar valoare contraprestaţiei FGA ar fi plafonată, s-ar antrena o disproporţie vădită între drepturile şi obligaţiile FGA, pe de o parte, şi drepturile şi obligaţiile asigurătorilor, pe de altă parte. Drepturile pe care A. le are faţă de FGA sunt aceleaşi pe care persoana păgubită le-ar fi avut faţă de FGA, în absenţa unui contract de asigurare facultativă.

3. Apărările formulate în cauză. Procedura derulată în recurs

3.1. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

3.2. În şedinţa publică din 6 februarie 2020, intimatul-pârât a formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării formulate în dosarul nr. x/2017, cerere admisă prin încheierea de şedinţă de la acel termen.

3.3. La data de 10.04.2020, intimata-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de repunere pe rol, admisă la termenul din 26.11.2020, când pricina a fost reţinută spre soluţionare.

4. Decizia instanţei de control judiciar

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele următoare.

4.1. Este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esenţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii suspensive (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului C.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată pe dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referinţa la o condiţie suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul C. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta.

Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a C. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (14.03.2016).

4.2. Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate.

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 1.671,47 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

4.3. Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse.

Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

4.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul şi, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată a reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. S.A. împotriva sentinţei nr. 3433 din 3 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, admite în parte acţiunea reclamantei.

Anulează Decizia nr. 3687/31.01.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligă pârâtul la soluţionarea pe fond a cererii de plată formulate de reclamantă.

Respinge în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2020.