Insurer guarantee fund liability cap: per-claim versus per-creditor application of subrogated rights under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea primei instanţe

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.12.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 2070/11.10.2016 emise de pârât, de respingere a cererii de plată nr. x/19.02.2016 cu privire la suma de 2.808,72 RON, cu consecinţa obligării pârâtului, în principal, la efectuarea plăţii pretinse sau, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 2.808,72 RON aferente cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 2120 din 6 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia tardivităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate.

A respins excepţia inadmisibilităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. şi a anulat Decizia nr. 2070/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

2.1. Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, înlăturarea unora dintre considerentele pe care se sprijină soluţia şi, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului, în principal, la efectuarea plăţii sumei de 2.808,72 RON iar, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 2.808,72 RON aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016.

În privinţa considerentelor sentinţei recurate, recurenta-reclamantă A. a solicitat înlăturarea celor referitoare la legea civilă aplicabilă cauzei, la reglementarea plafonului maxim al despăgubirilor de 450.000 RON per contract de asigurare, la netemeinicia excepţiei de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi a celor referitoare la respectarea principiului contributivităţii şi a Directivei 2009/102/CE.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilităţile Fondului, încălcând principiul neretroactivităţii legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

Contrar argumentaţiei primei instanţe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispoziţiile celor două acte normative menţionate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON.

Întrucât Legea nr. 213/2015 nu cuprinde norme tranzitorii, care să reglementeze situaţiile ivite cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul legii vechi, conflictul de legi în timp urmează a fost soluţionat prin raportare la principiile instituite de art. 6 alin. (2) C. civ., care prevăd că actele şi faptele încheiate, ori, după caz, săvârşite/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii ori, după caz, a săvârşirii/producerii lor.

A susţinut recurenta-reclamantă că dreptul la plată se naşte la momentul încheierii poliţei de asigurare RCA şi este afectat de o dublă condiţie suspensivă, devenind actual şi eficace la momentul producerii evenimentului asigurat şi fiind valorificat numai dacă asigurătorul intră în faliment.

Legea în vigoare la data emiterii poliţei RCA stabileşte atât calitatea de garant legal a intimatului FGA, cât şi conţinutul obligaţiei legale de garanţie a acestuia, iar condiţia suspensivă a deschiderii falimentului asigurătorului are drept efect numai amânarea eficacităţii obligaţiei, iar nu amânarea naşterii acesteia. Conţinutul raportului juridic de garanţie rămâne guvernat de legea în vigoare la data emiterii poliţei RCA, iar deschiderea falimentului asigurătorului nu poate schimba normele de drept substanţial aplicabile obligaţiei de garanţie.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de control judiciar să constate că raportul juridic de garantare care a dat naştere obligaţiei de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligaţia de garanţie, cât şi dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995. În acest sens, recurenta-reclamantă a solicitat a fi avute în vedere şi opiniile doctrinare referitoare la conflictul de legi în timp, depuse la dosarul instanţei de fond.

Recurenta-reclamantă a apreciat că aplicarea, prin sentinţa atacată, a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, prevăzut de Constituţie, întrucât raporturile juridice dintre A. şi clienţii asiguraţi facultativ CASCO s-au născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în temeiul Legii nr. 136/1995. Pe cale de consecinţă, şi raporturile juridice dintre persoanele vinovate de producerea accidentului şi asigurătorul B. S.A. s-au născut tot sub imperiul Legii nr. 136/1995.

Totodată, a considerat recurenta că, atât timp cât exigibilitatea obligaţiei de plată a contribuţiei de plată la fondul de garantare s-a născut în sarcina societăţii de la momentul încheierii poliţei de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995, şi obligaţia corelativă a FGA de garantare s-a născut tot la acest moment.

În acest context, a concluzionat recurenta-reclamantă că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 13/1995, iar aplicarea Legii nr. 213/2015 s-a realizat de instanţa de fond cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, fiind necesară înlăturarea acestor considerente din cuprinsul sentinţei atacate.

A continuat recurenta-reclamantă că sunt nelegale considerentele prin care instanţa de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurări, considerente care preiau argumentaţia FGA, fără a realiza o analiză proprie a problemei de drept în discuţie.

Ca efect al subrogaţiei prin plată în drepturile persoanei păgubite, reclamanta a susţinut că are dreptul de a obţine integral sumele de bani de la intimatul-pârât, în calitatea sa de garant legal al obligaţiilor de despăgubire ale asigurătorului în faliment, aşa încât dreptul său de despăgubire nu poate fi limitat la un drept de creanţă singular, în cuantum total de 450.000 RON. Plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., fiind posibil ca, pe durata valabilităţii poliţei RCA, astfel de drepturi să se nască ori de câte ori se produce un eveniment asigurat, drepturi care se transmit către recurentă pe baza subrogaţiei, ca efect al plăţii.

Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanţe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă de 450.000 RON, rezultată din plafonarea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie, aşa cum în mod greşit a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al FGA şi la preluarea de către acesta a unui risc nesemnificativ din piaţă, contrar scopului pentru care a fost înfiinţat.

Aşadar, a arătat recurenta-reclamantă, interpretarea dispoziţiilor legale în sensul indicat de către prima instanţă afectează, în mod esenţial, nu doar conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă intimatului FGA, dar şi dreptul substanţial al reclamantei de a fi despăgubită pentru fiecare dosar de daune, în contextul în care finalitatea creării Fondului a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. Prin urmare, recurenta cumulează un număr de calităţi de creditor cărora le corespunde acelaşi număr de drepturi distincte la despăgubire.

Totodată, o interpretare în sensul plafonării despăgubirilor pe considerentul unicităţii calităţii de creditor, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile, are un caracter arbitrar şi încalcă principiul relativităţii efectelor contractelor.

În opinia recurentei, în mod greşit prima instanţă a respins argumentele sale privind imprevizibilitatea normelor juridice în interpretarea cărora pârâtul FGA a dispus în mod discreţionar aplicarea plafonului maxim la valoarea totală a creanţelor de asigurări dobândite de A. prin subrogaţie.

Într-o perioadă scurtă de timp, legiuitorul român a elaborat mai multe acte normative care au avut un impact decisiv asupra puterii de previzionare a destinatarului. Prin adoptarea Legii nr. 213/2015, legiuitorul a operat mai multe schimbări care au generat consecinţe asupra capacităţii destinatarului de a se adapta la noile prevederi, una dintre acestea fiind instituirea unui plafon de despăgubire, în condiţiile în care vechea reglementare nu prevedea un asemenea plafon.

De asemenea, instanţa de fond în mod greşit a respins argumentele sale privind faptul că aplicarea plafonului de despăgubire la valoarea globală a tuturor creanţelor de asigurări dobândite pe calea subrogării reprezintă o interpretarea şi aplicare discriminatorie a legii. Interpretarea instanţei conduce la crearea unei flagrante inegalităţi în faţa legii şi prin aceasta la fundamentarea unei discriminări între persoanele păgubite şi asigurătorii CASCO, fără ca pentru aceasta să există o justificare obiectivă şi rezonabilă.

A continuat recurenta că sunt nelegale şi considerentele instanţei potrivit cărora A. nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 pe motiv că prin subrogaţie s-a transmis un drept de creanţă, iar nu şi calitatea.

Prin decizia atacată, FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurări a A., împrejurare necontestată de acesta pe tot parcursul judecăţii în faţa primei instanţe.

Astfel, prin Decizia FGA s-a respins cererea de plată cu unica motivare că plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost atins. În condiţiile în care reclamanta a supus atenţiei instanţei doar anumite critici de nelegalitate, instanţa a depăşit limitele învestirii, pronunţându-se cu privire la aspecte ale actului administrativ, respectiv că A. nu este un creditor de asigurare în înţelesul Legii nr. 213/2015.

Aprecierea vătămătoare a instanţei înfrânge dreptul său la un proces echitabil în componenta predictibilităţii demersului procesual prin raportare la normele legale în vigoare.

De asemenea, Comisia Specială din cadrul FGA nu a negat dreptul A. de a-i fi garantată plata despăgubirii, ci a recunoscut calitatea sa de creditor de asigurare.

Un aspect necontestat este acela că FGA a admis, în integralitate, absolut toate cererile de plată anterioare până la concurenţa sumei de 450.000 RON, ca urmare a recunoaştereii explicite a calităţii A. de creditor de asigurare.

Recurenta-reclamantă a criticat şi considerentele instanţei de fond prin care au fost respinse argumentele sale referitoare la excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susţinând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit şi protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest "bun" constă într-o creanţă recunoscută pe cale judiciară, constatată printr-o sentinţă judecătorească, opozabilă recurentului-pârât.

În esenţă, recurenta a susţinut că modalitatea de aplicare de către intimatul-pârât a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă dreptul său de proprietate, fiind rezultatul unei ingerinţe nepermise a Statului Român, sancţionată de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. Având în vedere jurisprudenţa europeană indicată în cadrul cererii de recurs, reclamanta apreciază că măsura aplicării plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, prin însumarea tuturor creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogaţie, nu urmăreşte niciun scop legitim, astfel cum rezulta din expunerea de motive a Legii 213/2015. Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din acest act normativ nu îndeplinesc standardul convenţional de precizie şi previzibilitate, suportând mai multe interpretări, care pot conduce la suprimarea dreptului de proprietate al reclamantei şi care nu îndeplinesc cerinţa proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generează o stare de discriminare nejustificata între asigurătorii CASCO - societăţi care solicită plata a numeroase creanţe de asigurări în temeiul subrogării în drepturile asiguraţilor - şi ceilalţi creditori de asigurări, care deţin creanţe singulare, fără vreo justificare obiectivă şi rezonabilă.

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea sentinţei şi din perspectiva considerentelor referitoare la respectarea principiului contributivităţii, apreciind că instanţa de fond a făcut o analiză formală a argumentelor invocate de reclamantă.

Având în vedere că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, asigurătorii datorează o cotă procentuală de maxim 10% din primele brute încasate, plata despăgubirilor trebuie să reflecte aceste contribuţii.

Recurenta-reclamantă a criticat şi considerentele sentinţei recurate cu privire la încălcarea Directivei 2009/103/CE, arătând că acest act normativ european instituie o limită de despăgubire de 1.000.000 Euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, lăsând posibilitatea statelor de a adopta limite mai ridicate, însă nu mai reduse, decât cele menţionate.

A mai apreciat recurenta că sunt nelegale considerentele hotărârii recurate privind respingerea argumentelor sale referitoare la modul în care FGA s-a înscris la masa credală a B..

Simpla înscriere a FGA la masa credală a B. cu suma de 708.489.124,4 RON denotă faptul că autoritatea publică a luat în calcul ipoteza obligării sale la plata integrală a sumei solicitate de A., prin raportare la valoarea numărului total de creanţe dobândite prin subrogare.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a criticat respingerea cererii de obligare a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare a plăţii sumei pretinse.

În raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă a susţinut, contrar argumentaţiei primei instanţe, că pârâtul a analizat fondul cererii de plată în etapa prealabilă emiterii deciziei, din cuprinsul documentaţiei administrative rezultând că s-au făcut verificări cu privire la existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi apoi ulterior Fondul a concluzionat că această creanţă nu poate fi achitată, ca urmare a depăşirii pragului maxim de 450.000 RON.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamanta a criticat acordarea parţială, de către prima instanţă, a cheltuielilor de judecată. A solicitat, ca urmare a admiterii recursului, rejudecării cauzei şi admiterii integrale a cererii de chemare în judecată, reaprecierea cheltuielilor de judecată şi acordarea lor în totalitate, corespunzăror admiterii tuturor pretenţiilor expuse prin acţiune.

2.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A apreciat recurentul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material existând, totodată, şi motivări contradictorii ale instanţei, astfel că dezvoltarea motivelor de recurs va fi una comună.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 şi a dispoziţiilor care reglementează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA.

A arătat recurentul că FGA nu poate efectua plata decât către creditorii de asigurări, conform art. 2, art. 11, art. 13, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, şi că, dacă instanţa de fond a considerat că reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre categoriile prevăzute de lege, ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată şi obligarea sa la soluţionarea pe fond a cererii de plată.

Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, apreciind că dreptul reclamantei de a pretinde plata rezultă dintr-o situaţie la care se referă art. 23 lit. f) din normă, conform art. 2210 C. civ.

Or, norma ASF vine în explicarea legii, nu în completarea ei, neputându-se reţine că norma ar putea lărgi sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015.

A mai susţinut recurentul că plata despăgubirilor se face direct către creditorii de asigurare, iar, când acest lucru nu e posibil, plata se face către persoanele menţionate la art. 23 alin. (3) din Norma ASF, iar plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditorul unic de asigurare şi nicidecum nu se poate aplicare pe fiecare moştenitor al acestuia.

Instanţa de fond în mod nelegal nu a ţinut cont de argumentele sale prividn corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. şi, implicit, puterea de lucru judecat.

Potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. În cauză, persoana îndreptăţită a solicita despăgubiri de la asigurătorul RCA B.-în faliment este persoana păgubită, respectiv asiguratul CASCO, care şi-a recuperat, însă, în întregime prejudiciul. Persoana păgubită a preferat să exercite dreptul în faţa asigurătorului CASCO, în temeiul contractului de asigurare facultativ.

Astfel, a considerat intimata-reclamantă ca fiind creditor de asigurare în aplicarea art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004. În aceste condiţii, reclamanta a formulat cerere de plată cumulând mai multe creanţe ca urmare a subrogării sale legale, însă ca unic creditor de asigurare, în limitele şi condiţiile stipulate de Legea nr. 213/2015.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanţelor preluate de la asiguraţii CASCO, însă suma maximă pe care o poate obţine în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În Tabelul Preliminar de creanţe s-a consemnat natura creanţei reclamantei intimate ca fiind creanţă afectată de condiţia rezolutorie a plăţii către FGA prin referire directă la prevederile art. 15 alin. (2) din lege.

3. Apărările formulate în cauză. Procedura derulată în recurs

3.1. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

3.2. Şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului FGA.

3.3. La data de 27.11.2019, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării formulate în dosarul nr. x/2017, cerere admisă prin încheierea de şedinţă din 5 decembrie 2019.

3.4. La data de 21.07.2020, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de repunere pe rol, admisă la termenul din 26.11.2020, când pricina a fost reţinută spre soluţionare.

4. Decizia instanţei de control judiciar

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că soluţia instanţei de fond este legală, recursurile formulate fiind nefondate, urmând, însă, a fi suplinită motivarea primei instanţe după cum urmează.

4.1. Referitor la recursul reclamantei, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. (exempli gratia, nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii), ceea ce nu se poate reţine în privinţa hotărârii de fond.

De altfel, recurenta-reclamantă A. S.A. nu a prezentat nicio critică aptă a se circumscrie ipotezei prevăzute de motivul de casare menţionat.

Instanţa de control judiciar apreciază că nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.

În esenţă, recurenta-reclamantă apreciază că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite este Legea nr. 136/1995, lege care nu prevedea un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii, şi că soluţionarea cererii de plată prin raportare la procedura reglementată de Legea nr. 213/2015 nu schimbă concluzia privitoare la legea aplicabilă problemei de drept substanţial.

De asemenea, recurenta critică cele reţinute de instanţa cu privire la principiul contributivităţii şi a prevederilor Directivei 2009/103/CE, susţinând că instanţa de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, pentru că autoritatea ar fi tentată să respingă cererea de plată pentru alte motive decât cele reţinute iniţial.

Apreciază Înalta Curte, în ceea ce priveşte legea aplicabilă litigiului, că raporturile juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări iau naştere în temeiul şi în condiţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, prin cererea adresată Fondului. Astfel, nu se poate vorbi de ultraactivarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1996, care au fost abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Deci, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor în instrumentarea dosarului de daună, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanţă momentul încheierii poliţei RCA sau a poliţei CASCO, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privinţa raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre naşterea vreunui drept de garanţie afectat de condiţie suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenţei asigurătorului.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referinţa la o condiţie suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către recurentul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că sunt pertinente argumentele recurentei-reclamante, neimpunându-se, însă, reformarea soluţiei primei instanţe, care este corectă.

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 contravine celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Se constată că instanţa de fond a reţinut că plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate fi raportat la fiecare creanţă. Or, considerentele pe care s-a sprijinit soluţia diferă de cele avute în vedere prin decizia de îndrumare, deşi a condus la o soluţie legală de admitere a acţiunii.

Reţine Înalta Curte că reclamanta nu are calitatea de contractant semnatar al unui contract de asigurare cu debitorul falit, ci pe aceea de societate de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devenind titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, astfel cum s-a statuat prin decizia de îndrumare nr. 29/2020.

Aşadar, reclamanta, în calitate de creditor de asigurare, este deţinătoarea unei pluralităţi de creanţe de asigurări, fiecare creanţă corespunzând unei operaţiuni de subrogare legală în drepturile unui asigurat CASCO, iar plafonul maxim de despăgubire se aplică în raport de fiecare creanţă de asigurare, iar nu în raport de întreg portofoliul de creanţe.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la considerentele prin care instanţa de fond a tranşat excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că deţine o creanţă (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depăşit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiţii, prin maniera de interpretare a legii substanţiale, instanţa de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pretinsa neconvenţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la conţinutul textului de lege, ci la interpretarea şi punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către recurentul-pârât, dublate de o greşită raportare a instanţei de fond la instituirea unui plafon maxim de despăgubire per contract de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

În egală măsură, în ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se contestă considerentele sentinţei recurate referitoare la nerespectarea principiului contributivităţii şi a prevederilor Directivei 2009/103/CE, Înalta Curte reţine că toate argumentele prezentate în susţinerea acestor critici sunt subsumate susţinerii interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi, totodată, în combaterea interpretării recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Or, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul aplicării plafonului pe creanţă de asigurare, ceea ce corespunde pretenţiilor recurentei-reclamante.

Pe cale de consecinţă, analiza motivelor de recurs prin care sunt criticate considerentele sentinţei de fond referitoare la excepţia de neconvenţionalitate, la respectarea principiului contributivităţii şi a Directivei 2009/103/CE sunt lipsite de finalitate practică, acestea reprezentând doar argumente în susţinerea calculării plafonului maxim de despăgubire pe creanţă de asigurare.

Prin recursul dedus judecăţii, reclamanta a criticat şi soluţia primei instanţe de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare la plată a acestei sume, susţinând, în esenţă, că autoritatea pârâtă a procedat la analizarea fondului pretenţiilor reclamantei în etapa prealabilă emiterii deciziei, astfel încât nu mai este necesară reluarea procedurii administrative.

Înalta Curte constată nefondată şi această critică de nelegalitate, reţinând că, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse.

Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Nu în ultimul rând, reţine Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Din acest motiv, instanţa poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

4.2. Referitor la recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, instanţa de control judiciar reţine că, la soluţionarea Cererii de plată nr. x/19.02.2016 formulate de A. S.A., pârâtul a avut în vedere, în esenţă, că în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. SA) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Deşi a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul nu a argumentat în niciun fel de ce hotărârea de fond ar fi nemotivată, neputându-se reţine incidenţa acestui motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de pct. 8, având în vedere Decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citată, precum şi prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că atât dispoziţiile deciziei atacate, cât şi poziţia procesuală a pârâtului, exprimată inclusiv prin motivele recursului declarat în cauză, referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii cuvenite acesteia, sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/2020.

Fără a mai reitera argumentele anterior expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată, în acord cu decizia de îndrumare, că plafonul maxim de despăgubire se calculează în raport de fiecare creanţă de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, cum a susţinut recurentul-pârât, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, astfel încât şi recursul pârâtului este nefondat.

4.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A. S.A. şi de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2120 din 6 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2020.