Appeal fails: arbitration clause governs public contract termination disputes; award upheld with costs.

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19.04.2018, reclamanta societatea Gospodărire Comunală S.A. a solicitat anularea Sentinţei arbitrale nr. 20 din 8 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional în Dosarul nr. x/2017 şi suspendarea executării sentinţei arbitrale.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 5210 din 11 decembrie 2018, Curtea a respins cererea de suspendare a executării Hotărârii arbitrale nr. 20/08.02.2018 pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în Dosarul nr. x/2017, ca neîntemeiată.

A respins acţiunea în anulare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.330 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta societatea Gospodărirea Comunală S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei şi, rejudecând cauza pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta a susţinut următoarele:

Prin cererea arbitrară iniţială, dosar nr. x/2016, intimata - reclamanta a solicitat instanţei arbitrare să constate rezilierea contractului, din culpa Beneficiarului - pârât şi pe cale de consecinţă să îl oblige pe acesta din urma la plata unor despăgubirii, consecinţă a rezilierea contractului din culpa Beneficiarului - pârât.

Prin Sentinţa Arbitrară nr. 45/17.05.2017, s-a respins cererea de reziliere a contractului, sens în care, orice pretenţii derivate din această cerere au rămas fără obiect.

Recurenta susţine că Legea nr. 554/2004 este aplicabilă în toate litigiile privind contractele administrative avem în vedere faptul că normele care guvernează aceasta instituţie sunt imperative, vizând un domeniu de ordine publică al achiziţiilor publice sau de concesiune lucrări/servicii publice.

De asemenea, incidente sunt şi prevederile art. 193 alin. (1) C. proc. civ. (aplicabil cauzei pendinte, conform art. 52 din Regulile arbitrare), care consacră obligativitatea îndeplinirii, în cazurile expres prevăzute de lege (Legea nr. 544/2004, cazul nostru), a unei proceduri prealabile sesizării instanţei cu soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la primul motiv de desfiinţare a sentinţei arbitrare contestate se solicită a se constata inaplicabilitatea clauzei compromisorii, înserată în contractul în discuţie, dată de obiectul litigiului primordial, cu consecinţa declinării competenţei către Tribunalul Covasna.

Contractul în dispută s-a încheiat la data de 15.05.2015, dată la care erau în vigoare întreaga secţiune 9 a O.U.G. nr. 34/2006, adică toate dispoziţiile de la art. 286 la art. 2881 din O.U.G. nr. 34/2006, şi nu doar art. 2851, cum greşit s-a apreciat.

Astfel, se poate observa faptul că, la momentul încheierii contractului legiuitorul a făcut o explicită detaliere a obiectului unor viitoare litigii, făcând distincţie între litigiile în legătură cu executarea contractelor şi litigiile care privesc însăşi existenţa/validitatea contractului administrativ (nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală).

Legiuitorul a permis soluţionarea prin arbitraj, doar a litigiilor în legătură cu executarea contractelor, nu şi a celor care privesc însăşi existenţa/validitatea contractului administrativ, adică, litigiile privind rezilierea contractelor de achiziţie publică care au rămas în competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.

Prin cererea de arbitrare introductivă din dosarul nr. x/2016, reclamanta are ca şi cerere principală rezilierea contractului, sens în care, atât capătul de cerere, ca şi toate pretinsele consecinţele ale acestui capăt principal, sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Covasna

În concret, recurenta nu a invocat o lipsă totală (generală) de competenţă materială a instanţelor arbitrale, cum greşit a reţinut instanţa de fond în soluţionarea excepţiei, ci a invocat faptul că, la momentul încheierii contractului, competenţa instanţelor arbitrale era limitată doar la litigiile privind executarea contractului, nu şi la cele privind rezilierea, respectiv instanţa arbitrală nu era competentă material să soluţioneze dosarul primordial nr. x/2016 (care avea obiect rezilierea contractului), dosar din care s-a disjuns prezenta cauză.

Motivul invocat în admiterea acestei excepţii, a fost constituit de făptul că legiuitorul a făcut distincţie între cauzele care pot face obiectul unei clauze compromisorii, excluzând rezilierea dintre acestea, sens în care prin lipsa oricăror considerente ale instanţei de fond, care să înlăture motivul invocat, face ca soluţia instanţei de fond să fie dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei (art. 488, pct. 8 şi 6 din C. proc. civ.).

Urmare a respingerii cererii principale privind constatarea rezilierii contractului (dosar nr. x/2016), orice precizări de acţiune în dosarul disjuns, trebuiau să privească exclusiv consecinţele neîndeplinirii condiţiilor rezilierii şi nu pretenţii noi, distincte de cererea principală.

Astfel, atunci când se schimbă însăşi natura litigiului, nu mai suntem în prezenţa unei precizări de acţiune, ci în prezenta unei modificări de acţiune, respectiv o cerere adiţională conform art. 30, alin. (5), C. proc. civ. în fapt o nouă acţiune, tardiv formulată în raport de dispoziţiile art. 204 din C. proc. civ.

Instanţa de fond apreciază faptul că, admiterea unei cererii inadmisibile, nu ar fi o încălcarea a unei dispoziţii imperative ale legii, ci doar o chestiune de interpretare a legii.

Astfel, chiar şi instanţa de fond apreciază că sunt excluse motivelor prevăzute de art. 608, alin. (1), lit. h) C. proc. civ., doar interpretarea şi aplicarea prevederilor legale dispozitive, ori prevederile art. 204 C. proc. civ., nesocotite de instanţa arbitrală, sancţionează cu decăderea actul procedural tardiv.

În concret, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual (precizarea de acţiune) trebuie exercitat într-un anumit termen (termen imperativ), nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen, este lovit de nulitate.

În concluzie, în cauză încălcarea a privit o dispoziţie imperativă a legii şi nu o prevedere legală dispozitivă, sens în care hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei (art. 488, pct. 8 şi 6 din C. proc. civ.)

Se mai susţine că cererea arbitrară era inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile, prevăzută de Legea nr. 554/2004.

Contractul administrativ este asimilat actului administrativ, iar potrivit art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale.

Faptul că legea specială (O.U.G. nr. 34/2006), nu conţine prevederi în acest sens, nu înseamnă că în cazul contractelor de achiziţiile publică nu se aplică procedura prealabilă, ci faptul că în problema analizată sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie Legea nr. 554/2004.

Este, în opinia recurentului inadmisibilă cerererea arbitrară şi din perspectiva contractuală.

Această etapă prealabilă este expres evidenţiată în dispoziţiile art. 20.1 (alin. (1)-(2) din Condiţiile Comerciale conform cărora "Dacă Antreprenorul se consideră îndreptăţit la .../sau la orice plată suplimentară, potrivit prevederilor oricărei Clauze ale prezentelor Condiţii sau altfel în legătură cu Contractul, Antreprenorul va transmite Inginerului o înştiinţare în care să descrie evenimentul sau circumstanţa care a generat reclamaţia, înştiinţarea va fi transmisă fără întârziere, în termen de 28 de zile de la data la care Antreprenorul a luat cunoştinţă sau ar fi trebuit sa ia cunoştinţă de acest eveniment sau această circumstanţă.

(2) Dacă Antreprenorul nu reuşeşte să transmită o înştiinţare de reclamaţie în acest termen de 28 de zile. Durata de Execuţie nu va fi extinsa, Antreprenorul nu va fi îndreptăţit la plată suplimentară, iar Beneficiarul va fi eliberat de orice responsabilitate în legătură cu reclamaţia."

În concret, această reclamaţie (pretenţie de despăgubire pentru alte motive decât rezilierea contractului este inadmisibilă a fi adusă pentru prima data (direct, n.n.) în faţa Tribunalului Arbitrar şi tardivă, prin raportare la termenele legale şi contractuale.

Astfel, în termenele legale şi contractuale Antreprenorul - reclamant nu a transmis şi o reclamaţie (pretenţie de despăgubire pentru alte motive decât rezilierea contractului), toate pretenţiile băneşti fiind obiect doar al noii cereri de chemare în judecată, situaţie în care această nouă acţiune este inadmisibilă şi din acest punct de vedere .

Similar inadmisibilităţii şi excepţia prematurităţii, reprezintă o chestiune de ordine publică, întrucât această din urmă excepţie este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută.

În concluzie, în cauză, încălcarea a privit o dispoziţie imperativă a legii şi nu a prevedere legală dispozitivă, sens în care hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei (art. 488, pct. 8 şi 6 din C. proc. civ.).

Instanţa de fond în mod eronat a apreciat faptul că excepţia prescripţiei nu ar şi întemeiată, întrucât nu s-ar aplica prevederile Legii nr. 554/2004, fără antamarea fondului excepţiei.

Chiar şi în cazul soluţionării litigiului de către instanţele private, normele de drept material rămân cele prevăzute de Legea nr. 101/2016 şi Legea nr. 554/2004.

În concret, termenul de exercitarea unui drept nu se face prin raportare la destinatarul cererii (cel chemat să judece cererea), ci prin raportare la dreptul pretins. În acest sens, apare chiar exagerată susţinerea conform căreia unui petent care se adresează cu un drept instanţei civile, să i se aplice sancţiunea prescripţiei într-un fel, iar altui petent care se adresează cu .. acelaşi drept unei alte instanţe, să i se aplice un alt termen de prescripţie.

În concluzie, se solicită a face aplicabile dispoziţiile Legii nr. 101/2016 şi Legea nr. 554/2004, sens în care hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.), fiind împlinit termenul special de prescripţie extinctivă şi pe cale de consecinţă să fie admisă excepţia invocată şi respinsă în consecinţă cererea arbitrară.

Se mai apreciază că hotărârea arbitrală încalcă dispoziţii imperative ale legii şi îi lipseşte atât dispozitivul, cât şi motivarea (art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) C. proc. civ.), în ceea ce priveşte obligarea de a plăti în avans, sume de bani pentru bunuri nerecepţionate şi mai mult, neidentificate, contrar considerentelor instanţei de fond, care apreciază că instanţa arbitrală a expus un silogism juridic detaliat.

Aşa cum am arătat în partea introductivă a recursului prin încheierea din 11.01.2019, pronunţată de Tribunalul Arbitral, în soluţionarea cererii de lămurire a dispozitivului titlului executoriu (cererea privea exact identificarea bunurilor ce trebuie predate/achitate), această instanţă arbitrală a observat lipsa oricăror elemente privind identificarea acestor bunuri ce ar trebui plătite, nefiind identificată nici măcar locaţia acestora.

În mod evident, dacă instanţa de fond ar fi cercetat pretenţiile recurentei ar fi observat lipsa oricăror elemente de identificare a acestor bunuri, chiar şi fără recunoaşterea expresă din încheierea precizatoare.

Se susţine că hotărârea arbitrală încalcă dispoziţii imperative ale legii (art. 608, alin. (1), lit. h) din C. proc. civ.), în ceea ce priveşte obligarea reclamantei Beneficiar al unei lucrări neterminate, să emită un proces-verbal la terminarea unor lucrări... neterminate şi mai mult pentru bunuri care pot pune în pericol viaţa participanţilor la trafic.

Conform Legii nr. 10/1995, rep. şi a H.G. nr. 273/1994, recepţia la terminarea lucrărilor, nu se poate efectua decât pentru obiective funcţionale şi nu pentru cele nefuncţionale.

Mai mult, această recepţie la terminarea lucrărilor este de competenţa Comisiei de recepţie la terminarea lucrărilor (H.G. nr. 273/1994), căruia nu i se poate impune ce anume să semneze.

De asemenea, Comisia de recepţie la terminarea lucrărilor, comisie din care fac parte şi reprezentanţii unor instituţii terţe cauzei pendinte (I.S.C-ul de ex.), au dreptul legal să solicite şi să primească informaţii, au dreptul de a suspenda recepţia, de a solicita remedieri, etc., recepţia în sine, neputând face obiectul unei cereri de chemare în judecată, ci doar demararea acestei proceduri de recepţie.

Mai mult, recepţia la terminarea lucrărilor este condiţionată de existenţa garanţiei de bună execuţie.

Conform prevederilor art. 92, alin. (4) din H.G. nr. 925/2006, "autoritatea contractantă are obligaţia de a elibera/restitui garanţia de bună execuţie după cum urmează:

a) 70% din valoarea garanţiei, în termen de 14 zile de la data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, daca nu a ridicat până la acea data pretenţii asupra ei, iar riscul pentru vicii ascunse este minim;

b) restul de 30% din valoarea garanţiei, la expirarea perioadei de garanţie a lucrărilor executate, pe baza procesului-verbal de recepţie finală.

Din simpla lecturare a art. 92, alin. (4) din H.G. nr. 925/2006, se observă obligativitatea existenţei acestei garanţii, în cuantum de 100%, la momentul recepţiei, dată de la care începe să curgă termenul de 14 zile pentru eventuale revendicări.

Nu în ultimul rând, se învederează că este inadmisibilă obligarea sa la recepţia şi punerea în exploatare a unor componente care pun în pericol viaţa participanţilor la trafic.

Judecătorul fondului apreciază în mod eronat că aceste motive nu sunt încălcări ale legii din categoria dispoziţiilor imperative ale legii.

Recepţia unor lucrări, reprezintă în sine o componentă a sistemului de calitate al lucrărilor, respectiv un domeniu reglementat prin dispoziţii imperative ale legii, Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcţii, H.G. nr. 273/1994, etc, sens în care, a pronunţa o hotărâre prin care o instanţă particulară se substituie tuturor autorităţilor cu atribuţii în domeniu chiar şi Inspectoratului de Stat în Construcţii (parte a comisiei de recepţie), reprezintă o evidentă nesocotire a dispoziţiilor imperative ale legii.

Hotărârea arbitrală încalcă, în opinia recurente, dispoziţii imperative ale legii (art. 608, alin. (1), lit. h) din C. proc. civ.), în ceea ce priveşte cererea reconvenţională respectiv art. 89, alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, potrivit căruia "Garanţia de bună execuţie a contractului se constituie de către contractant în scopul asigurării autorităţii contractante de îndeplinirea cantitativă, calitativă şi în perioada convenită a contractului".

Instanţa de fond apreciază şi în această privinţă ca nefiind încălcări ale legii din categoria dispoziţiilor imperative ale legii.

Însă în cauză se încercă, fraudarea fondurilor Uniunii Europene, precum şi a celor, naţionale, prin încercarea de nesocotire a mecanismelor legale protectoare a modului de cheltuire a banilor publici/UE şi implicit prin încercarea de nesocotire a normelor legale privind garanţia de bună execuţie, în speţă consolidându-se plata unor bunuri neconforme, fără a se constitui/menţine garanţiile de bună execuţie şi fără a se menţine răspunderile aferente unor lucrări care pun în pericol viaţa participanţilor la trafic, sens în care, se solicită admiterea prezentului recurs şi pentru acoperirea prejudiciilor rezultate din înlocuirea materialelor neconforme înglobate în carosabil (precum şi a lucrărilor necesare de refacere carosabil), viciu ascuns în mod intenţionat în speranţa fraudării fondurilor publice.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare pârâta societatea A. S.R.L., în insolvenţă, a solicitat în principal anularea recursului, întrucât motivele expuse nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar ca nefondat apreciind că hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

2.1. Excepţia nulităţii recursului reclamantei invocată de intimată este apreciată de instanţa de control judiciar ca neîntemeiată.

Prin cererea de recurs reclamanta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia se poate casa hotărârea când conţine motive contradictorii, precum şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate casa hotărârea când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În privinţa primului motiv de nelegalitate într-adevăr nu se întrevăd considerentele prin care este dezvoltat şi explicat, astfel că este susţinută critica intimatului privind nemotivarea recursului în această privinţă, motivul de casare menţionat fiind invocat numai formal. Însă, relativ la cel de-al doilea motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile privind nemotivarea recursului sunt nefondate, fiind identificate nemulţumirile reclamantei referitoare la maniera de interpretare a normelor aplicabile de către instanţa de fond, chiar dacă în parte acestea reprezintă o reluare a criticilor din cererea de anulare cu care a investit instanţa de fond.

Împrejurarea că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este invocat numai la nivel formal, fără a fi efectuată o dezvoltare a acestuia, prin indicarea aspectelor concrete de natură a contura o asemenea concluzie, nu atrage nulitatea recursului declarat în cauză, fiind suficientă pentru validitatea căii de atac exercitate motivarea unui singur motiv de casare.

2.1. Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul formulate de reclamanta societatea Gospodărie Comunală S.A. este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum s-a reţinut în precedent motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat numai formal, însoţind invariabil fiecare critică corespunătoare art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a o asocia cu o dezvoltare corespunzătoare prin care să se arate în concret în ce constă motivarea contradictorie a instanţei de fond în fiecare caz în parte în care s-a relevat acest motiv de nelegalitate.

Prin urmare, instanţa de control judiciar nu se consideră a fi învestită cu analiza acestui motiv de casare, astfel că este în măsură a aprecia că hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.

Contractul de achiziţie publică ale cărui clauze care au făcut obiectul analizei instanţei arbitrale încheiat în data de 15.05.2015, moment la care erau incidente dispoziţiile art. 2881 din O.U.G. nr. 34/2006, normă introdusă prin O.U.G. nr. 77/2012 (aprobată prin Legea nr. 193/2013) prin care se prevedea că "Părţile pot conveni ca litigiile în legătura cu executarea contractelor reglementate de prezenta ordonanţă de urgenţă să fie soluţionate prin arbitraj".

Prin acest contract, părţile au convenit prin clauza 20.6. din Condiţiile speciale ale acestuia, că "orice dispută decurgând din sau în legătură cu Contractul care va apărea, incluzând fără rezerve orice dispută privind încălcări ale angajamentului, reziliere sau invaliditate, va fi soluţionată în final prin Arbitrajul Curţii de Arbitraj Comercial International de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în conformitate cu Regulile de Procedura Arbitrată ale acestei Curţi".

Această normă convenţională reprezintă în sine o clauză compromisorie în contract, reclamanta, în calitate de achizitor, convenind cu pârâta, în calitate de antreprenor, că orice litigii care se vor naşte în legătură cu executarea contractului sunt de competenţa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, competenţa arbitrală astfel atribuită excluzând conform art. 553 C. proc. civ. competenţa instanţelor judecătoreşti.

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu este incident motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., constatând în mod întemeiat că dispoziţiile care guvernează contractul încheiat între părţi impun ca litigiile să fie soluţionate de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, nefiind întemeiată susţinerea reclamantei în sensul că clauza arbitrală de care pârâta se prevalează este inoperantă.

Susţinerile recurentului cum că norma în discuţie ar avea în vedere numai litigiile privind executarea contractului de achiziţie, întrucât în art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 legiutorul a distins între litigiile privind executarea contractului şi cele privind ineficacitatea acestuia, distincţie ce trebuie avută în vedere şi la interpretarea art. 2881 din O.U.G. nr. 34/2006 sunt nefondate.

În aceste sens este de remarcat că în această privinţă instanţa de fond a reţinut în mod corect că dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006, forma în vigoare la acea dată, nu prevedeau o competenţă exclusivă a instanţelor judecătoreşti şi nici nu interziceau în mod expres tranzacţia în ceea ce priveşte drepturile ce decurg dintr-un contract de achiziţie publică, astfel că părţile puteau stabili soluţionarea pe calea arbitrajului, inclusiv cu privire la aceste drepturi.

Nu pot fi însuşite de instanţa de recurs nici criticile reclamantei referitoare al motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect este de menţionat că recursul este o cale extrordinară de atac exercitabilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, a cărui scop fundamental este acela de a supune instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aşa cum se prevede în art. 483 C. proc. civ.

În privinţa acestui motiv de casare reclamanta nu a făcut decât a relua criticile aduse hotărârii arbitrale deduse judecăţii primei instanţe, care au fost analizate corespunzător, fără a fi oferită instanţei de control judiciar o perspectivă critică asupra dezlegărilor instanţei de fond pe problemele de nelegalitate pretinse şi a o învesti legal cu motivul de casare invocat.

Prin urmare, criticile formulate prin recurs, în această privinţă, nu vizează aprecierile pretins eronate ale instanţei de fond în interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, identificate corespunzător, ci o realuare a criticilor hotărârii arbitrale care a făcut obiectul acţiunii în anulare, în privinţa cărora reclamanta a primit un răspuns adecvat şi motivat.

Încorporarea în cadrul acestui motiv de casare a criticilor iniţiale demonstrează că reclamanta nu a manifestat nici o nemulţumire legată de aspectele dezlegate de instanţa de fond, astfel că silmilar celor expuse în precedent, instanţa de control judiciar nu se consideră învestită cu acest motiv de casare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, va respinge recursul formulat de reclamanta societatea Gospodărie Comunală S.A. împotriva sentinţei nr. 5210 din 11 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. va fi obligat reclamantul să plătească pârâţilor suma de 8.330 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, apreciate ca justificate şi rezonabile în contextul complexităţii litigiului de faţă şi a prestaţiei avocatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă A. S.R.L..

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamanta S.C. Gospodărie Comunală S.A. împotriva sentinţei nr. 5210 din 11 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 8.330 RON către intimata-pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2020.