Reimbursement of party-appointed expert fees and case file copying costs denied; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin cererea înregistrată, la data de 27.12.2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, anularea Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 784/25.05.2017 şi anularea art. 9 alin. (1) lit. b) ultima teză din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 50/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 3182 din 3 iulie 2018, Curtea a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

A susţinut recurenta că, din ordinul atacat, se poate observa că soluţia de respingerea a cererii a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) ultima teză din OMFP nr. 50/2011, potrivit cărora "nu se decontează decât sumele plătite expertului judiciar", astfel că unul din motivele acţiunii a vizat înlăturarea de la aplicare a acestor norme.

De asemenea, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra motivelor acţiunii care vizau nelegalitatea actului administrativ vătămător, respectiv primul capăt al acţiunii, prin care a arătat că OMFP nr. 784/2017 este nelegal întrucât a avut la bază prevederile Ordinului 50/2011, fără a se avea în vedere norma primară şi spiritul acesteia.

Dispoziţiile Ordinului nr. 50/2011, art. 5 alin. (1) lit. d), nu pot abdica de la limitele de reglementare prevăzute de instrumentul juridic de reglementare ierarhic superior.

Analiza O.U.G. nr. 46/2009, norma primară în speţă, şi a OMFP nr. 50/2011, norma metodologică în cauză, evidenţiază faptul că, în timp ce intenţia de legiferare din perspectiva întinderii drepturilor pecuniare garantate, prin dispoziţia legală ierarhic superioară, nu a eliminat premisa decontării cheltuielilor prilejuite de demersurile inerente unei apărări de elită şi nici nu impunea plafonări valorice ale sumelor angajate în acest scop.

Or, a exclude de la decontare cheltuieli efectuate în legătură directă cu cauza penală iniţiată împotriva sa, întrucât acestea nu sunt datorate expertului judiciar, ci ale expertului parte, sunt în afară cadrului legal.

Legiuitorul, prin art. IX din O.U.G. nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, a statuat că "(2) Cheltuielile de judecată ocazionate de procedurile judiciare iniţiate împotriva persoanelor prevăzute la alin. (1) se suportă de către ordonatorul de credite, urmând să fie recuperate, după caz, de la persoana care a căzut în pretenţii, în funcţie de gradul de vinovăţie a acestora reţinut de instanţa de judecată.".

Astfel, spiritul şi voinţa legii vizau decontarea de către ordonatorul de credite a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare iniţiate împotriva persoanelor prevăzute la alin. (1), nefiind instituite limitări ale acestora.

Prin normele alin. (3) ale art. IX din O.U.G. nr. 46/2009, s-a acordat ministerului de resort doar posibilitatea emiterii unei proceduri şi nu modificarea cadrului legal, prin instituirea unor limitări, astfel cum au fost iniţial incluse în norma art. 9 alin. (1) lit. b) ultima teză, limitări care au fost preluate în motivarea actului administrativ atacat, prin preluarea expressis verbis a sintagmei "nu se decontează decât sumele plătite expertului judiciar".

De asemenea, nici dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. d) din Ordinul 50/2011 nu fac distincţie între expertul judiciar desemnat de organul competent şi expertul parte, expert care de altfel participă la efectuarea aceleiaşi expertize pe care o face expertul desemnat.

Astfel, instanţa de fond, cu aplicarea greşită a legii, a reţinut că şi în ipoteza anulării art. 9 alin. (1) lit. b) din OMFP nr. 50/2011, art. 5 alin. (1) lit. d) din OMFP 50/2011 continuă să producă efecte. Or, dispoziţiile art. 5 nu se opun de plano acordării cheltuielilor solicitate.

Aşadar, analiza cererii sale trebuia să se facă, în primul rând, prin raportare la norma primară, O.U.G. nr. 46/2009, şi nu prin raportare la norme care exced acesteia. Pe de altă parte, analiza trebuia să se facă sub toate aspectele şi în raport de toate dispoziţiile legale incidente.

A mai continuat recurenta, în ceea ce priveşte cele reţinute de prima instanţă că nu ar fi incidente dispoziţiile art. 272-273 C. proc. pen. şi ale art. 451 C. proc. civ., că singurul mod de a identifica noţiunea de cheltuieli de judecată se poate face prin raportare la cadrul general aplicabil, respectiv normele C. proc. pen.

Instanţa de fond ar fi trebuit să reţină că sintagma cheltuială judiciară se impune a fi apreciată în raport cu art. 272 şi 273 C. proc. pen., conform cărora intră în categoria cheltuielilor judiciare "(1) Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probe, onorariile avocaţilor; precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.".

Expertul (parte) contribuie la consolidarea apărărilor formulate de avocaţi, remunerarea lor pentru serviciile prestate fiind în sfera cheltuielilor necesare pentru efectuarea actelor de procedură. Legiuitorul a asimilat cheltuielilor judiciare inclusiv cheltuielile avansate pentru satisfacerea activităţilor logistice inerente administrării probelor, astfel cum sunt cheltuielile necesare deplasării martorilor sau a experţilor şi specialiştilor pentru depoziţii şi expertize.

Dacă ar fi existat dispoziţii legale specifice pentru "cheltuieli de judecată", altele decât cele din procedura civilă sau penală, atunci trebuiau precizate pentru a se verifica dacă normele de aplicare sunt conforme acestora. Pentru că nu au fost indicate astfel de dispoziţii legale specifice, nu se poate aprecia decât că, prin OMFP nr. 50/2011 trebuiau aprobate normele de punere în aplicare a art. IX din O.U.G. nr. 46/2009, text care nu face nicio referire la o parte a cheltuielilor de judecată.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să reglementeze diferite decontarea cheltuielilor cu avocaţii de cele cu experţii, ar fi putut să o facă, mai ales că O.U.G. nr. 46/2009 instituie drepturi ale funcţionarilor publici.

Aşadar, a susţine că aceste norme nu se aplică şi ordonatorilor de credit este o soluţie contrară cadrului legal, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

3. Decizia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

3.1. Reclamanta A. a supus controlului de legalitate Ordinul nr. 784/25.05.2017, prin care Ministrul Finanţelor Publice i-a respins cererile de suportare a cheltuielilor aferente serviciilor prestate de expertul parte şi a cheltuielilor privind fotocopierea Dosarului nr. x/2014 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, şi art. 9 alin. (1) lit. b) din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 50/2011 potrivit căruia "nu se decontează decât sumele plătite expertului judiciar".

Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat la o analiză detaliată a stării de fapt şi a temeiurilor juridice în legătură cu modalitatea de soluţionare a cererilor reclamantei de decontare a cheltuielilor.

Recurenta-reclamantă, prin critica sentinţei recurate, are în vedere, în esenţă, aceleaşi argumente prezentate în cuprinsul acţiunii, exprimându-şi dezacordul cu motivarea judecătorului fondului, însă, Înalta Curte, în acord cu argumentele prezentate de acesta în considerentele sentinţei recurate, apreciază că soluţia adoptată este temeinică şi legală.

După cum rezultă din cuprinsul ordinului atacat, temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative a fost reprezentat de art. 5 alin. (1) lit. d) şi art. 3 alin. (1) din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 50/2011, nu şi de art. 9 alin. (1) lit. b) din ordinul menţionat.

De altfel, la data formulării cererilor recurentei-reclamante pentru decontarea cheltuielilor, 23.11.2016 şi, respectiv, 20.01.2017, art. 9 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 50/2011, astfel cum a fost modificat de Ordinul nr. 50/2016 (în vigoare din data de 28.01.2016), nu mai prevedea faptul că "nu se decontează decât sumele plătite expertului judiciar", iar, din conţinutul ordinului contestat, nu rezultă că acesta ar face trimitere expresă la art. 9 în forma invocată de recurentă.

Contrar alegaţiilor recurentei, instanţa de fond a analizat temeiul de drept al actului atacat raportându-se şi la dispoziţiile art. IX din O.U.G. nr. 46/2009 privind suportarea de către ordonatorul de credite a cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare, apreciind că prevederile din C. proc. pen. şi, respectiv, din C. proc. civ. care se referă la cheltuielile de judecată suportate de participanţii la procedurile judiciare nu au în vedere sumele suportate de ordonatorii de credite în cadrul cărora sunt încadrate persoanele cercetate.

3.2. Pe lângă cele avute în vedere de prima instanţă, răspunzând criticilor din recurs, Înalta Curte reţine şi faptul că, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), precum şi alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Or, expertul parte numit la cererea părţii nu este un expert numit în condiţiile alin. (3) al art. 330, ci este numit în condiţiile alin. (5) al aceluiaşi articol, conform căruia, "La efectuarea expertizei în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) pot participa experţi aleşi de părţi şi încuviinţaţi de instanţă, având calitatea de consilieri ai părţilor, dacă prin lege nu se dispune altfel. În acest caz, ei pot să dea relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii şi, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.".

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, onorariul expertului parte nu poate fi inclus în noţiunea cheltuielilor de judecată, acesta nefiind numit în condiţiile alin. (3) al art. 330 C. proc. civ.

3.3. De asemenea, art. 272 C. proc. pen., referitor la acoperirea cheltuielilor judiciare, citat prin cererea de recurs, nu se referă la plata onorariilor expertului consilier al parţii, ci la "Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, administrarea şi, după caz, valorificarea în cursul procesului penal a bunurilor indisponibilizate, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi."

Art. 273 C. proc. pen., invocat de recurentă, se referă la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare pentru experţii numiţi de organul de urmărire penală sau de instanţă, respectiv "(1) Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă (...)".

C. proc. pen., la art. 175 alin. (5), dispune, referitor la cuantumul onorariului experţilor, că acesta va fi stabilit de către organele judiciare în funcţie de natura şi de complexitatea cauzei.

Or, în cauză, recurenta-reclamantă solicită suportarea onorariului expertului parte în cuantum de 5.000 RON, onorariu care nu a fost stabilit de organele judiciare, ci de recurentă prin contractul încheiat cu expertul.

3.4. Mai apreciază Înalta Curte, contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, că onorariul expertului parte nu poate fi inclus în categoria cheltuielilor necesare pentru buna desfăşurare a actelor de procedură.

Încuviinţarea expertului parte prin Ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie din data de 15.12.2016 nu a avut în vedere buna desfăşurare a urmăririi penale din Dosarul nr. x/2014, ci a fost dispusă urmare a solicitării recurentei-reclamante.

Astfel, onorariul expertului parte nu poate fi inclus în categoria cheltuielilor necesare procedurii de urmărire penală, desfăşurarea expertizei judiciare dispuse în cauză nefiind condiţionată de participarea expertului parte.

3.5. Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar constată că sunt relevante în cauză şi dispoziţiile O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, respectiv art. 18 potrivit căruia partea interesată are dreptul să solicite participarea unui expert consilier, al cărui onorariu "este stabilit de parte şi de expert, de comun acord, în temeiul raporturilor contractuale dintre aceştia, şi este plătit de partea care l-a nominalizat."

De altfel, Contractul nr. x/2016 a fost încheiat de recurenta-reclamantă cu expertul parte B. în baza dispoziţiilor O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi cu modificările ulterioare şi ale O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, onorariul fiind stabilit în cuprinsul contractului.

4.6. Referitor la cheltuielile cu fotocopierea dosarului penal, recurenta-reclamantă nu a adus nicio critică în mod distinct, pe lângă cele analizate anterior.

4.7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În raport cu cele arătate, se reţine că prima instanţă a analizat aspectele invocate în limitele învestirii sale, în raport cu obiectul acţiunii şi cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material, astfel că, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 3182 din 3 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2020.