Appeal dismissed: Judicial Council decision not susceptible to suspension for lack of executable dispositive effects

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.12.2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Inspecţia Judiciară, suspendarea executării Hotărârii nr. 1521/19.12.2018 a secţiei pentru judecători din cadrul CSM până la soluţionarea pe fond a acţiunii în anularea acesteia.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 50 din 20 ianuarie 2020, instanţa respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Inspecţia Judiciară.

A admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

A respins cererea de suspendare a Hotărârii nr. 1521/19.12.2018 formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, sau, în subsidiar, casare hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare a Hotărârii nr. 1521/19.12.2018 emise de secţia pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

După ce a prezentat situaţia de fapt şi cele avute în vedere de prima instanţă, recurenta a susţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 15 cu aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. x când a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât.

Excepţia inadmisibilităţii a fost nelegal admisă întrucât dreptul pretins prin cererea adresată pârâtului CSM la 09.10.2018 este prevăzut de art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Referitor la condiţiile de admisibilitate, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 15 cu aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dovedind că a formulat acţiunea în anulare, ce face obiectul Dosarului nr. x/2019, pentru că actul atacat este o hotărâre emisă de secţia pentru judecători şi nu este pronunţată în materie disciplinară şi pentru că a prezentat argumente de fapt şi de drept privind îndeplinirea cumulativă a cazului bine justificat şi a pagubei iminente.

Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 15 cu aplicarea art. 14 alin. (1) din lege, pentru că, în ceea ce priveşte art. 1 din hotărârea CSM, a refuzat să efectueze un control sumar de legalitate, în urma căruia ar fi constatat că, prin Hotărârea nr. 1521/2018, pârâtul a respins o cerere privind plata unei diferenţe de drepturi băneşti cuvenite pentru perioada 14.12.2017-17.06.2018.

Practic, instanţa, constatând că a fost respinsă cererea, fără a observa că pârâtul nu a indicat la art. 1 din hotărâre că este vorba de cererea de repunere în situaţia anterioară pe care a formulat-o la 09.10.2018, a apreciat că soluţia dispusă nu se bucură de executorialitate, deşi înscrisurile pe care le-a depus la dosar fac dovada deplină că hotărârea a blocat plata sumei de 132.335 RON.

Or, actul administrativ ar fi fost lipsit de executorialitate în ipoteza în care ar fi fost respinsă cererea de repunere în situaţia anterioară pentru că nu ar fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, respectiv că nu ar fi încetat măsura suspendării din funcţie, ceea ce nu se poate constata în cauză în prezenţa Hotărârii nr. 854/04.10.2018 prin care a constatat încetată măsura suspendării la 03.10.2018, când a fost pronunţată decizia civilă nr. 173 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe cale de consecinţă, instanţa era obligată să verifice dacă actul administrativ produce efecte juridice vătămătoare, prin efectuarea examenului sumar de legalitate, ocazie cu care ar fi constatat că la art. 1 a fost respinsă cererea privind plata diferenţei de drepturi băneşti aferente perioadei 14.12.2017-17.06.2018, la care pârâtul se referă în motivarea art. 1 din hotărâre, iar această soluţie a blocat plata sumei de 132.335 RON.

De asemenea, instanţa a reţinut că pârâtul a respins cererea privind repunerea în situaţia anterioară prin plata drepturilor băneşti, motiv pentru care susţine că nu există niciun dubiu că a constatat faptul că la art. 1 pârâtul a respins o cerere privind plata diferenţei de drepturi băneşti, deşi nu avea competenţa legală să respinsă o cerere cu acest obiect.

Or, faptul că instanţa a apreciat greşit că argumentele referitoare la obiectul cererii care a fost respinsă la art. 1 din hotărâre ţin de temeinicia soluţiei pronunţate, deşi este evident că ţin de nelegalitatea ei, a condus la pronunţarea unei sentinţe nelegale pentru că instanţa nu a efectuat examenul sumar de legalitate, ocazie cu care ar fi constatat că pârâtul nu a fost învestit cu o cerere privind plata diferenţei de drepturi băneşti, dar şi pentru că şi-a depăşit competenţa.

Cu privire la art. 2 din hotărârea litigioasă, a susţinut recurenta-reclamantă că instanţa a încălcat competenţa instanţei învestite cu anularea acesteia în dosarul x/2019, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Instanţa de fond a procedat la examinarea pe fond a apărărilor pârâtului privind exceptarea art. 2 de la controlul de legalitate în baza Legii nr. 554/2004, conform competenţei prevăzute de art. 9 din Legea nr. 304/2004. A depăşit cu mult competenţa conferită de dispoziţiile legale, păşind la cercetarea fondului prin calificarea juridică a art. 2 din hotărâre, stabilind că nu este act administrativ şi că nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 303/2004.

Or, contrar refuzului de a efectua un control sumar de legalitate al art. 1 din hotărârea litigioasă, acest control a fost efectuat pe fond cu privire la art. 2, impunând instanţei învestite în Dosarul nr. x/2019 să respecte aprecierile făcute în sentinţa recurată, întrucât are autoritate de lucru judecat provizorie.

Totodată, este dovedită nelegalitatea sentinţei recurate pentru că, în procedura prevăzută de art. 15 din Legea nr. 554/2004, instanţa avea posibilitatea, în urma efectuării unui examen sumar de legalitate, să stabilească dacă erau îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi, eventual, să respingă cererea de suspendare pe motiv că nu existau îndoieli serioase privind legalitatea art. 2 şi că nu era dovedită paguba, fiind exclusă competenţa instanţei de a proceda la calificare pe fond a naturii juridice a art. 2.

De altfel, instanţa de fond a mers cu raţionamentul juridic exprimat în considerentele sentinţei recurate cu mult peste competenţa conferită de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţinând că ar exista dispoziţii legale potrivit cărora rezoluţia emisă de Inspecţia Judiciară pentru soluţionarea sesizării disciplinare ar putea face obiectul suspendării conform art. 15 şi art. 14 din lege.

Contrar opiniei instanţei de fond, un control de legalitate al actului final emis de Inspecţia Judiciară pentru soluţionarea unei sesizări disciplinare este posibil exclusiv în ipoteza emiterii unei rezoluţii de clasare a sesizării conform art. 451 din Legea nr. 317/2004, nefiind admisibilă o cerere de suspendare în această situaţie.

Interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 304/2004 înfrânge voinţa legiuitorului atunci când susţine că aceste dispoziţii legale au caracter general şi nu pot fi interpretate în sensul că orice hotărâre se poate contesta separat în contencios administrativ, pentru că sintagma "potrivit dreptului comun" se referă la condiţiile exercitării acţiunii la instanţa de contencios administrativ.

Contrar opiniei instanţei, sintagma folosită de legiuitor "în orice alte situaţii" decât cele prevăzute de art. 134 alin. (3) din Constituţia României, referitoare la hotărârile pronunţate atunci când îndeplinesc rolul de instanţă disciplinară, permit controlul de legalitate al oricărei hotărâri emise de secţiile din cadrul CSM atunci când sunt îndeplinite condiţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de fond a apreciat lipsit de interes demersul său cu referire la neîndeplinirea condiţiilor legale prevăzute de art. 33 C. proc. civ., aspect care dovedeşte încălcarea principiului dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ., şi a principiului contradictorialităţii, prevăzut de art. 14 C. proc. civ., întrucât excepţia lipsei interesului nu a fost pusă în discuţie anterior închiderii dezbaterilor.

Această excepţie nu a fost admisă prin dispozitivul sentinţei recurate, însă, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., şi considerentele se bucură de autoritate de lucru judecat în egală măsură cu dispozitivul, astfel că instanţa a respins acţiunea ca lipsită de interes, deşi excepţia nu a fost invocată din oficiu şi nu a fost pusă în dezbaterea părţilor.

3. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au depus, fiecare, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea de fond este temeinică şi legală.

4. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat suspendarea executării Hotărârii nr. 1521/19.12.2018 emise de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători care, la art. 1, i-a respins cererea de repunere în situaţia anterioară prin plata drepturilor salariale, iar, la art. 2, a sesizat Inspecţia Judiciară în vederea efectuării de verificări privind conduita reclamantei.

4.1. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest motiv de casare reglementează încălcarea normelor de competenţă de ordine publică a altei instanţe.

Necompetenţa de ordine publică priveşte trei situaţii, reglementate de art. 129 C. proc. civ., respectiv

1.-cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti,

2.-cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat,

3.-cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Argumentul recurentei-reclamante, în sensul că instanţa învestită cu cererea de suspendare (reţinând că sesizarea Inspecţiei Judiciare prevăzută la art. 2 din hotărârea atacată nu reprezintă un act care să poată face obiectul unei cereri de suspendare) ar fi încălcat competenţa instanţei învestite cu cererea de anulare, nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele art. 129 C. proc. civ. (necompetenţa generală, materială sau teritorială).

Prima instanţă nu a făcut altceva decât să motiveze soluţia dată asupra excepţiei inadmisibilităţii invocate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în limitele competenţei sale.

Încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (cu referire la limitele impuse instanţei învestite cu analiza cererii de suspendare, de a pipăi fondul) nu poate fi invocată în cadrul acestui motiv de casare, ci, eventual, în cel prevăzut de pct. 8 al art. 488 (interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material), care urmează a fi analizat.

4.2. Nici motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Recurenta susţine că instanţa ar fi încălcat principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, apreciind ca lipsit de interes demersul său judiciar, de vreme ce excepţia lipsei interesului nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Or, instanţa de fond a făcut aprecieri din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare, reţinând că actul atacat nu produce, prin el însuşi, efecte juridice, în acest context menţionând că reclamanta nu are niciun interes, în sens de folos practic urmărit, prin suspendarea art. 1 din hotărârea contestată, prin care i-a fost respinsă cererea de repunere în situaţia anterioară prin plata drepturilor salariale.

Deci, contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, nu a fost analizată, în considerentele hotărârii recurate, excepţia lipsei de interes din perspectiva art. 33 C. proc. civ.

4.3. Nu sunt întemeiate criticile recurentei nici din perspectiva incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Suspendarea executării actului administrativ este o operaţiune de întrerupere temporară a efectelor acestuia, fiind justificată numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire ar produce consecinţe greu sau imposibil de înlăturat în situaţia în care acesta ar fi ulterior anulat prin hotărâre judecătorească.

Nu pot fi reţinute alegaţiile recurentei, subsumate faptului că instanţa ar fi refuzat să efectueze un control de legalitate a hotărârii atacate, încălcând art. 15 cu aplicarea art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Or, instanţa de fond a avut în vedere tocmai aspectul că nu poate efectua un control de legalitate, în cadrul unei cereri de suspendare întemeiate pe art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, de vreme ce actul nu este susceptibil de executare.

Pentru a putea fi suspendată executarea unui act administrativ, este necesar ca acesta să fie susceptibil de executare, cu alte cuvinte să producă efecte în curs, a căror stopare se tinde a se realiza prin cerere.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că hotărârea atacată nu conţine nicio dispoziţie executorie prin ea însăşi, ci a constatat o situaţie de fapt.

Nu sunt fondate nici criticile vizând încălcarea art. 14 alin. (1) din lege prin examinarea pe fond, în opinia recurentei, a apărărilor intimatului-pârât privind exceptarea art. 2 din hotărârea atacată de la controlul de legalitate.

Sesizarea Inspecţiei Judiciare urmează procedura prevăzută de dispoziţiile Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea nr. 1027/15.11.2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ale Legii nr. 317/2004, respectiv ale Regulamentului pentru organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii aprobat prin Hotărârea nr. 1073/03.12.2018 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, corect s-a reţinut faptul că actul susceptibil de a face obiectul unei cereri de suspendare este reprezentat de actul final emis, în urma procedurii menţionate, de către Inspecţia Judiciară.

Deci, instanţa de fond nu a păşit la analizarea pe fond a actului ce face obiectul cererii de suspendare, ci a motivat respingerea cererii de suspendare, ca inadmisibilă, şi în ceea ce priveşte art. 2 al hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă analizarea, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

4.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 50 din 20 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2020.