Revision request inadmissible: res judicata requires same parties, not divergent case law, in civil servants' salary dispute

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin sentinţa civilă nr. 1735 din 7.11.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureş, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanţelor Publice şi în consecinţă s-a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

S-a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele A. şi B., prin care au solicitat modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.

2. Hotărârea supusă revizuirii

Prin decizia nr. 673 din data de 16 mai 2019, Curtea de Apel Cluj a respins recursul declarat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1735 din 7.11.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureş.

A admis recursul incident declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei de mai sus pe care o casează parţial şi în rejudecare admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ANAF şi în consecinţă respinge acţiunea formulată de reclamante ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuale pasivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii a dat o dezlegare de principiu acestei chestiuni litigioase, statuând, prin decizia nr. 13/2016, aplicabilă prin similitudine de raţionament juridic, că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.

Deşi recursul în interesul legii se referă în mod explicit la situaţia Ministerului Afacerilor Interne, dispozitivul se aplică mutatis mutandis şi situaţiei juridice a Ministerului Finnaţelor Publice, considerentele avute în vedere tranşând în mod explicit aspectul litigios în sensul că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale (par 48 al deciziei nr. 13/2016).

Instanţa supremă în completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii s-a pronunţat inclusiv asupra aspectului invocat de recurentele-reclamante pentru a justifica chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor Publice în calitate de pârât (asigurarea fondurilor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii), statuând în sensul că interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

Se mai arată că o obligaţie de garanţie sau de despăgubire nu se reflectă nici în dispoziţiile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, care instituie obligaţia ordonatorului principal de credite, în procedura de executare, de a dispune toate măsurile ce se impun, în vederea asigurării în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

În sfârşit, se reţine ca un argument suplimentar din perspectiva analizată este reprezentat de dispoziţiile art. 222 din C. civ., sub denumirea marginală "Independenţa patrimonială", care consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel. Aşadar, independent de existenţa din punct de vedere juridic a unei relaţii de subordonare între două persoane juridice, legea opreşte confuziunea patrimonială între acestea şi, în consecinţă, interzice răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru obligaţiile proprii.

Întrucât dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin recursurile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, motivul de recurs invocat de recurente apare ca fiind nefundat.

Având în vedere că recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală vizează în sens larg aceeaşi problemă juridică, a legitimării procesuale pasive a ordonatorilor de credite de grad superior, altul decât angajatorul direct al recurentelor-reclamante, Curtea îl va analiza la acest moment, reţinând că acesta apare ca fondat, urmând a fi admis.

În motivare Curtea subliniază faptul că deşi întâmpinarea a fost depusă de ANAF cu depăşirea termenului prevăzut de lege, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive fiind o excepţie de ordine publică putea şi trebuia să fie analizată de instanţa de fond din oficiu, în sensul admiterii ei, pentru considerentul că ANAF nu a emis şi nici nu a avut competenţa să emită vreun act administrativ de stabilire a salariului pentru recurentele-reclamante.

Astfel fiind, recursul incident declarat de AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, împotriva sentinţei de mai sus va fi admis, cu consecinţa casării parţiale a sentinţei civile recurate şi în rejudecare se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ANAF şi în consecinţă se va respinge acţiunea formulată de reclamante ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În al doilea rând, recurentele-reclamante au contestat modul de aplicare a dispoziţiilor art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, modificate prin O.U.G. nr. 43/2016, pretinzând a li se recunoaşte îndreptăţirea la nivelul maxim aflat în plată din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, conform tezei finale a alin. (1)3 al articolului de lege indicat. În esenţă, recurentele invocă faptul că atât Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice, cât şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili-toate cu personalitate juridică se află în subordinea aceluiaşi ordonator de credite Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar (directorii generali ai tuturor acestor direcţii având calitatea de ordonator terţiar de credite), având şi acelaşi scop şi îndeplinind şi aceleaşi funcţii şi atribuţii.

Or, aşa cum în mod întemeiat a apreciat şi instanţa de fond, obiectul de activitate specific al Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili constând în ansamblul activităţilor de administrare fiscală a marilor contribuabili aflaţi în sfera de competenţă stabilită prin ordin al preşedintelui ANAF (art. 131 alin. (3) al H.G. nr. 520/2013), constituie un argument hotarâtor în sensul că instituţiile în discuţie (Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice, pe de o parte şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili) nu au acelaşi scop şi nici nu îndeplinesc aceleaşi funcţii şi atribuţii, aparând cu evidenţă faptul că tocmai categoria de mare contribuabil conduce la o complexitate sporită a activităţilor specifice de administrare fiscală.

De altfel, legiuitorul însuşi, în recunoaşterea gradului de complexitate sporită a activităţii de administrare fiscală a marilor contribuabili, a asimilat nivelul de salarizare al personalului din cadrul DGAMC cu nivelul de salarizare aferent funcţiilor din cadrul aparatului propriu al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (funcţie publică de stat, în sensul Legii nr. 284/2010), potrivit prevederilor exprese ale art. 131 alin. (8) al H.G. nr. 520/2013.

În al treilea rând, chiar dacă recurentele-reclamante se prevalează de existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care funcţionarii din cadrul unei alte Direcţii Generale Regionale a Finanţelor Publice ar fi obţinut stabilirea drepturilor de salarizare la nivelul maxim aflat în plată pentru gradul profesional în care sunt încadraţi raportată la încadrarea în clasa, gradul şi treapta de salarizare corespunzătoare pentru consilierii juridici încadraţi în Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, un astfel de aspect nu poate fi valorificat pe calea excepţiei autorităţii de lucru judecat întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 431 C. proc. civ.

Astfel, pentru a se putea vorbi despre existenţa autorităţii de lucru judecat, este necesară tripla identitate de părţi, cauză şi obiect, lipsind în mod evident cel puţi condiţia identităţii de părţi între cele două litigii. Nu poate fi omisă din vedere nici împrejurarea că nici condiţiile identităţii de cauză şi obiect nu a fost probată de recurentele-reclamante, întrucât nu au ataşat la dosar copii certificate ale hotărârilor judecătoreşti de care se prevalează, ci doar extras de pe portalul instanţelor de judecată cu privire la soluţiile pronunţate.

În realitate, soluţiile de care se prevalează recurentele-reclamante reprezintă o dezlegare dată de instanţele Tribunalului Argeş şi respectiv Curtea de Apel Piteşti situaţiei juridice a reclamanţilor din acele litigii, prin prisma unei analize proprii a textelor legale incidente, la fel cum în prezentul litigiu, instanţa de fond şi instanţa de recurs au fost chemate a tranşa situaţia juridică particulară a reclamantelor, raportta la textele legale apreciate ca fiind incidente în cauză.

3. Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii

Împotriva acestei hotărâri recurentele A. şi B. au formulat cerere de revizuire, invocând dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii, revizuentele au susţinut, în esenţă, că decizia contestată încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în raport cu sentinţa nr. 2095/20.12.2017 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1100/14.05.2018 a Curţii de Apel Piteşti, făcând trimitere la prevederile art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Au susţinut că prin această hotărâre s-au stabilit drepturile salariale ale consilierilor juridici din cadrul administraţiilor judeţene a finanţelor publice (AJFP Argeş) şi direcţiilor generale regionale a finanţelor publice din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la nivelul drepturilor salariale ale consilierilor juridici din cadrul Direcţiei Generale a Marilor Contribuabili, pentru perioada 01.08.2016-30.10.2017.

Revizuentele au precizat că, în cauza dedusă judecăţii, deţin tot funcţia de consilier juridic în cadrul Administraţiei judeţene a finanţelor publice (diferenţa este dată doar de persoanele reclamante din proces, calitatea reclamanţilor fiind aceeaşi, de funcţionari publici - consilieri juridici) ca şi reclamanţii din dosarul nr. x/2017, obiectul prezentului dosar îl reprezintă tot stabilirea drepturilor salariale la nivelul consilierilor juridici încadraţi în Direcţia Generală a Marilor Contribuabili -ANAF la fel ca în dosarul nr. x/2017, iar cauza este aceeaşi.

Aşa fiind, întrucât obiectul cauzei îl reprezintă tocmai stabilirea drepturilor sale salariale în cadrul dosarului nr. x/2017 pentru perioada 01.08.2016 - 30.10.2017., la nivelul consilierilor juridici încadraţi la Direcţia Generală a Marilor Contribuabili, chestiune pentru care există dezlegare dată de alte instanţe şi autoritate de lucru judecat, a apreciat că instanţa de recurs trebuia să dea eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în raport cu sentinţa nr. 2095/20.12.2017 pronunţată de Tribunalul Argeş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1100/14.05.2018 a Curţii de Apel Piteşti.

Aşadar, a apreciat că se impunea efectul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti prin care s-au stabilit drepturile salariale ale consilierilor juridici din cadrul admnistraţiilor judeţene ale finanţelor publice la nivelul consilierilor juridici încadraţi în Direcţia Generală a Marilor Contribuabili - ANAF şi pentru perioada 01.08.2016-30.10.2017.

În concluzie, revizuenta a solicitat admiterea cererii de revizuire aşa cum a fost formulată.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra revizuirii

Examinând cererea de revizuire prin prisma prevederilor art. 513 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Cazul de revizuire menţionat vizează situaţia în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, iar în temeiul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Raţiunea reglementării acestui motiv de revizuire constă în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii de lucru judecat, când instanţele au pronunţat soluţii contrare în dosare diferite, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi. Revizuirea nu poate fi însă admisă atunci când hotărârile a căror contrarietate se invocă nu conţin toate elementele pentru a se reţine existenţa puterii de lucru judecat, întrucât obiectul litigiilor este diferit.

În practica judiciară s-a reţinut că instanţa învestită cu calea de atac de retractare a revizuirii nu are atribuţia să aprecieze care dintre hotărârile potrivnice conţine soluţia corectă, ci doar să constate dacă prin ultima hotărâre s-a nesocotit puterea de lucru judecat ce rezultă din prima hotărâre.

În examinarea motivului de revizuire care sancţionează încălcarea autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri, urmează a se avea în vedere şi prevederile legale care dau conţinut acestei instituţii.

Astfel, dispoziţiile art. 431 din C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, referindu-se în alin. (1) la efectul negativ al lucrului judecat, iar în alin. (2) la efectul pozitiv al lucrului judecat.

Constatând că instituţia autorităţii de lucru judecat protejează atât efectul negativ (imposibilitatea reluării aceleiaşi judecăţi, pentru a se statua în sens contrar), cât şi efectul pozitiv al lucrului judecat (un aspect litigios, odată tranşat jurisdicţional, nu poate fi contrazis de o judecată ulterioară), se reţine că motivul invocat pe calea prezentei cereri de revizuire este nefondat.

Înalta Curte apreciază că pentru a fi incident acest motiv de revizuire, este necesar ca anumite considerente care dezleagă una şi aceeaşi chestiune litigioasă să intre în contradicţie, cu precizarea că prin contrarietate nu trebuie să se înţeleagă orice diferenţă de argumentare, ci doar că aceeaşi problemă litigioasă a primit în cele două cauze rezolvări opuse.

În cauză, revizuentele invocă existenţa unei contrarietăţi, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., între hotărârile pronunţate în două litigii legate de stabilirea salariului de bază la nivelul maxim al salariului existent în plată pentru funcţia de consilier juridic din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Potrivit susţinerilor revizuentelor, consilieri juridici în cadrul Serviciului juridic al Administraţei Judeţene a Finanţelor Publice Maramureş, se impune în cauză efectul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti prin care s-au stabilit drepturile salariale ale consilierilor juridici din cadrul admnistratiilor judeţene ale finanţelor publice la nivelul consilierilor juridici încadraţi în Direcţia Generală a Marilor Contribuabili - ANAF şi pentru perioada 01.08.2016-30.10.2017, precizând că singura diferenţă între cele două pricini în discuţie este reprezentată de persoanele reclamante din proces, însă calitatea acestora este aceeaşi, de funcţionari publici - consilieri juridici, obiectul şi cauza fiind la fel.

Primul proces, soluţionat definitiv, prin Decizia nr. 673 din 16 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a avut ca obiect acţiunea formulată de reclamantel A. şi C. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Ministerul Finanţelor Publice privind anularea Deciziei nr. 3107/22.08.2016, a Deciziei nr. 4441/05.09.2016, precum şi a deciziilor de soluţionare a conestaţiei administrative emise de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca şi obligarea acestei autorităţi să emită decizii prin care să le stabilească reclamantelor salariul de bază la nivelul maxim al salariului existent în plată pentru funcţia de consilier/consilier juridic/expert/inspector, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5 din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

Cel de-al doilea litigiu, soluţionat definitiv, prin Decizia nr. 1100/14.05.2018 a Curţii de Apel Piteşti, a avut drept obiect cererea formulată de reclamanţii D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, vizând anualarea deciziilor emise de pârâtă (8017/2016, 8015/2016, 8182/2016,8227/2016, 8019/2016, 8184/2016 8014/2016, 8185/2016şi 8183/2016) şi obligarea acesteia la emiterea deciziei de salarizare corespunzătoare, stabilită la nivelul maxim pentru gradul profesional în care sunt încadraţi fiecare dintre reclamanţi în funcţia de consilieri juridici, raportată la încadrarea în clasă, gradul profesional şi treapta de salarizare corespunzătoare vechimii în specialitate pentru consilierii juridici încadraţi în Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Prin urmare, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cele două pricini nu au aceleaşi părţi şi se solicită anularea unor acte administrative deosebite, neexistând astfel identitate de părţi, obiect şi cauză, ca elemente ale puterii de lucru judecat.

Or, nu se poate reţine o contrarietate de hotărâri, în condiţiile în care nu este vorba despre o hotărâre pronunţată în acelaşi litigiu, ci în litigii diferite, chiar dacă se solicită stabilirea unor drepturi salariale similare,

Astfel, revizuentele circumscriu noţiunii de contrarietate modalitatea diferită de soluţionare a unor cauze similare, având părţi diferite, însă cu aceeaşi calitate de funcţionari publici - consilieri juridici, ceea ce reprezintă jurisprudenţă neunitară şi nu hotărâri potrivnice.

Potrivit dispoziţiilor art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora, iar conform art. 55 din acelaşi cod părţi în proces sunt reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces.

Aşadar, scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe prevederile art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. este de a înlătura situaţiile de încălcare a autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, pronunţate între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, iar nu de unificare a practicii judiciare în materie.

Condiţia impusă de textul de lege invocat drept temei al cererii are în vedere tocmai caracterul forţei obligatorii a unei hotărâri judecătoreşti, pe calea extraordinară a revizuirii, putând fi schimbată o hotărâre judecătorească definitivă numai în condiţiile şi cazurile expres prevăzute de lege, în caz contrar aducându-se atingere principiului securităţii raporturilor juridice, componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, prin cererea de revizuire se urmăreşte schimbarea soluţiei din recurs, aceasta fiindu-i nefavorabilă părţii în raport cu cealaltă soluţie în dosarul în care nu figurează ca părţi litigante, iar faptul că este vorba despre drepturi salariale referitoare tot la consilierii juridici din administraţiile financiare nu are nicio relevanţă.

Pentru considerentele arătate, în raport cu dispoziţiile art. 509 pct. 8 cu referire la art. 513 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. şi B. împotriva deciziei nr. 673 din 16 mai 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Cu recurs în termen de 15 zile la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2020.