Solidary fiscal liability of corporate administrator: bad faith established by omission to pay debts despite criminal case closure

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 27 iunie 2017, reclamantul A., în calitate de fost administrator al S.C. B. S.R.L., a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. CRR_REG-45404/27.12.2016 emisă de comisia constituită la nivelul D.G.R.F.P. Craiova, solicitând anularea acesteia, precum şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. OTG/DEC nr. 31932/19.10.2016 emisa de A.J.F.P. Olt.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 185 din data de 22 martie 2018 Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, a anulat decizia nr. OTG-DEC 31932 din 19.10.2016 emisă de A.J.F.P. Olt şi decizia nr. CRR-REG-45404/27.12.2016 emisă de D.G.R.F.P. Craiova, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi rejudecarea acţiunii reclamantului, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiate.

În cauza dedusă judecaţii sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, rezultând faptul ca exista un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarata insolvabilitatea), o fapta ilicita reglementata de norma speciala, legătura intre prejudiciu si fapta ilicita, insolvabilitatea fiind determinata de neachitarea obligaţiilor de plata la bugetul general consolidat al statului precum si o forma de vinovăţie (care poate fi si culpa levis-neglijenta, neexistand o dispoziţie care sa oblige la dovedirea intenţiei directe).

Conform art. 144 indice 3, art. 72 si art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, administratorul societăţii este răspunzător de îndeplinirea tuturor obligaţiilor reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat si de cele special prevăzute de aceasta lege, precum si cele impuse prin actul constitutiv al societăţii.

In cauză, răspunderea solidară înseamnă preluarea responsabilităţii de către persoanele vinovate în sensul de a plaţi o creanţă fiscală datorată de o alta persoană, în situaţiile reglementate de prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015: "reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi reprezentanţii desemnaţi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin, potrivit legislaţiei fiscale, persoanelor sau entităţilor reprezentate."

In conformitate cu prevederile art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990 administratorul este obligat la stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea si actului constitutiv le impun.

Obligaţia de a achita la scadenta creanţele fiscale revine exclusiv administratorului, în conformitate cu prevederile art. 1 pct. 35 din. Legea nr. 207/2015:

"plătitor - persoana care, în numele contribuabilului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti ori de a colecta şi plăti, după caz, impozite, taxe şi contribuţii sociale".

Astfel, răspunderea solidară a fost stabilită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură fiscală, în sarcina administratorului de la acea dată ori persoanelor care, cu rea-credinţă, nu au îndeplinit obligaţiile fiscale respectiv achitarea creanţelor fiscale la termenele scadente, în numele şi din averea societăţii debitoare.

Instanţa de fond a reţinut în mod eronat, în ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie referitoare la reaua credinţă a reclamantului că, în cauză, nu s-a probat neîndoielnic că acesta a acţionat cu intenţia vădită de a prejudicia interesele societăţii comerciale al cărui administrator a fost şi implicit, a afectat bugetul statului prin neplata taxelor si impozitelor datorate de societate.

Or, faptele descrise conduc la concluzia certă ca administratorul societăţii a fost de rea credinţă pentru faptul că a produs în perioada mandatului său pierderi în mod continuu în averea debitoarei prin acumularea de obligaţii restante la bugetul general consolidat al statului şi totodată neachitarea obligaţiilor datorate bugetului general consolidat al statului si un dezinteres total pentru achitarea obligaţiilor restante, contrar dispoziţiilor art. 20. alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care stipulează expres:"Reprezentantii legali ai persoanelor fizice si juridice, precum si reprezentanţii desemnaţi ai asociaţiilor fara personalitate juridica sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate.,,

Se poate deduce cu uşurinţa că a existat rea credinţă, atâta vreme cât avea cunoştinţa de obligaţiile pe care le avea de achitat, fiind emise o serie întreaga de acte de executare despre care contestatorul avea cunoştinţa, acestea fiindu-i comunicate.

In conformitate cu prevederile art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, administratorii sunt solidar răspunzători fata de societate pentru stricta indeplinire a indatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

Obligaţia de a achita la scadenta creanţele fiscale revine exclusiv administratorului, potrivit prevederilor art. 1 punctul 35 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, unde se precizează ca plătitor este persoana care, in numele contribuabilului, conform legii, are obligaţia de a plaţi sau de a retine si de a plaţi ori de a colecta si de a plaţi, după caz, impozite, taxe si contribuţii sociale.

Dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 stabilesc criteriile de determinare a modului de indeplinire a obligaţiilor administratorului persoanei juridice, prin trimiterea la normele privind răspunderea mandatarului.

Mandatarul, administratorul societăţii, trebuie să dea dovadă de bună credinţă în îndeplinirea obligaţiilor, trebuind să execute obligaţiile cu bună credinţă şi diligenţa unui bun proprietar.

Or, în cauza dedusa judecăţii, sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, rezultând faptul că există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o fapta ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu şi fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul general consolidat al statului precum şi o formă de vinovăţie (care poate fi şi culpa levis-neglijenta, neexistand o dispoziţie care să oblige la dovedirea intenţiei directe).

De asemenea, instanţa de fond, la pronunţarea sentinţei a reţinut faptul ca perioada supusa controlului (10.04.2009 - 31.12.2012) şi pentru care a fost emisa decizia de impunere nr. x/30.01.2015 se suprapune aproape integral cu perioada în care reclamantul a avut calitatea de administrator al societăţii comerciale debitoare (07.04.2009 - 09.06.2011) precum şi faptul că activitatea efectivă de conducere a societăţii s-a realizat de către C. care a decedat la data de 21.04.2013, în schimbul calităţii de administrator de drept reclamantul fiind recompensat de defunct cu diferite sume de bani şi un loc de muncă, neexistand dovezi că reclamantul a efectuat acte de comerţ pentru societatea debitoare.

Mai mult decât atât, instanţa de fond a făcut referire la faptul ca la solicitarea S.C. B. S.R.L. a fost deschisă procedura generală a insolventei prin încheierea nr. 99/03.12.2014 a Tribunalului Olt.

Or, raportat la acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că Legea nr. 85/2006 are ca scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, în cadrul căreia poate fi creditor şi, statul, pentru creanţele neachitate la bugetul de stat.

Pe de altă parte, Codul de procedură, fiscală instituie răspunderea solidară conform art. 25 şi următoarele ca modalitate de recuperare numai a creanţelor bugetare.

Aceste două acte normative nu conţin dispoziţii exprese referitoare la aplicarea cu prioritate a unora sau altora din normele pe care le edictează, cu incidenţă în ceea ce priveşte recuperarea creanţelor bugetare.

Aşadar, existenţa pe rolul Tribunalului Olt a unui dosar de insolvenţă în care s-au luat anumite măsuri nu reprezintă un motiv care să facă inaplicabile dispoziţiile art. 25 din Codul de procedură fiscală, întrucât dispoziţiile Legii nr. 85/2006 nu exclud procedura atragerii răspunderii solidare specifică recuperării creanţelor bugetare de la debitorul declarat insolvabil, statul având la dispoziţie mai multe proceduri de recuperare a creanţelor sale.

Răspunderea solidară înseamnă preluarea responsabilităţii de către persoanele vinovate, în sensul de a plăti o creanţă fiscală datorată de o altă persoană, în situaţiile reglementate de prevederile art. 25 din Codul de procedură fiscală şi art. 23 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care stabilesc că: Îîn cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligaţie în locul debitorului".

Conform art. 1443, art. 72 şi art. 73 din Legea nr. 31/1990, administratorul societăţii este răspunzător de îndeplinirea tuturor obligaţiilor reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege, precum şi cele impuse prin actul constitutiv al societăţii.

Dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 stabilesc criteriile de determinare a modului de îndeplinire a obligaţiilor administratorului persoanei juridice, prin trimiterea la normele privind răspunderea mandatarului.

Mandatarul, administratorul societăţii, trebuie sa manifeste o conduită " bonus vir" si să dea dovadă de bună credinţă în îndeplinirea obligaţiilor, trebuind să execute obligaţiile cu bună credinţă şi diligenta unui bun proprietar (art. 2018 noul C. civ.).

De asemenea, în cazul mandatului cu titlu oneros, dispoziţiile art. 1540 din vechiul C. civ. (art. 2019 noul C. civ.) reglementează antrenarea răspunderii mandatarului pentru orice culpă în executarea obligaţiilor.

Or, în speţă, contrar celor reţinute de instanţa de fond, reclamantul nu a manifestat o astfel de conduită, nefăcând vreo dovadă cu privire la demersurile efectuate în sensul îndeplinirii acestor obligaţii şi la împrejurările invocate in acţiune.

Mai mult, în dovedirea relei credinţe, nu s-a reţinut nici faptul ca reclamantul, in calitate de administrator al societăţii, a participat la operaţiunile juridico-economice si contabil-financiare prin care societatea a inregistrat debite către bugetul statului, nu a plătit obligaţiile fiscale ale societăţii, nu a întreprins nicio măsura in vederea stingerii acestora, respectiv nu a făcut dovada că a încercat redresarea economică a societăţii sau obţinerea de facilităţi fiscale.

Faţă de cele prezentate, contrar celor reţinute de instanţa de fond, s-a procedat corect şi legal la atragerea răspunderii solidare a reclamantului A. concluzionând astfel că există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu şi fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul de stat) precum şi o formă de vinovăţie.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât instituirea răspunderii solidare face parte din procedura generală privind raportul de drept material fiscal care impune reglementări fiscale speciale (Decizia nr. 1070/2009 a ICCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, invocând, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimatul reclamant a arătat, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, că în cuprinsul acestuia nu se regăseşte niciunul dintre motivele de casare prevăzute în art. 488 noul C. proc. civ.

Pe fond, a reiterat principalele susţineri din acţiunea introductivă,în sensul că, în cauză, starea de insolvabilitate este dovedita si de astfel necontestata.

Cel de-al doilea element necesar si determinant pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului, reaua credinţa, reprezintă o stare de fapt ce trebuie dovedita. întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie in cazul procedurilor arătate mai sus.

Retine instanţa de fond că, sub aspectul dovedirii relei credinţe, nu s-a probat ca reclamantul a acţionat cu intenţia vădita de a prejudicia interesele societăţii comerciale al cărui administrator a fost.

În acelaşi context, intimatul reclamant a depus probe la dosarul cauzei din care rezultă fără putinţă de tăgadă că nu se face vinovat de starea de insolvenţă a societăţii şi ca nu a efectuat acte şi fapte de comerţ. De asemenea, nu a acţionat cu rea credinţa in prejudicierea intereselor societăţii.

Astfel recurenţii (paraţi) au iniţiat a serie de acţiuni cu caracter penal care au fost soluţionate pe diferite grade de jurisdicţie după cum urmează:

Serviciul de investigare a Criminalităţii Economice din cadrul I.PJ. Olt, a soluţionat plângerea formulata de recurenţii (paraţi), depusa la data de 28.01.2015 prin Referatul cu propunere de clasare a cauzei din 20.08.2015

Prin Ordonanţa emisă la data de 09.10.2015, in dosarul x/2015 de procurorul din cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Olt s-a dispus clasarea cauzei după începerea urmăririi penale pentru infracţiunile de evaziune fiscală, prevavută de Legea 241/2005.

Prin Ordonanţa nr. 151/11/2/2015 emisa la data de 26.10.2015 de Prim Procurorul al Parchetului de pa langa Tribunalul Olt a fost repinsă ca nefondată plângerea formulată de recurenţii (paraţi) impotriva soluţiei pronunţata anterior si s-a avut în vedere că soluţia dată de procuror, prin care s-a constatat că administratorul de fapt al S.C. B. S.R.L., numitul C. a decedat si ca acesta este răspunzător de operaţiunile comerciale desfăşurate de societate.

Toate Ordonanţele organului de urmărire penală au rămas definitive prin încheierea nr. 319/02.12.2015 a Tribunalului Olt, secţia penala, iar prin aceasta hotărâre definitivă instanţa penală a respins ca nefondată plângerea formulată de AJFP Olt împotriva Ordonanaţelor de clasare adoptate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt.

Recurenţii invoca împrejurări cu privire la care instanţa penală s-a pronunţat definitiv cu privire la administratorul de fapt al societăţii, precum si cu privire la constatarea ca intimatul reclamant nu a efectuat acte şi fapte de comerţ, intrucat nu a existat nici-o dovada, nici-o proba in acest sens.

În acelaşi context solicită a se avea în vedere drept probatoriu practica si jurisprudenta Curţii de Apel Craiova - asa cum a fost motivate prin sentinta recurata, in sensul că: "Suplimentar, curtea apreciază ca nu lipsit re relevanta juridical nici faptul ca si administratorul ulterior reclamantului la societatea debitoare s-a anulat Decizia de angajare a răspunderii solidare pentru perioada care a avut aceasta calitate de crept, considerentele instanţei de fond fiind in acelaşi sens cu cele reţinute de instant in prezenta cauza, suplimentar, existând si o soluţie de clasare in materie penala unde s-au efectuat cercetări pentru infracţiunea de evaziune fiscală,,

5. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Prin decizia de antrenare a răspunderii solidare nr. OTG DEC 31932/19.10.2016, organele de control fiscal au dispus antrenarea răspunderii patrimoniale a reclamantului A., în solidar cu debitoarea S.C. B. S.R.L. Slatina, în limita sumei de 4.437.032 RON.

Pentru a dispune astfel, organul fiscal a reţinut că S.C. B. S.R.L. Slatina datorează suma de 4.437.703 RON către bugetul general consolidat al statului şi că aceste obligaţii fiscale provin în proporţie de 99, 9% din decizia de impunere nr. F/OT 38/30.01.2014 în care perioada verificată a fost 10.04.2009 - 21.12.2012 la profit şi 10.04.2009-30.11.2014 la TVA. Diferenţa de 0,1 % este reprezentată de impozite şi taxe din declaraţiile depuse de debitor pe proprie răspundere la organul fiscal în perioada 25.06.2012 - 25.07.2013 şi din deciziile de calcul ale accesoriilor emise de organul fiscal pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

De asemenea, organele fiscale au mai reţinut următoarele aspecte:

În primul rând, agentul economic s-a aflat în insolvenţă începând cu data de 03.12.2014, în faliment din data de 23.02.2015 şi a fost radiat în data de 06.06.2016.

În al doilea rând, prin încheierea Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal nr. 99/03.12.2014 s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei conform legii nr. 85/2014, obligaţiile restante la data deschiderii procedurii fiind în sumă de 4129 RON. Conform sentinţei nr. 120/23.02.2015 emisă de Tribunalul Olt, începând cu data de 27.02.2015 s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014. Anterior acestei date, cu adresa nr. x/21.01.2015, a fost înaintat raportul de inspecţie fiscal x/21.01.2015, decizia de impunere x/21.01.2015 şi procesul-verbal nr. x/20.01.2015 întocmit de organele de inspecţie fiscal din cadrul DGRFP Craiova - AJFP Olt către societate şi D.. Adresa a fost confirmată în data de 28.01.2015 de către societate şi în data de 30.01.2015 de către lichidatorul judiciar. Notificarea intenţiei de intrare în procedura de insolvenţă a fost făcută de către E., administrator al S.C. B. S.R.L. Slatina, cu adresa nr. x/24.11.2014, înregistrată la AJFS Olt sub numărul OT 81546/24.11.2014.

În al treilea rând, pentru recuperarea obligaţiilor datorate de către societate au fost întreprinse măsuri de executare silită, sens în care au fost emise mai multe somaţii de plată însoţite de titluri executorii.

Nu în ultimul rând, au fost indisponibilizate conturile bancare deschise de societatea debitoare la mai multe unităţi bancare şi la Trezoreria Slatina, fiind emise în acest sens adrese de înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti ale acesteia.

Prin notificarea nr. OTG -Dec 13812/12.05.2016 i s-a solicitat reclamantului A. ca în data de 01.06.2016, ora 9:00 să se prezinte la sediul AJFP Olt, în vederea exprimării punctului de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei de angajare a răspunderii solidare. Notificarea a fost confirmată la data de 16.05.2016.

Reclamantul s-a prezentat în data de 01.06.2016, ora 9:00 însoţit de avocatul F. şi a răspuns la întrebări, conform declaraţiei înregistrate sub nr. x/01.06.2016. A fost întocmit în acest sens procesul-verbal nr. x/01.06.2016 în care a fost consemnată declaraţia data, reclamantul menţionând că a fost administrator formal al societăţii în perioada 07.04.2009 - 10.06.2011, administrarea efectivă a firmei fiind făcută de către C., pentru care a fost emisă împuternicirea FN/12.05.2009.

În continuarea declaraţiei, reclamantul a menţionat că în toată această perioadă nu a făcut acte de dispoziţie, nu a semnat nici un contract sau alte operaţiuni financiare sau comerciale, nu are cunoştinţă de datoriile firmei şi nu a luat măsura legală a ieşirii din firmă întrucât nu cunoştea legislaţia în vigoare. A anexat în copie împuternicirea din data de 12.05.2009.

În data de 01.07.2016 reclamantul a precizat că nu cunoaşte nimic despre datoriile societăţii pentru că nu s-a ocupat de nici un fel de operaţiuni contabile sau comerciale ale acesteia iar la data cesionării activelor şi pasivelor, aceasta nu avea nici un fel de datorii.

Împotriva deciziei de antrenare a răspunderii solidare reclamantul a formulat contestaţie administrativă iar prin decizia nr. CRR REG -45404/27.12.2016 emisă de către pârâta DGRFP Craiova a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia şi menţinută decizia atacată.

În contradicţie cu cele susţinute de către organele fiscale, instanţa de fond a considerat că deciziile contestate sunt nelegale şi netemeinice, în cauză neprobându-se neîndoielnic că reclamantul a acţionat cu intenţia vădită de a prejudicia interesele societăţii comerciale al căruia administrator a fost şi implicit, a afecta bugetul statului prin neplata taxelor şi impozitelor datorate de societate.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtelor este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimatul reclamant a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actele administrative reprezentate de Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. OTG_DEC 31932/19.10.2016, emisă de A.J.F.P Olt şi de Decizia nr. 45404/27.12.2016, emisă de D.G.R.F.P. Craiova în soluţionarea contestaţiei administrative.

Acţiunea sa a fost admisă, prima instanţă apreciind ca fiind netemeinice şi nelegale actele administrative contestate.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că activitatea efectivă de conducere a societăţii s-a realizat de către C. care a decedat la data de 21.04.2013, în schimbul calităţii de administrator de drept reclamantul fiind recompensat de defunct cu diferite sume de bani şi un loc de muncă, neexistând dovezi că reclamantul a efectuat acte de comerţ pentru societatea debitoare.

Având în vedere că reclamantul nu a exercitat efectiv atribuţii de conducere sau operaţiuni de comerţ pentru societatea debitoare, deşi era investit oficial ca administrator de drept al acesteia, în condiţiile în care în cuprinsul deciziei de antrenare a răspunderii solidare a acestuia se fac doar referiri cu caracter general la faptul că acesta avea obligaţia îndeplinirii mandatului, respectiv de a declara şi achita la scadenţă obligaţiile fiscale, însă nu se analizează, în concret, nici o situaţie de fapt care să fi condus către concluzia că a existat o, rea credinţă, în ceea ce priveşte neplata obligaţiilor fiscale ajunse la scadenţă, curtea a apreciat că nu se poate reţine ca fiind îndeplinită şi această condiţie prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Analizând criticile aduse de recurentele pârâte sentinţei pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte constată că, referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.

În speţă, motivul de recurs a fost raportat la art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauza de faţă, decizia de atragere a răspunderii patrimoniale a fost emisă în temeiul prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, iar potrivit art. 25 - "Răspunderea solidară" din actul normativ menţionat:

"(...) (2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...);

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; (…).

(...) (5) Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare."

Totodată, art. 26 - "Dispoziţii speciale privind stabilirea răspunderii" din Cod dispune:

"(1) Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod.

(2) Înaintea emiterii deciziei prevăzute la alin. (1), organul fiscal efectuează audierea persoanei potrivit art. 9. Persoana are dreptul să îşi prezinte în scris punctul de vedere, în termen de 5 zile lucrătoare de la data audierii.

(3) Prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea. Dispoziţiile art. 9 alin. (3) rămân aplicabile.

(4) Decizia prevăzută la alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi următoarele:

a) datele de identificare a persoanei răspunzătoare;

b) datele de identificare a debitorului principal;

c) cuantumul şi natura sumelor datorate;

d) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal;

e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal motivată în drept şi în fapt cu privire la punctul de vedere al persoanei.

(5) Răspunderea se stabileşte atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile acesteia.

(6) În scopul aplicării măsurilor de executare silită decizia prevăzută la alin. (1) devine titlu executoriu la data împlinirii termenului de plată prevăzut la art. 156 alin. (1). (…)."

În raport cu dispoziţiile legale mai sus menţionate, Înalta Curte constată cu prioritate că, în cauză, nu a fost reţinută de instanţa de fond neîndeplinirea vreunei condiţii procedurale sau de formă a actelor administrativ fiscale contestate, iar din înscrisurile depuse la dosar reiese că a fost îndeplinită inclusiv obligaţia de audiere a persoanei vizate.

Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, urmare a notificării nr. x/12.05.2016, reclamantul s-a prezentat în data de 01.06.2016 şi a răspuns întrebărilor inspectorilor fiscali, conform declaraţiei înregistrate sub nr. x/01.06.2016 -f.80-81, vol. 1, dosar fond. A fost întocmit procesul-verbal nr. x/01.06.2016 în care a fost consemnată declaraţia dată -dosar fond. Au fost depuse de care reclamant inclusiv, precizări la procesul-verbal întocmit la data de 1.06.2016, înregistrate la AJFP Olt în 1.07.2016 -dosar fond.

De asemenea, Înalta Curte reţine că exigenţele legii impun ca starea de insolvabilitate a societăţii să fie constatată, în condiţiile Codului de procedură fiscală, anterior stabilirii răspunderii administratorului, ceea ce s-a realizat în cauză prin întocmirea Procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a debitoarei nr. x/12.04.2016 -dosar fond.

Prin contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii sale, ca şi prin acţiunea introductivă, intimatul reclamant a criticat actul administrativ fiscal sub următoarele aspecte:

- a fost administrator formal al societăţii în perioada 07.04.2009 - 10.06.2011, administrarea efectivă a firmei fiind făcută de către C., pentru care a fost emisă împuternicirea FN/12.05.2009;

- în toată această perioadă nu a făcut acte de dispoziţie, nu a semnat nici un contract sau alte operaţiuni financiare sau comerciale, nu are cunoştinţă de datoriile firmei şi nu a luat măsura legală a ieşirii din firmă întrucât nu cunoştea legislaţia în vigoare.

- nu cunoaşte nimic despre datoriile societăţii pentru că nu s-a ocupat de nici un fel de operaţiuni contabile sau comerciale ale acesteia iar la data cesionării activelor şi pasivelor, aceasta nu avea nici un fel de datorii.

- a mai susţinut că a fost clasată definitiv cauza penală în care s-au făcut cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală iar instanţa de contencios administrativ este ţinută de această soluţie.

Cu privire la prima împrejurare evocată de intimatul reclamant, Înalta Curte constată că, din datele comunicate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, rezultă calitatea de administrator cu puteri depline a intimatului în perioada de referinţă - f.157-158,vol. 1.

Se regăseşte la dosarul de fond o împuternicire sub semnătură privată fără număr de înregistrare şi fără dată certă, prin care intimatul reclamant, în calitate de asociat al societăţii, îl împuterniceşte pe C. să îl reprezinte în vederea susţinerii şi apărării drepturilor şi intereselor sale ce ar deriva din calitatea sa de asociat al societăţii B. S.R.L.. Această pretinsă împuternicire însă nu a fost depusă pentru înregistrare de menţiuni la ONRC, potrivit legii.

Susţinerile reclamantului, astfel cum apar ele consemnate în declaraţia din 1.06.2016 în sensul că de constituirea societăţii s-a ocupat în exclusivitate C., par a fi contrazise chiar de menţiunile existente la Registrul Comerţului, potrivit listării din 15.04.2011, unde reclamantul apare ca asociat alături de o altă persoană, G., administratorul unic este H. iar specimenele de semnătură sunt ale lui H. şi I..

De asemenea, potrivit rezoluţiei nr. 2485/10.06.2011 a ORC de pe lângă Tribunalul Olt-dosar fond, la data depunerii cererii nr. 10.307/9.06.2011, privind modificarea actului constitutiv al B. S.R.L., asociaţii retraşi din societate erau H. şi G..

Nicio dovadă nu a fost adusă de intimatul reclamant în sensul că, deşi societatea a fost înfiinţată de 2 asociaţi, niciunul nu s-ar fi ocupat de formalităţile de constituire, responsabil pentru aceaste acţiuni fiind împuternicitul mai sus arătat.

De asemenea, nu rezultă că reclamantul ar fi mandatat o altă persoană să exercite funcţia de administrator al societăţii în perioada de referinţă cu atât mai mult cu cât obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în Legea nr. 31/1990.

Or, potrivit Legii nr. 31/1990 (art. 73 alin. (1) lit. e), răspunderea pentru îndeplinirea obligaţiilor legale ale societăţii revine administratorului, iar din punct de vedere juridic, intimatul reclamant şi-a păstrat calitatea de administrator şi nu s-a derobat de această răspundere prin întocmirea unei eventuale împuterniciri acordate altei persoane.

De asemenea, sunt vădit nereale susţinerile reclamantului, exprimate atât în declaraţia din 1.06.2016 cât şi în contestaţia împotriva deciziei de antrenare a răspunderii solidare în sensul că, la data cesiunii părţilor sociale, societatea nu avea datorii la bugetul de stat, fiind elocvente în acest sens inclusiv concluziile raportului de expertiză fiscală administrat în cauză dosar fond.

În această ordine de idei, Înalta Curte reţine, din actele dosarului administrativ depus în copie certificată, că intimatul reclamant i s-au adus la cunoştinţă sumele stabilite cu titlu de obligaţii restante, datorate de societate, provenite din decizia de impunere x/31.05.2015.

Prezent la data de 1.06.2016 la organul fiscal, după primirea notificării privind demararea procedurii de angajare a răspunderii sale solidare, în vederea exprimării punctului său de vedere, intimatul reclamant a declarat doar că nu cunoaşte nimic despre aceste datorii, pentru că nu s-a ocupat de operaţiunile contabile ale firmei, explicând conduita sa prin aceea că nu cunoaşte legislaţia în vigoare. Nu a invocat faptul contestării deciziei de impunere sau a obţinerii suspendării executării acesteia, afirmând doar că, la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, datoriile societăţii erau mult mai mici, aspect lămurit însă de către judecătorul sindic, prin soluţionarea contestaţiei împotriva tabelului preliminar de creanţe - sentinţa nr. 29/18.01.2016, pronunţată de Tribunalul Olt în dosar x/2014

Prin urmare, organele fiscale au adus probe din care rezultă neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale ale societăţii debitoare.

Reaua credinţă este demonstrată prin omisiunea de a achita obligaţiile fiscale la bugetul de stat, în condiţiile în care nu a arătat/probat prin acte sau, după caz, prin contestarea actelor prin care au fost stabilite respectivele obligaţii fiscale, o conduită conformă cu prevederile legale, fiind irelevantă împrejurarea că "nu a efectuat acte de comerţ" respectiv că, nu cunoaşte legea,,.

Legiuitorul nu impune condiţia vinovăţiei exclusiv sub forma intenţiei directe, astfel cum eronat consideră intimatul (argumentul său fiind însuşit fără temei şi de instanţa de fond), pentru stabilirea relei credinţe, intenţia indirectă putând fi luată, de asemenea, în considerare, cu atât mai mult cu cât este vorba de fapte personale omisive ale administratorului societăţii, care au determinat (cauzat/generat) efectul prevăzut de textul de lege (neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale principale şi accesorii).

Apărarea intimatului reclamant referitoare la faptul că a fost clasată definitiv cauza penală în care s-au făcut cercetări faţă de E., C. şi S.C. B. S.R.L. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală nu are valoarea scontată de aceasta în speţă, în condiţiile în care legiuitorul fiscal a prevăzut cazul de angajare a răspunderii solidare a administratorului pentru neachitarea obligaţiilor fiscale independent de săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, iar în cauza penală menţionată nu au fost evaluate aspectele care interesează din punct de vedere fiscal, referitoare mai ales la conduita intimatului reclamant, ca administrator de drept în perioada de referinţă 7.04.2009 - 10.06.2011.

De asemenea, nu s-a constatat că nu a existat fapta de evaziune, ci s-a clasat cauza în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) şi f) din C. proc. pen., deci exclusiv pentru că nu au fost administrate probe că ar fi săvârşit-o J. respectiv că a intervenit decesul lui C..

Concluzia care se desprinde faţă de cele constatate este că intimatul reclamant A., deşi avea/trebuia să aibă cunoştinţă că societatea pe care o administra din punct de vedere legal, S.C. B. S.R.L., înregistra debite restante la bugetul general consolidat al statului, nu a procedat la achitarea acestora, deciziile luate conducând la o creştere a acestora si implicit la pierderi în averea debitorului.

În sfârşit, cât priveşte soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Craiova, Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 2374/10.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarant de DGRFP Craiova -prin AJFP Olt şi AJFP Olt, casată sentinţa nr. 103/20.02.2018 şi respinsă acţiunea formulată de E. (administratorul ulterior) ca neîntemeiată.

Or, fiecare dintre administratorii sau foştii administratori culpabili răspunde solidar cu societatea debitoare pentru faptele comisive sau omisive proprii care au determinat nedeclararea sau neachitarea datoriilor fiscale.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate.

Întrucât reclamantul a avut calitatea de administrator al societăţii pentru perioada 7.04.2009-9.06.2011, au fost calculate, potrivit expertizei fiscale administrate în cauză -f. x vo. 1, dosar fond, impozitul pe profit, TVA şi accesoriile aferente acestora, sumele ridicându-se la 2.475.453 RON, impunându-se menţinerea aşadar actelor administrativ fiscale contestate până la concurenţa acestora, cu consecinţa anulării lor pentru 1.961.579 RON (4.437.032 RON -1.961.579 RON = 2.475.453 RON).

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva sentinţei nr. 185 din data de 22 martie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Va casa sentinţa recurată şi, rejudecând:

Va admite în parte acţiunea formulată de reclamantul A..

Va anula în parte Decizia nr. CRR_REG-45404/27.12.2016 emisă de pârâtă, pentru suma de 1.961.579 RON şi va menţine decizia contestată pentru suma de 2.475.453 RON .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva sentinţei nr. 185 din data de 22 martie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul A..

Anulează în parte Decizia nr. CRR_REG-45404/27.12.2016 emisă de pârâtă, pentru suma de 1.961.579 RON.

Menţine decizia contestată pentru suma de 2.475.453 RON .

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2021.