Tax authority's VAT reassessment annulled as appellate court affirms procedural and substantive violations.

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07 octombrie 2014, nr. 6106/2/2014, reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin lichidator Cabinet Individual de insolvenţă "B.", în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, a solicitat anularea Deciziei nr. 407/28.05.2014, privind soluţionarea contestaţiei administrative şi a Deciziei de impunere nr. x/30.10.2013, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

2. Hotărârea instanţei de fond în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 270 din 04 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă.

3. Hotărârea instanţei de control judiciar

Prin decizia nr. 2534 din 20 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator C., împotriva sentinţei civile nr. 270 din 04 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Hotărârea primei instanţe în rejudecarea cauzei

Prin sentinţa civilă nr. 1468 din data de 27 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator C., a anulat Decizia nr. 407/28.05.2014, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Biroul Soluţionare Contestaţii şi Decizia de impunere nr. x/30.10.2013, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

5. Cererea de recurs exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1468 din 27 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele critici:

În mod eronat instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamantă, anulând Decizia nr. 407/28.05.2014, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi Decizia de impunere nr. x/30.10.2013, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

Aşa cum rezultă din actul de control, nu a fost acordat dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 99.250 RON aferentă prestărilor de servicii pe bază de facturi emise de societatea D. S.R.L., întrucât devizele prezentate în vederea justificării prestărilor de servicii reprezentând transporturi cu autoturisme, autoutilitare şi autocamioane, nu conţin date cu privire la rutele efectuate şi la lucrările efectuate cu acestea.

De asemenea, s-a constatat că nu a fost dovedită necesitatea efectuării acestor prestări de servicii, atâta timp cât societatea nu deţinea în patrimoniu utilaje tehnologice.

În mod corect organele de inspecţie fiscală au interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 145 şi art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi prevederile pct. 48 din H.G. nr. 44/2004.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, societatea reclamantă avea drept de deducere a TVA aferentă serviciilor prestate doar în situaţia în care aceste servicii s-ar fi efectuat în folosul operaţiunilor taxabile, prezentând în acest sens documente justificative.

Cu privire la suma de 922.539 RON reprezentând TVA deductibilă pentru care nu a fost acordat dreptul de deducere, reclamanta consideră în mod eronat că îndeplineşte condiţiile pentru a avea drept de deducere a TVA, susţinând că obiectul său de activitate este agricultura, iar cheltuiala a fost efectuată în folosul operaţiunilor taxabile, pentru înfiinţarea unor culturi agricole.

În mod corect organele de inspecţie fiscală nu au acordat drept de deducere a TVA în sumă de 922.539 RON pentru înfiinţarea culturilor agricole, întrucât aceste cheltuieli nu au condus la realizarea de operaţiuni taxabile, societatea neprezentând documente justificative care să ateste că respectivele culturi au fost calamitate.

Cu privire la suma de 1.011.469 RON reprezentând TVA colectată suplimentar, s-a reţinut în mod eronat că reclamanta nu datorează obligaţiile suplimentare de plată, întrucât estimarea bazei impozabile s-a realizat prin compararea cu producţiile agricole obţinute de alte societăţi care au înfiinţat culturi similare, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din O.G. nr. 92/2003.

În realitate, pe baza datelor obţinute de la Direcţia Judeţeană pentru Agricultura Giurgiu, conform adreselor nr. x/2013 şi nr. y/2013, menţionate în raportul de inspecţie fiscală, s-a procedat la compararea producţiilor de grâu, porumb şi rapiţă, realizate şi înregistrate în evidenţa reclamantei cu media obţinută la nivelul localităţilor Mârşa şi Slobozia, şi cu producţia medie la hectar obţinută pentru aceleaşi culturi de către societăţi comerciale cu activitate similară, rezultând diferenţe în minus în privinţa reclamantei.

Având în vedere diferenţele, suprafeţele cultivate şi preţurile medii de valorificare practicate de societatea reclamantă, organele de inspecţie fiscală au stabilit prin estimare venituri suplimentare în sumă de 5.349.588 RON, pentru care s-a calculat TVA colectată suplimentar în sumă de 1.011.469 RON.

La stabilirea veniturilor realizate de reclamantă pe perioada verificată, organul fiscal a aplicat prevederile art. 67 alin. (1) şi alin. (3) din Codul de procedură fiscală, coroborate cu cele ale art. 2 lit. d) din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3389/2011 şi ale pct. 1.4 din anexa la ordin.

Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei în sensul că realizarea unei producţii sub cea medie a fost determinată de existenţa unei perioade de secetă, întrucât în urma solicitării de înscrisuri de către organele de inspecţie fiscală, societatea nu a prezentat procese-verbale de calamitate întocmite şi avizate de organele abilitate şi nici documente de plată a despăgubirilor, cu care să dovedească realizarea unei producţii sub nivelul producţiilor medii înregistrate de societăţi comerciale cu un obiect de activitate similar.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă societatea A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar C., a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

În ceea ce priveşte suma de 99.250 RON aferentă prestărilor de servicii pe baza facturilor emise de D. S.R.L., intimata-reclamantă a susţinut, în esenţă, că prevederile pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 sunt date în vederea aplicării art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003, text de lege care reglementează calculul profitului impozabil şi care nu poate fi aplicat prin analogie şi regimului TVA.

Condiţiile necesare acordării dreptului de deducere sunt cele prevăzute la art. 145 din Legea nr. 571/2003, pentru îndeplinirea cărora este necesar ca achiziţia să fie realizată în scopul operaţiunii taxabile, şi aceasta să aibă la bază o factură ce trebuie să cuprindă informaţiile menţionate la art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003.

Prin invocarea cu ocazia reverificării a unor deficienţe de formă a documentelor justificative prezentate, organele de inspecţie fiscală au încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac şi prevederile art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

De asemenea, organele de inspecţie fiscală au încălcat şi prevederile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, întrucât reverificarea perioadei dispuse prin decizia de soluţionare a contestaţiei nu dă dreptul organului de inspecţie fiscală de a stabili o situaţie de fapt şi de drept contrară celei stabilite iniţial.

În ceea ce priveşte suma de 922.539 RON reprezentând TVA pentru care nu a fost acordat dreptul de deducere, intimata-reclamantă a învederat, în principal, imposibilitatea obiectivă a societăţii de a pune la dispoziţia organelor fiscale documentele menţionate în cuprinsul deciziei de impunere, precum şi nerespectarea de către organul de inspecţie fiscală a prevederilor Deciziei nr. 11/22.02.2013, şi a dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 din O.G. nr. 92/2003, în privinţa exercitării dreptului de apreciere şi a rolului activ al organului fiscal.

Referitor la suma de 1.011.469 RON reprezentând TVA colectată suplimentar, intimata-reclamantă a formulat apărări vizând nemotivarea deciziei de impunere în ceea ce priveşte modul de calcul al bazei de impunere, nelegalitatea deciziei de impunere cauzată de estimarea bazei impozabile cu încălcarea dispoziţiilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003, nelegalitatea şi netemeinicia stabilirii din oficiu a bazei de impunere, nelegalitatea metodei de calcul a bazei impozabile în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale stabilite suplimentar până la data de 17.09.2011, precum nerespectarea procedurii de stabilire prin estimare a bazei de impunere prin metoda produsului şi a volumului, nelegalitatea modului de calcul a bazei impozabile pentru nerespectarea dispoziţiile ce reglementează metoda produsului/serviciului şi a volumului şi încălcarea principiului neutralităţii fiscale.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, sentinţa recurată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Prezentând, în esenţă, contextul faptic care a condus la emiterea actelor administrative fiscale contestate, se reţine că reclamanta a fost supusă unui control care a avut drept obiectiv reverificarea modului de constituire, evidenţiere şi declarare a TVA aferentă perioadei 01.03.2008 - 31.05.2012, în baza Deciziei nr. 11/22.02.2013 emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Giurgiu - Biroul soluţionare contestaţii, privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/30.10.2012, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu. Controlul s-a finalizat cu emiterea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.10. 2013, încheiat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

În baza raportului de inspecţie fiscală menţionat, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu a emis Decizia de impunere nr. x/30.10.2013, prin care nu a fost acordat drept de deducere pentru TVA în sumă totală de 2.033.258 RON, din care 1.079.696 RON reprezentând TVA respinsă la rambursare şi 953.562 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată.

Contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere, a fost respinsă prin Decizia nr. 407/28.05.2014 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Biroul soluţionare contestaţii.

În ceea ce priveşte suma de 99.250 RON aferentă prestărilor de servicii pe baza facturilor emise de societatea D. S.R.L., criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate.

Dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 şi pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, nu pot fi invocate pentru a justifica neacordarea dreptului de deducere a TVA, fiind incidente în materia impozitului pe profit şi nu în materia TVA.

În speţă, în mod judicios prima instanţă a apreciat că indicarea eronată de către organul fiscal a dispoziţiilor legale mai sus enunţate nu determină anularea deciziei de impunere, în condiţiile în care în cuprinsul acestui act administrativ fiscal au fost menţionate în mod corect prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, organul fiscal constatând că documentele prezentate de reclamantă nu fac dovada că achiziţionarea serviciilor de transport s-a realizat în folosul unei operaţiuni taxabile.

Referitor la susţinerile reclamantei privind încălcarea de către organul fiscal a dispoziţiilor art. 213 alin. (3) şi a art. 1051 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se reţine că în urma reverificării efectuate potrivit Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 11/22.02.2013, prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.10.2013 s-a constatat, în esenţă, că devizele aferente facturilor prezentate de societate nu probează prestarea efectivă a serviciilor şi că nu se justifică deducerea TVA în cuantum de 99.250 RON.

În raport de concluziile Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.10.2013, prin care s-a reţinut diminuarea cuantumului TVA în privinţa căreia s-a considerat că nu se justifică deducerea, de la suma de 197.824 RON la suma de 99.250 RON, în mod întemeiat instanţa de fond a apreciat că în urma soluţionării contestaţiei administrative, nu a fost creată reclamantei o situaţie mai grea în propria cale de atac, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Din parcurgerea motivelor cuprinse în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.10.2013, se reţine însă nerespectarea prevederilor art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, text de lege care instituie obligaţia organului fiscal ca în situaţia în care urmează să încheie un nou act administrativ fiscal, să aibă în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Astfel, deşi prin Decizia nr. 11/22.02.2013 s-a hotărât că în cadrul reverificării, organul fiscal trebuie să efectueze o analiză a situaţiei mijloacelor fixe aferente contractului de comodat şi a mijloacelor fixe deţinute de societatea reclamantă, la emiterea noii decizii de impunere nu au fost avute în vedere strict aceste considerente, ci organul fiscal a analizat caracterul efectiv al serviciilor prestate, prin raportare la pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, nefiind analizat caracterul necesar al acestora pentru realizarea operaţiunilor taxabile, potrivit art. 145 şi art. 146 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Rezultă astfel că efectuarea reverificării trebuia să respecte limitele prevăzute de art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, reţinându-se că reverificarea dispusă prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nu se confundă cu reverificarea reglementată de art. 1051 din O.G. nr. 92/2003, astfel că organul fiscal nu putea invoca în motivarea noii decizii de impunere temeiuri de fapt şi de drept care nu au fost avute în vedere la întocmirea deciziilor de impunere emise anterior.

În ceea ce priveşte suma de 922.539 RON reprezentând TVA pentru care s-a refuzat dreptul de deducere, criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

În ceea ce priveşte dreptul de deducere a TVA, instanţa de control judiciar reţine că pentru acordarea acestui drept trebuie dovedită îndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond, prevăzute atât de reglementările fiscale naţionale, cât şi de jurisprudenţa comunitară în materie.

Conform art. 65 din Codul de procedură fiscală, sarcina probei este partajată între contribuabil şi organul fiscal, în sensul că, pe de o parte, contribuabilul trebuie să dovedească actele şi faptele care au stat la baza solicitării adresate organului fiscal, respectiv îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă pentru existenţa şi exercitarea dreptului de deducere, iar autorităţile fiscale trebuie să dovedească pe bază de constatări proprii sau probe, existenţa unor elemente obiective din care să rezulte că deşi cerinţele legale pentru deducerea TVA sunt aparent întrunite, operaţiunile economice nu au în realitate un conţinut economic.

Legiuitorul român a impus contribuabilului cu titlu de obligaţii pentru justificarea deducerii TVA, deţinerea unor facturi întocmite în conformitate cu prevederile art. 155 din O.G. nr. 92/2003 şi utilizarea bunurilor/serviciilor achiziţionate în scopul operaţiunilor taxabile ale beneficiarului, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În speţă, în mod corect instanţa de fond a recunoscut societăţii reclamante dreptul de deducere a TVA pentru înfiinţarea culturilor de orz, porumb, floarea soarelui şi rapiţă, întrucât nu s-a contestat că reclamanta deţine, pentru achiziţiile efectuate, facturi emise potrivit art. 155 din O.G. nr. 92/2003 sau că aceste cheltuieli sunt în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii, din moment ce privesc înfiinţarea unor culturi agricole iar societatea reclamantă are ca obiect de activitate agricultura.

Alături de aceste considerente ale sentinţei recurate, la care instanţa de control judiciar achiesează, sunt relevante în speţă şi argumentele conferite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-219/12, în sensul că: "Dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii rezultă că analiza definiţiilor noţiunilor de persoana impozabilă şi de activităţi economice scoate în evidenţă întinderea domeniului de aplicare al noţiunii de activităţi economice, precum şi caracterul obiectiv al acestei noţiuni, în sensul că activitatea este considerată ca atare, independent de scopurile sau de rezultatele sale.

Or, atât din textul însuşi al articolului 4 alin. (1) din A şasea directivă, cât şi din jurisprudenţa Curţii reiese că, pentru a considera că exploatarea unui bun corporal sau incorporal este exercitată în scopul obţinerii de venituri, este indiferent dacă această exploatare urmăreşte sau nu urmăreşte să genereze profit.

(...) taxele achitate în amonte asupra unor bunuri sau servicii utilizate de o persoană impozabilă pentru operaţiunile sale impozabile sunt deductibile. Deducerea taxelor în amonte este legată de perceperea taxelor în aval. În măsura în care bunurile sau serviciile sunt utilizate în scopul desfăşurării unor operaţiuni taxate în aval, o deducere a taxei care le-a grevat în amonte este necesară pentru a evita o dubla impunere."

În acelaşi sens, prin decizia nr. 7405 din 22 noiembrie 2013, pronunţată într-un litigiu în care s-a supus controlului de legalitate acte administrative fiscale prin care au fost stabilite în sarcina unei societăţi obligaţii fiscale suplimentare de plată reprezentând TVA şi majorări de întârziere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că nu i se poate refuza societăţii reclamante dreptul de a deduce TVA aferentă operaţiunii, chiar dacă nu a mai obţinut venituri, fiind în sarcina fiscului să probeze implicarea societăţii în fraudă ori caracterul pur formal al operaţiunii (lipsa unei baze economice reale). Totodată, făcându-se referire la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în cauza C-110/94, s-a reţinut că instanţa de drept comunitar a statuat în sensul că dreptul de deducere rămâne dobândit, chiar dacă activitatea economică planificată nu a generat operaţiuni care să dea drept de deducere.

Mai mult, în prezenta cauză, aşa cum a reţinut prima instanţă, în condiţiile în care organul fiscal a stabilit TVA suplimentar de plată pentru venituri nerealizate de reclamantă, ci doar estimate, se impune recunoaşterea dreptului de deducere a cheltuielilor efectuate în considerarea obţinerii respectivelor venituri.

În ceea ce priveşte suma de 1.011.469 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar, criticile recurentei-pârâte sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Instanţa de recurs apreciază a fi corectă constatarea instanţei de fond referitoare la nemotivarea modului de calcul al bazei de impunere în ceea ce priveşte TVA în sumă de 1.011.469 RON, reţinându-se că în cuprinsul deciziei de impunere nu a fost prezentat modul de stabilire a cuantumului obligaţiei fiscale şi nu au fost indicate dispoziţiile legale avute în vedere de către organul fiscal, contrar prevederilor art. 43 alin. (2) şi art. 87 din O.G. nr. 92/2003. Aceeaşi constatare se impune şi în privinţa Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.10.2013.

Totodată, în raport de constatările cuprinse în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.10.2012, de măsurile dispuse prin Decizia de soluţionare a contestaţiei cu nr. 11/22.02.2013, precum şi de motivele reţinute prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.10.2013, în mod judicios prima instanţă a constatat că organul de inspecţie fiscală nu a respectat dispoziţiile art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, întrucât la efectuarea reverificării şi la emiterea noii decizii de impunere, nu a ţinut cont de considerentele Deciziei nr. 11/22.02.2013 şi de indicaţiile din cuprinsul acesteia cu privire la elementele ce se impun a fi analizate.

În condiţiile arătate, soluţia dispusă prin decizia menţionată nu are la bază analiza tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză, fiind nerespectate şi prevederile art. 6 şi art. 7 din O.G. nr. 92/2003, referitoare la exercitarea rolului activ al organul fiscal.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei vizând nelegalitatea stabilirii din oficiu a bazei de impunere, în acord cu judecătorul fondului se reţine că organul fiscal a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, aplicând dispoziţiile art. 67 din O.G. nr. 92/2003, în forma modificată prin O.G. nr. 29/2011, şi pentru obligaţiile fiscale născute anterior intrării in vigoare a acestui act normativ.

În raport de prevederile art. 67 din O.G. nr. 92/2003, anterior modificării aduse prin O.G. nr. 29/2011, se constată că singura situaţie în care organul fiscal poate estima baza de impunere este cea prevăzută la art. 83 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, care reglementează cazul nedepunerii declaraţiei fiscale de către contribuabil, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

De asemenea, conform prevederilor pct. 65.2 din H.G. nr. 44/2004, organul fiscal are dreptul de a avea în vedere la stabilirea situaţiei de fapt, date şi informaţii deţinute despre alţi contribuabili care desfăşoară activităţi similare doar în situaţia în care nu existau suficiente informaţii la dosarul fiscal al contribuabilului verificat.

Or, în cauză, s-au avut în vedere informaţii deţinute despre alţi contribuabili care desfăşoară activităţi similare, fără a se susţine că informaţiile existente în dosarul fiscal al intimatei-reclamante ar fi insuficiente.

Înalta Curte achiesează la opinia exprimată de judecătorul fondului şi în ceea ce priveşte nelegalitatea metodei de calcul a bazei impozabile referitor la obligaţiile fiscale stabilite suplimentar până la data de 17.09.2011.

Prin aplicarea prevederilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003, în forma modificată prin O.G. nr. 29/2011, la stabilirea bazei impozabile aferente anilor 2008-2011, s-a avut în vedere preţul de vânzare practicat pe unitate de produs de către contribuabil, contrar metodei de calcul stabilite de art. 67, în forma anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 29/2011, text de lege potrivit căruia obligaţiile fiscale trebuiau raportate la preţul de piaţă al bunurilor.

În mod corect prima instanţă a reţinut şi nerespectarea de către organul fiscal a procedurii de stabilire prin estimare a bazei de impunere, prevăzută de Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3389/2011, constatându-se că în raportul de inspecţie fiscală şi în decizia de impunere nu există menţiuni cu privire la metoda folosită pentru estimarea bazei de impunere.

Astfel, condiţiile pentru selectarea metodei produsului/serviciului şi a volumului, prevăzută la art. 2 lit. d) din ordinul menţionat, nu au fost consemnate într-o notă de fundamentare, în cuprinsul căreia să se indice motivul pentru care organul fiscal a ales una dintre metodele pe care le avea la dispoziţie pentru estimarea bazei de impunere, în dauna celorlalte metode.

Totodată, se reţine că modul de calcul a bazei impozabile nu respectă dispoziţiile ce reglementează metoda produsului/serviciului şi a volumului.

În acest sens, potrivit pct. 1.4 din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3389/2011, la stabilirea bazei de impunere organul fiscal avea obligaţia de a avea în vedere nu numai eventualele venituri obţinute din valorificarea pretinsei producţii, ci şi costurile pe care le implicau producerea acestor bunuri, aspect care, în speţă, nu a fost urmărit.

Instanţa de control judiciar împărtăşeşte opinia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte încălcarea principiului neutralităţii fiscale, reglementat de art. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Stabilirea bazei impozabile prin raportare la nivelul producţiei agricole medii realizate în judeţ, încalcă principiul neutralităţii fiscale, a cărui respectare ar fi presupus impozitarea proporţional cu mărimea veniturilor obţinute, în vederea asigurării tratamentului egal al tuturor investitorilor

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, împotriva sentintei nr. 1468 din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2020.