Environmental tax on imported base oils: scope of "used oils" under H.G. 235/2007 and taxability of raw materials

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 17.03.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului Pentru Mediu anularea raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.07.2016, înregistrat la Administraţia Fondului pentru Mediu sub nr. x/15.07.2016 şi a deciziei de impunere nr. x/15.07.2016 înregistrată la A.F.M. sub nr. x/15.07.2016, anularea deciziei nr. 139 înregistrată la Direcţia Juridică şi Resurse Umane - Serviciul Contencios a A.F.M. sub nr. x/16.09.2016 prin care a fost respinsă contestaţia înregistrată sub nr. x/04.08.2016; obligarea A.F.M. la restituirea sumei de 6.772.064 RON reprezentând obligaţia fiscală principală suplimentară plătită în plus la A.F.M. în temeiul deciziei de impunere; exonerarea de la plata sumelor în cuantum de 2.697.603,05 RON - reprezentând dobânzi de întârziere şi de 1.030.382,21 RON - reprezentând penalităţi de întârziere, sume pentru care a depus Scrisoarea de Garanţie Bancară nr. 239/23.08.2016; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 43 din data de 28 februarie 2018 Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că practic pârâta susţine că în cazul achiziţionării de pe piaţa externă a uleiurilor de bază, asa cum sunt ele definite în H.G. nr. 235/2007 sau a uleiurilor folosite în scop de aditivare, în vederea introducerii diferitelor adaosuri sau a introducerii lor în diferite adaosuri, se datorează contribuţia, la momentul achiziţiei indiferent de rezultatul utilizării uleiurilor în cauză.

A constatat instanţa că principala problemă ce trebuie lămurită în cauză este dacă pentru tipurile de produse introduse de reclamantă pe piaţa naţională se datorează contribuţia reglementată de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005.

Expertiza efectuată în cauză a detaliat consecinţele utilizării diferitelor tipuri de uleiuri, avute în vedere de către pârâtă cu prilejul stabilirii obligaţiilor de plată, concluzionând că în urma utilizării uleiurile menţionate nu rezultă uleiuri uzate, astfel încât nu există obligaţia de plată a contribuţiei menţionate anterior deoarece H.G. nr. 235/2007 se referă la uleiurile uzate, aspect ce rezultă chiar din denumirea actului normativ.

Curtea a observat că art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005, în forma în vigoare pe intervalul de timp pentru care s-a stabilit obligaţia de plată, se referă la o contribuţie egală cu o taxă de 2 RON/litru, aplicabilă uleiurilor ce fac obiectul H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate, datorată începând cu data de 1 ianuarie 2011 de către operatorii economici care introduc pe piaţa naţională astfel de produse, pentru diferenţa dintre cantităţile corespunzătoare obligaţiilor anuale de gestionarea prevăzute în anexa nr. 4 şi cantităţile de uleiuri uzate gestionată.

În H.G. nr. 235/2007 la articolul 3 alin. (1) există definiţiile legale ale termenilor utilizaţi în actul normativ menţionat anterior.

Astfel, definiţia legală a uleiului este menţionată la art. 3 aliniat 1 lit. g) respectiv toate uleiurile industriale şi lubrifianţi, pe baza minerală, semisintetice, sintetice sau biogene. La lit. i) sunt definite uleiurile uzate ca fiind toate uleiurile prevăzute la lit. h) care au devenit improprii destinaţiei iniţiale, în special acele uleiuri provenite de la motoarele cu combustie şi de la sistemele de transmisie, uleiurile lubrifiante, uleiurile pentru turbine, pentru sistemele hidraulice, industriale, emulsiile şi filtrele de ulei.

În acelaşi timp, prezintă relevanţă şi trimiterea pe care o face art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu la Anexa numărul 4, unde sunt menţionate modalităţile de calcul a taxei datorate, cu referire la procentajul din cantitatea de uleiuri introduse pe piaţa naţională.

S-a mai arătat că, punctul de vedere exprimat de către reclamantă în acţiunea introductivă nu poate fi primit, din următoarele considerente:

Astfel, art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G nr. 196/2005 se referă la o taxă aplicată uleiurilor, iar definiţia legală a uleiurilor este menţionată la art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 235/2007 include toate uleiurile industriale şi lubrifianţii pe baza minerală, semisintetice, sintetice sau biogene.

În acelaşi timp, anexa 4 din O.U.G. nr. 196/2005, la care trimite art. 9 alin. (1) lit. s) din acelaşi act normativ, se referă la procentajul din cantitatea de uleiuri introduse pe piaţa naţională.

Rezultă cu claritate că legiuitorul s-a referit la cantitatea de uleiuri, aşa cum este definită la art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 235/2007, atunci când a stabilit modalitatea de calcul a contribuţiei datorate şi nu la uleiurile uzate, produs definit la art. 3 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 235/2007.

Împrejurarea că în urma utilizării uleiurilor aduse pe piaţa naţională de către reclamantă nu au rezultat uleiuri uzate nu prezintă relevanţă, deoarece textele legale incidente, menţionate anterior, stabilesc modul de calcul al contribuţiei datorate nu în raport de rezultarea unor uleiuri ca urmare a utilizării ci şi în raport de cantitatea de uleiuri introdusă, deoarece textele menţionate se referă la uleiuri şi nu la uleiuri uzate.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

- instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor şi principiilor de drept aplicabile (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), interpretând greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu (O.U.G. nr. 196/2005) şi H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate (H.G. nr. 235/2007) în lumina metodelor de interpretare, a principiilor de interpretare şi finalităţii dispoziţiilor de drept naţional şi european aplicabile/incidente, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri superficial/sumar motivată, care nu răspunde motivelor de critică aduse de societate şi nu a examinat problemele care i-au fost deduse spre analiză, fiind nemotivată în mod real (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.),

- instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ. care prevede că hotărârea trebuie să conţină "motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor" ca şi cu încălcarea lucrului judecat rezultat dintr-o hotărâre pronunţată de aceeaşi instanţă, între aceleaşi părţi într-o cauză similară (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

- instanţa de fond se limitează a menţiona faptul că "art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 se referă la o taxă aplicabilă uleiurilor, iar definiţia legală a uleiurilor este menţionată la art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 235/2007 include toate uleiurile industriale şi lubrifianţii pe bază minerală, semisintetice, sintetice sau biogene" - cantonându-se, simplist, în această sintagmă literală. În realitate, H.G. nr. 235/2007 prevede obligaţii pentru operatorii economici în legătură cu gestionarea uleiurilor uzate. Art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 stabileşte o contribuţie de 2 RON/l aplicată uleiurilor care fac obiectul H.G. nr. 235/2007, pentru diferenţa dintre cantităţile corespunzătoare obligaţiilor anuale de gestionare prevăzute în anexa nr. 4 la O.U.G. nr. 196/2005 şi cantităţile de uleiuri uzate efectiv gestionate - H.G. nr. 235/2007 reglementând gestiunea uleiurilor uzate, pe care le şi defineşte.

- menţiunea inexactă, nelegală din cuprinsul hotărârii de fond cum că art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 nu s-ar referi la uleiuri uzate nu este legală, nu este logică, odată ce H.G. nr. 235/2007 priveşte gestionarea uleiurilor uzate iar trimiterea art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 este făcută la obiectul H.G. nr. 235/2007. Societatea nu a declarat anumite cantităţi de uleiuri, întrucât acestea nu intră în domeniul de aplicare al H.G. nr. 235/2007 şi, pentru acest motiv, nu le sunt aplicabile prevederile privind contribuţia de 2 RON/P.

4. Apărările formulate de intimată

Pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu (AFM) a formulat întâmpinare la recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 43/28.02.2018, prin care s-a respins cererea de anulare a actelor administrative, respectiv a Deciziei de impunere nr. x/15.07.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.07.2016 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 139/2470/DJRU/16.09.2016 emise de subscrisa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună respingerea recursului ca neîntemeiat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acţiune îndreptată împotriva pârâtei Administraţia Fondului Pentru Mediu, prin care a solicitat anularea raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.07.2016, a deciziei de impunere nr. x/15.07.2016 şi a deciziei nr. 139 înregistrată la Direcţia Juridică şi Resurse Umane - Serviciul Contencios a A.F.M. sub nr. x/16.09.2016 prin care a fost respinsă contestaţia înregistrată sub nr. x/04.08.2016, cu obligarea A.F.M. la restituirea sumei de 6.772.064 RON reprezentând obligaţia fiscală principală suplimentară plătită în plus la A.F.M. în temeiul deciziei de impunere, exonerarea de la plata sumelor în cuantum de 2.697.603,05 RON - reprezentând dobânzi de întârziere şi de 1.030.382,21 RON - reprezentând penalităţi de întârziere, sume pentru care a depus Scrisoarea de Garanţie Bancară nr. 239/23.08.2016 şi cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. invocând în drept motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ.. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

Or, în cauza de faţă, recurenta nu formulează critici privind încălcarea, de către prima instanţă, a unor reguli de procedură, identice sau asemănătoare celor menţionate mai sus, a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii. Susţinerile recurentei, subsumate acestui motiv de recurs, tind să justifice greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor incidente, de către prima instanţă.

Cel de al doilea motiv de casare invocat de recurenta reclamantă este prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. şi se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, prima instanţă motivând în sensul respingerii acţiunii, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Mai mult decât atât, prin recursul formulat, deşi se invocă acest motiv de casare, nu se aduc critici concrete care să poată fi subsumate acestui motiv de recurs, situaţie în care această susţinere apare ca nefondată. Ultimul motiv de recurs invocat de recurenta reclamantă este prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, recurenta reclamantă A. S.R.L. are ca activitate principală comerţul cu amănuntul al carburanţilor pentru autovehicule în magazine specializate, iar ca activitate secundară, desfăşoară comerţ cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi şi al produselor derivate şi comerţul cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse nealimentare, alimentare, băuturi şi tutun.

Intimata Administraţia Fondului pentru Mediu a desfăşurat un control la această societate, din perspectiva competenţelor privind gestionarea uleiurilor uzate, fiind întocmit raportul de inspecţie fiscală nr. x din 15 iulie 2016, în care sunt detaliate constatările cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 9 lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005, raportat la dispoziţiile H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate.

Prin decizia de impunere nr. x din 15 iulie 2016 s-au stabilit următoarele obligaţii de plată suplimentare: suma de 6.772.064 RON reprezentând obligaţia fiscală principală (achitată de recurenta reclamantă), suma de 2.697.603,05 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi suma de 1.030.382,21 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Contestaţia administrativă formulată împotriva obligaţiilor fiscale menţionate a fost respinsă prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 139/16.09.2016, intimata pârâtă susţinând că, în cazul achiziţionării de pe piaţa externă a uleiurilor de bază, astfel cum sunt ele definite în H.G. nr. 235/2007 sau a uleiurilor folosite în scop de aditivare, în vederea introducerii diferitelor adaosuri sau a introducerii lor în diferite adaosuri, se datorează contribuţia la momentul achiziţiei, anterior aditivării. De asemenea, s-a susţinut că uleiurile uzate nu pot fi considerate subproduse în temeiul art. 5 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cele 4 condiţii (utilizarea ulterioară a uleiurilor nu este certă şi nici nu pot fi utilizate direct, fără a fi supuse unei prelucrări suplimentare), astfel încât nu poate fi vorba despre un sistem de gestionare a uleiurilor uzate selectiv, după interpretări subiective; sistemul de gestionare a uleiurilor uzate se organizează individual sau prin transfer de responsabilitate pentru toate uleiurile şi pentru toate cantităţile introduse pe piaţă.

Critica recurentei, subsumată acestui motiv de casare, se referă la interpretarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu şi H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate în lumina metodelor de interpretare, a principiilor de interpretare şi finalităţii dispoziţiilor de drept naţional şi european aplicabile/incidente.

Prin urmare, problema de drept care trebuie lămurită în cauză este dacă pentru tipurile de produse introduse de recurenta reclamantă pe piaţa naţională şi menţionate anterior se datorează contribuţia reglementată la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005.

Potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, în forma în vigoare în perioada 2011-2013, veniturile fondului pentru mediu se constituie din o taxă de 2 RON/l, aplicată uleiurilor ce fac obiectul H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate, datorată începând cu data de 01.01.2011 de către operatorii economici care introduc pe piaţa naţională astfel de produse, pentru diferenţa dintre cantităţile corespunzătoare obligaţiilor anuale de gestionare prevăzute în anexa nr. 4 şi cantităţile de uleiuri uzate gestionate.

Conform dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 235/2007, obiectul prezentei hotărâri îl constituie reglementarea activităţilor de gestionare a uleiurilor uzate, inclusiv a filtrelor de ulei uzate, pentru evitarea efectelor negative asupra sănătăţii populaţiei şi asupra mediului.

Uleiurile uzate sunt definite de art. 3 alin. (1) lit. i) ca fiind toate uleiurile prevăzute la lit. h) (respectiv uleiul mineral rafinat în care se introduc diferite adaosuri, cum ar fi aditivi sau alte substanţe organice sau anorganice, pentru obţinerea unor proprietăţi speciale) care au devenit improprii destinaţiei iniţiale, în special acele uleiuri provenite de la motoarele cu combustie şi de la sistemele de transmisie, uleiurile lubrifiante, uleiurile pentru turbine, pentru sistemele hidraulice, industriale, emulsiile şi filtrele de ulei.

Relevante sunt şi dispoziţiile art. 9 din H.G. nr. 235/2007, potrivit cărora producătorii şi importatorii de uleiuri, denumiţi în continuare persoane responsabile, sunt obligaţi să asigure organizarea sistemului de gestionare a uleiurilor uzate, corespunzător cantităţilor şi tipurilor de uleiuri introduse pe piaţă.

Rezultă din dispoziţiile legale enunţate anterior, că taxa datorată potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 are în vedere uleiurile uzate, astfel cum acestea sunt definite de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 235/2007.

Din această perspectivă, Înalta Curte nu poate reţine susţinerile intimatei în sensul că taxa se datorează în cazul introducerii pe piaţa naţională a uleiurilor de bază sau a uleiurilor folosite în scop de aditivare, fiind evident că această taxă se datorează doar pentru uleiurile uzate, acesta fiind şi domeniul de reglementare al H.G. nr. 235/2007.

Or, uleiurile uzate fiind definite ca fiind acele uleiuri care au devenit improprii destinaţiei iniţiale, rezultă că acestea pot fi recuperate.

Această concluzie se desprinde, de altfel, din întreg conţinutul actului normativ anterior menţionat, în cuprinsul căruia se vorbeşte despre activitatea de transport a uleiurilor uzate (art. 10), cea de valorificare prin regenerare sau prin alte operaţiuni de valorificare a uleiurilor uzate (art. 11, 12), de eliminare prin incinerare a acestora (art. 13), obligaţia informării publicului asupra necesităţii colectării, valorificării şi/sau eliminării adecvate a acestora (art. 14).

În condiţiile în care nu se contestă că pentru categoriile de produse introduse pe piaţa naţională de către recurenta reclamantă şi nedeclarate în vederea taxării, acestea nu mai pot fi recuperate, se constată că acestea nu pot fi considerate uleiuri uzate, astfel cum sunt acestea definite de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 237/2005, din această perspectivă actul de impunere fiind nelegal.

Pe de altă parte, o parte dintre uleiurile introduse pe piaţa naţională au o durată de utilizare cuprinsă între 5 şi 30 de ani, printre acestea fiind şi uleiurile utilizate ca medii de transfer termic în instalaţii şi uleiurile folosite ca medii electroizolante în transformatoarele electrice de mare putere. Aceste uleiuri nu au fost declarate la momentul calculului cantităţilor de ulei introduse pe piaţa naţională, apreciindu-se că impactul lor asupra mediului înconjurător nu este unul imediat, recuperarea lor fiind posibilă, din punct de vedere tehnic, doar la încetarea funcţionării echipamentelor, respectiv după o perioadă cuprinsă între 25 şi 30 de ani.

Pornind de la cele menţionate anterior, respectiv de la faptul că taxa se datorează pentru uleiurile uzate, respectiv acele uleiuri care au devenit improprii destinaţiei iniţiale (aceasta fiind definiţia dată de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 325/2007), se constată că nu se poate stabili în ce măsură un anumit ulei a devenit sau nu uzat, anterior expirării duratei de utilizare, deoarece doar începând cu expirarea duratei de utilizare se poate determina în ce măsură acesta mai există în materialitatea sa, devenind impropriu destinaţiei iniţiale.

În concluzie, taxa de 2 RON/l este datorată de operatorii economici pentru diferenţa dintre cantităţile corespunzătoare obligaţiilor anuale de gestionare prevăzute în anexa nr. 4 la O.U.G. nr. 196/2005 şi cantităţile de uleiuri uzate gestionate, astfel că apare nelegală impunerea plăţii taxei reglementate de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 pentru categoriile de produse reţinute ca atare în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., va anula decizia nr. 139/16.09.2016, decizia de impunere nr. x/15.07.2016 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.07.2016 emise de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu. Urmare a anulării actelor administrativ fiscale menţionate, va fi obligată pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu să restituie reclamantei suma de 6.772.064 RON reprezentând obligaţia fiscală principală suplimentară plătită în plus în temeiul deciziei de impunere şi va fi exonerată reclamanta de la plata sumelor în cuantum de 2.697.603,05 RON, reprezentând dobânzi de întârziere şi de 1.030.382,21 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, sume pentru care a depus Scrisoarea de Garanţie Bancară nr. 239/23.08.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 43 din data de 28 februarie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Anulează decizia nr. 139/16.09.2016, decizia de impunere nr. x/15.07.2016 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.07.2016 emise de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

Obligă pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu să restituie reclamantei suma de 6.772.064 RON reprezentând obligaţia fiscală principală suplimentară plătită în plus în temeiul deciziei de impunere.

Exonerează reclamanta de la plata sumelor în cuantum de 2.697.603,05 RON - reprezentând dobânzi de întârziere şi de 1.030.382,21 RON - reprezentând penalităţi de întârziere, sume pentru care a depus Scrisoarea de Garanţie Bancară nr. 239/23.08.2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2021.