Reparatory measures for religious property: insufficiency of inventory extract to establish presumption of ownership and abusive state takeover under OUG 94/2000

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă la data de 25.01.2016, sub numărul x/2016, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea Deciziei nr. 4586 din 19.11.2015 emise de Comisia Specială de Retrocedare şi admiterea cererii nr. x/05.12.2015, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului situat în Focşani, str. x, jud. Vrancea.

Prin sentinţa civilă nr. 212/2016 a Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată, şi a fost admisă excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei a II-a civilă, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei la secţia I civilă din cadrul Tribunalului Vrancea.

Prin încheierea din 14.06.2016, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă funcţională şi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Vrancea, motiv pentru care a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Galaţi în vederea soluţionării acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 124/F- C. civ. din 19.07.2016 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 200/2017 din 28 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Arhiepiscopia Bisericii Armene din România; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa calităţii procesuale pasive; s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 200/2017 din 28 septembrie 2017 şi a încheierilor de şedinţă pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Focşani, recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta precizează că, în vederea clarificării situaţiei imobilului, a formulat o cerere de probatorii pentru Parohie în scopul obţinerii documentelor prin care să probeze preluarea abuzivă a imobilului de către stat, dar instituţiile statului nu au comunicat documente lămuritoare cu privire la imobil, precizând că nu deţin informaţii referitoare la preluarea lui de către stat. Consideră că instanţa a încălcat art. 211 C. proc. civ., întrucât cercetarea procesului nu se putea încheia câtă vreme instituţiile statului nu au depus documentele concludente solicitate. Aceste instituţii aveau obligaţia să deţină documente care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului şi modul de dobândire a acestuia, refuzul lor nefiind justificat.

Susţine că instanţa trebuia să admită cererea de probatorii şi să solicite de la autorităţi comunicarea înscrisurilor necesare probării situaţiei juridice a imobilului. Astfel, Primăria municipiului Focşani trebuia să comunice instanţei: care este actul juridic în temeiul căruia terenul din fosta str. x şi 6 a fost trecut în proprietatea statului şi care este evoluţia adresei de număr poştal în perioada 1949 - data exproprierii terenului şi data intrării acestuia în domeniul public al statului. Apreciază că răspunsul primăriei a fost insuficient şi dat cu rea credinţă, iar instanţa nu a luat nicio măsură faţă de angajaţii acesteia, în sensul că nu a dispus amendarea lor şi nici prezentarea modului de dobândire a terenului de către primărie.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., menţionează că instanţa, în mod nelegal, a reţinut că reclamanta nu a putut institui prezumţia calităţii sale de proprietar asupra bunului revendicat, precum şi a trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului. Instanţa face confuzie între dovedirea dreptului de proprietate cu un titlu de proprietate şi dovedirea acestuia în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000 care menţionează că proprietatea se dovedeşte cu orice fel de înscrisuri ce se coroborează cu prezumţia proprietăţii ce operează în favoarea celui menţionat în înscrisurile în cauză. În măsura în care Parohia deţinea un titlu de proprietate, nu mai erau incidente dispoziţiile privind prezumţia de proprietate.

Recurenta arată că, în raport cu disp. art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi art. 11 pct. 13 din Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, în dovedirea pretenţiilor sale, Arhiepiscopia a obţinut şi depus la dosar documente care atestă dreptul său de proprietate, respectiv o copie certificată a Formularului cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparţinând comunelor, judeţului, statului şi altor instituţii publice pentru anul 1942, emis de Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Naţionale şi o copie a Registrului matricol al contribuabililor aflaţi în Focşani, pentru imobilul din speţă. Invocă declaraţia martorului A., care a confirmat că nu s-au încasat despăgubiri, precum şi adresa ANAF nr. x/2008 prin care se confirmă faptul că nu s-au achitat despăgubiri.

Precizează că a solicitat prin cererea de probatorii obţinerea şi a altor documente de la instituţiile statului, dar acestea au susţinut că nu deţin niciun fel de acte de proprietate ori de preluare a terenului în perioada comunistă.

Consideră că este abuzivă solicitarea Comisiei ca recurenta-reclamantă să prezinte actul de proprietate, ca instrumentum probationis, în condiţiile în care toate actele i-au fost luate de către Securitate în perioada comunistă, documentele în cauză fiind deţinute de instituţiile statului. Autorităţile nu au arătat şi nu au prezentat niciun document care să ateste care este actul normativ prin care au preluat imobilul.

Recurenta susţine că, în condiţiile în care a făcut dovada cu înscrisuri elaborate în epocă, înregistrate la Arhivele Naţionale sau obţinute din Registrul Agricol, care atestă înregistrarea imobilului pe numele Parohiei, în calitate de proprietară, în cauză operează prezumţia de proprietate, astfel cum este reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina probei revine autorităţilor locale, ceea ce nu s-a întâmplat. Astfel, instanţa a aplicat în mod greşit disp. O.U.G. nr. 94/2000, precum şi celelalte dispoziţii legale invocate, aceasta impunând Arhiepiscopiei înfăţişarea unui titlu de proprietate în vederea probării proprietăţii imobilului, deşi conform O.U.G. nr. 94/2000, proprietatea poate fi probată cu orice fel de înscrisuri, coroborate cu prezumţia de proprietate.

4. Apărările intimatelor-pârâte

4.1. Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei atacate.

4.2. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a apărărilor din întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia nr. 4586/19.11.2015 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost respinsă cererea nr. x/5.12.2005 depusă de Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, pentru Parohia Bisericii Armene Focşani, prin care se solicită acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 1065 mp. şi construcţie, situat în Focşani, strada x nr. 4, judeţul Vrancea, întrucât solicitanta nu a depus acte juridice din a căror coroborare să reiasă dovada proprietăţii asupra imobilului şi nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, în termenul de 120 zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Instanţa de fond a respins acţiunea prin care s-a solicitat anularea acestei decizii reţinând că din examinarea înscrisurilor existente la dosar rezultă că, anterior emiterii deciziei, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a efectuat demersuri către autorităţile competente pentru a putea fi identificat imobilul, modalitatea în care a intrat în proprietatea reclamantei, respectiv a Parohiei Bisericii Armene Focşani, precum şi cea în care a trecut în proprietate publică. De asemenea, instanţa a pus în vedere reclamantei să efectueze demersuri suplimentare pentru a dovedi, dincolo de orice dubiu, că imobilul pentru care a solicitat măsuri reparatorii a aparţinut Parohiei Bisericii Armene Focşani. Reclamanta nu s-a conformat acestor solicitări, ci, dimpotrivă, a comunicat că nu deţine acte juridice care să ateste deţinerea proprietăţii la momentul preluării abuzive. Această situaţie s-a repetat şi în urma solicitărilor instanţei de a depune la dosar înscrisuri din care să rezulte cum a fost dobândită proprietatea imobilului în discuţie. Instanţa de fond a constatat că reclamanta nu poate obţine măsuri reparatorii în condiţiile în care singurul document prin care a înţeles să îşi dovedească pretenţiile este reprezentat de copia unui extras din inventarul Bisericii Armene din Focşani, întocmit la data de 17.03.1949, care nu se coroborează cu alte mijloace de probă, care să confirme proprietatea acestui imobil.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a precizat că declară recurs împotriva sentinţei civile nr. 200/2017 din 28 septembrie 2017 şi a încheierilor pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în motivarea recursului s-a referit exclusiv la sentinţă, fără a identifica şi a formula critici împotriva încheierilor pe care a înţeles să le atace prin prezenta cerere de recurs.

Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare are în vedere neregularităţi procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), precum şi nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

În susţinerea acestui motiv, recurenta precizează că, în vederea clarificării situaţiei imobilului, a formulat o cerere de probatorii pentru Parohie în scopul obţinerii documentelor prin care să probeze preluarea abuzivă a imobilului de către stat, dar instituţiile statului nu au comunicat documente lămuritoare cu privire la imobil. Consideră că instanţa a încălcat art. 211 C. proc. civ. apreciind că cercetarea procesului nu se putea încheia câtă vreme instituţiile statului nu au depus documentele concludente solicitate.

Referitor la acest motiv de casare, sub aspectul demersurilor efectuate de emitentul actului administrativ contestat, în scopul soluţionării cererii reclamantei, cât şi de instanţa de fond în vederea corectei dezlegări a litigiului, Înalta Curte reţine următoarele:

Odată cu depunerea cererii de retrocedare nr. x/05.12.2005, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a depus doar copia simplă a unui Extras din Inventarul Bisericii Armene din Focşani, referitor la imobilul situat în municipiul Focşani, judeţul Vrancea.

În vederea completării dosarului aferent cererii de retrocedare, Comisia Specială de Retrocedare, prin adresa nr. x/27.04.2007, a solicitat Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România următoarele înscrisuri: istoric de adresă şi de număr poştal; acte juridice care să ateste deţinerea proprietăţii de către solicitantă, la momentul preluării abuzive, în copie legalizată; acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; dovada încasării de despăgubiri la preluare. Prin adresa emisă de Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, înregistrată la Secretariatul tehnic al Comisiei Speciale de Retrocedare cu nr. x/02.11.2007, a fost transmis doar un istoric de arteră, nu şi celelalte acte solicitate pentru completarea dosarului.

Ulterior, prin adresa nr. x/14.07.2015, au fost solicitate Parohiei Bisericii Armene din Focşani următoarele înscrisuri: declaraţie din partea solicitantei în care să se menţioneze dacă a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în baza legislaţiei din domeniul fondului funciar sau a altor legi cu caracter reparator; acte din care să reiasă calitatea de fost proprietar al acestui imobil, la momentul preluării abuzive, în copii legalizate sau certificate; acte sau orice alte înscrisuri, eventual declaraţii de martori autentificate notarial, din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, de către statul român în perioada de referinţă a legii, respectiv 06.03.1945 - 22.12.1989, cu menţionarea anului preluării; istoric de arteră şi număr poştal; schiţe/note de reconstituire a vechiului amplasament al imobilului solicitat în vederea identificării actuale a acestuia, realizate prin suprapunere de planuri. Parohia Bisericii Armene din Focşani nu a formulat niciun răspuns la această adresă emisă de Secretariatul tehnic al Comisiei Speciale de Retrocedare.

La termenul de judecată din 29.09.2016, instanţa de fond a încuviinţat în parte cererea de probatorii formulată de reclamantă, punând în vedere Consiliului Judeţean Vrancea să comunice dacă imobilul din Focşani, str. x, a fost expropriat, în temeiul cărui decret, şi să înainteze documentele. Primăriei municipiului Focşani i-a solicitat să comunice istoricul de stradă şi număr poştal pentru imobil şi documentele care au stat la baza exproprierii, iar Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vrancea i-a solicitat să comunice istoricul de rol fiscal şi numărul poştal pentru imobil, împreună cu actele care au stat la baza deschiderii rolului fiscal. Totodată, Companiei de Utilităţi Publice R.A. (fostă I.J.G.C.L. Focşani) instanţa i-a solicitat să comunice dacă are în evidenţă date privind imobilul în litigiu, respectiv dacă a fost expropriat, în temeiul cărui decret, şi dacă au fost plătite despăgubiri reclamantei. A fost respinsă proba în privinţa celorlalte înscrisuri solicitate de reclamantă, apreciindu-se că este obligaţia părţii să depună acte din care să rezulte modul în care a fost dobândit imobilul şi orice alte înscrisuri relevante de la Direcţia Judeţeană Focşani a Arhivelor Naţionale.

Prin adresa nr. x/13.10.2016, Compania de Utilităţi Publice Vrancea a comunicat faptul că nu deţine în arhiva sa date privind exproprierea imobilului în discuţie. Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea a redirecţionat adresa emisă de instanţă Primăriei municipiului Focşani - Serviciul Impozite şi Taxe, iar răspunsul acestei din urmă instituţii, cu adresa nr. x/25.10.2016, a fost că nu deţine acte în evidenţa fiscală privind imobilul respectiv, la care se află ataşată lista patrimoniului Parohiei Bisericii Armene CF x. Consiliul Judeţean Vrancea, cu adresa nr. x/26.10.2016, a comunicat că în arhiva instituţiei nu se află documentele solicitate pentru imobilul respectiv.

Reclamanta a solicitat admiterea probatoriului propus prin cererea depusă la dosar pentru termenul din 29.09.2016, arătând că înţelege să se folosească de înscrisurile depuse la dosar, precum şi de înscrisurile ce se vor comunica de autorităţi, solicitând totodată acordarea unui termen mai lung în vederea obţinerii acestora, având ataşate dovezi din care rezultă că s-a adresat unor instituţii, unele fiind aceleaşi de la care şi instanţa a solicitat relaţii.

Pentru termenul din 15.12.2017, Primăria municipiului Focşani a comunicat că nu deţine date în arhiva instituţiei cu privire la imobilul pentru care reclamanta solicită măsuri reparatorii.

Întrucât prin încheierea din data de 21.12.2016 s-a pus în vedere reclamantei să depună relaţiile solicitate de la Arhivele Naţionale ale României cu privire la imobilul din cauză, precum şi răspunsul primit de la această instituţie, reclamanta neconformându-se acestei obligaţii, la data de 31.01.2017 instanţa a dispus suspendarea judecăţii cauzei, conform art. 242 C. proc. civ.. Cauza a fost repusă pe rol la cererea reclamantei, la dosar nefiind depuse înscrisuri de către reclamantă prin care să facă dovada proprietăţii asupra imobilului revendicat.

Potrivit art. 211 C. proc. civ., a cărui încălcare o invocă recurenta, "Completul de judecată, constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia".

Se constată că această normă statuează cu valoare de principiu, astfel că indicarea ei este insuficientă în condiţiile în care recurenta nu arată în concret o altă normă procesuală încălcată de instanţa de fond, dintre cele care guvernează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului.

Recurenta are în vedere, de fapt, atunci când invocă încălcarea acestei norme, conţinutul nerelevant al unora dintre adresele prin care instituţiile anterior menţionate au răspuns solicitării de comunicare a unor informaţii legate de imobilul în litigiu. Or, această împrejurare nu constituie o încălcare a normelor de procedură.

Potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., "Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele". Aceste prevederi stabilesc rolul judecătorului în ceea ce priveşte probatoriul, dar posibilitatea instanţei de a dispune administrarea de noi probe nu dispensează părţile de obligaţia de a-şi proba pretenţiile, astfel cum este aceasta stabilită, cu caracter de principiu, de art. 10 alin. (1) C. proc. civ.. Mai mult, omisiunea instanţei de a dispune completarea probelor ori administrarea unor probe noi nu poate fi sancţionată în căile de atac, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească. Astfel, reclamantei îi revenea sarcina să probeze susţinerile referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare, prin dovedirea preluării abuzive a imobilului în perioada regimului comunist şi a dreptului său de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare prin echivalent a susţinut-o prin cererea administrativă, la data preluării abuzive a imobilului.

În mod corect prima instanţă a reţinut că cei cărora le revine sarcina să probeze îndeplinirea condiţiilor legale sunt chiar solicitanţii, aspect ce reiese din toată economia O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Acest aspect este întărit de disp. art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 potrivit cărora "Se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluţionării cererii sale".

Sub aspectul modului în care recurenta a înţeles că îi revine sarcina probei prezintă relevanţă şi următoarea împrejurare:

În cererea de recurs recurenta susţine că a obţinut şi depus la dosar documente care atestă dreptul său de proprietate, respectiv o copie certificată a Formularului cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparţinând comunelor, judeţului, statului şi altor instituţii publice pentru anul 1942, emis de Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Naţionale şi o copie a Registrului matricol al contribuabililor aflaţi în Focşani, pentru imobilul din speţă.

Constatând că aceste înscrisuri nu sunt depuse la dosar, ele fiind invocate pentru prima dată în cererea de recurs, dar nefiind ataşate acestei cereri, Înalta Curte, în virtutea rolului judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 din C. proc. civ., a dispus emiterea unei adrese către recurentă pentru a depune la dosar aceste înscrisuri. Totodată, i-a solicitat şi depunerea relaţiilor comunicate reclamantei de către Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Naţionale, prin adresa nr. x/17.10.2007, privind cele 12 istorice de rol fiscal ale unor imobile. Recurenta însă nu a înţeles să dea curs solicitării instanţei şi nu a depus la dosar niciunul dintre înscrisurile menţionate.

În acest context se mai impune a sublinia faptul că instanţa are obligaţia de a dispune suplimentarea probatoriilor doar în situaţia în care susţinerile părţilor şi probele administrate nu ajută la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzei, în ipoteza în care instanţa nu se consideră lămurită.

În raport cu toate aceste considerente nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţinând că instanţa în mod nelegal a reţinut că reclamanta nu a putut institui prezumţia calităţii sale de proprietar asupra bunului revendicat, precum şi a trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului.

La stabilirea caracterului nefondat al criticilor subsumate acestui motiv de recurs instanţa de control judiciar reţine că, potrivit disp. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)". Alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că "Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive".

Recurenta s-a prevalat de prezumţia existenţei dreptului de proprietate instituită de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, prin raportare la înscrisul constând în Extrasul din Inventarul Bisericii Armene din Focşani. A apreciat că acesta reprezintă un început de dovadă scrisă, iar obligaţia de a completa documentaţia îi revenea în mod exclusiv Comisiei, care trebuia să efectueze demersuri în vederea obţinerii documentelor necesare.

Înalta Curte constată că depunerea unei copii a Extrasului din Inventarul Bisericii Armene din Focşani cu privire la imobilul în litigiu nu este suficientă în lipsa actelor juridice din care să reiasă dovada dreptului de proprietate anterior preluării abuzive şi a înscrisurilor din care să rezulte preluarea abuzivă de către Statul Român a respectivului imobil.

Rezultă că interpretarea recurentei nu este susţinută de prevederile legale invocate care, într-adevăr, admit începutul de dovadă scrisă în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care se formulează cerere de acordare de măsuri reparatorii, dar stabilesc că acest mijloc de probă trebuie completat cu alte înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive, aşa cum dispune art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000.

Conform dispoziţiilor legale sus menţionate, titularul cererii de acordare a măsurilor reparatorii trebuie să facă dovada că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi, de asemenea, să facă dovada faptului că la data preluării abuzive avea calitatea de proprietar al imobilului ce formează obiectul cererii. Or, recurenta nu a probat existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului şi nici preluarea abuzivă a acestuia de către stat, astfel că soluţia de respingere a acţiunii este legală.

Este relevant a sublinia şi faptul că propunerea probelor intră în conţinutul unui drept procesual ce aparţine celui care face o susţinere în cursul procesului şi care are o componentă obligaţională corespunzătoare sarcinii probei, impuse de art. 249 din C. proc. civ., respectiv obligaţia de a proba susţinerile făcute în faţa instanţei. Recurenta nu a completat dosarul depus la Comisia Specială de Retrocedare cu dovezile amintite, deşi această comisie i-a atras atenţia asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat în mod corect normele de drept material aplicabile în cauză, respectiv disp. art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi Normele metodologice de aplicare a ordonanţei, stabilind că înscrisul depus de recurentă, şi anume Extras din Inventarul Bisericii Armene din Focşani referitor la imobilul în litigiu nu dovedeşte dreptul de proprietate al recurentei asupra acestui imobil şi nici faptul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului. Contrar susţinerii recurentei, prima instanţă nu a făcut confuzie între dovedirea dreptului de proprietate cu un titlu de proprietate şi dovedirea acestuia în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000, ci a constatat de fapt că reclamanta nu a instituit prezumţia dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză şi nu a făcut dovada trecerii abuzive a acestuia în proprietatea statului, aspecte esenţiale în raport cu obiectul litigiului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentă, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Focşani, împotriva sentinţei civile nr. 200/2017 din 28 septembrie 2017 şi a încheierilor de şedinţă pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 19 noiembrie 2020.