Proportionality of audiovisual sanctions for breach of audiatur et altera pars under freedom of expression

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea formulată şi înregistrată la data de 15.03.2019 pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 239/21.02.2019, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar în subsidiar, modificarea sancţiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON, fiind disproporţionată în raport cu fapta reţinută, cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 268 din data de 14.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 268 din data de 14.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B..

Prin primul motiv de recurs se arată că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.).

Se arată că instanţa de fond a considerat apărările societăţii ca nefiind suficiente pentru a combate prezumţia de legalitate a Deciziei 239, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislaţia audiovizualului în mod legal.

Sub aspectul temeiniciei Deciziei nr. 239 trebuie menţionat că decizia de constatare şi de sancţionare cu amenda (aflându-ne, în mod evident, pe tărâm contravenţional) nu poate face dovada prin ea însăşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei.

Această afirmaţie se bazează pe faptul că, atât dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituţia României, iar în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Acestea fac parte din aşa - numitul bloc de convenţionalitate.

Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 şi art. 1169 din C. civ., conţine prevederi contrare şi mai puţin favorabile faţă de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putinţă de tăgadă şi persoanelor juridice în această materie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudenţa sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancţionează astfel de fapte au caracter general şi că urmăresc un scop preventiv şi represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuţie are, în sensul art. 6 din Convenţie, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenţiei în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale - printre care şi prezumţia de nevinovăţie - reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din Convenţie. Reiterând importanţa, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanţii, destinată să restabilească echilibrul dintre presupuşii autori ai faptelor ilegale şi autorităţile chemate să îi urmărească şi pedepsească, Curtea consideră că, în speţă, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenţie.

Ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, prezentul litigiu trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de acest articol. Pe cale de consecinţă trebuie recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenţiei, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

După cum s-a relatat şi în cadrul cererii introductive de instanţă, recurenta-reclamantă a încercat prin materialul vizat să informeze publicul cu privire la o serie de acte violente ce au dus la decesul unei persoane la staţia de metrou Dristor.

Înainte de difuzarea materialului în cauză, telespectatorii au fost informaţi cu privire la natura violentă a materialulului difuzat, urmărindu-se preîntâmpinarea vizionării acestuia de către minori sau alte persoane ce puteau să fie afectate de astfel de acte de violenţă.

Raportat la gravitatea faptelor comise la staţia de metrou şi pericolul pe carc-l prezintă astfel de acţiune, este perfect justificată difuzarea filmărilor care surprind fapta penală, cetăţenii având dreptul de a beneficia de o informare conformă care să fie susţinută de materialul probator.

Astfel, se impune individualizarea sancţiunii aplicate recurentei-reclamante, avându-se în vedere faptul că în primă instanţă nu a avut loc o analiză corectă a normelor de drept material aplicabile în cauză, fiind pronunţată o sentinţă cu încălcarea dispoziţiilor art. 488, pct. 8 din C. proc. civ.

Articolul 10 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, referitor la încălcarea dreptului la liberă exprimare prevede că:

"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi jară a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege. care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Prevederi similare sunt consacrate şi la nivel constituţional, respectiv în cuprinsul art. 30 din Constituţie.

Astfel, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenţiei este una dintre libertăţile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanţiile acesteia, o condiţie primordială a progresului şi a fericirii fiecăruia, aşa cum au considerat judecătorii Curţii în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât şi un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenţie, fiind totodată un drept individual, parte a libertăţii spirituale a fiecărui individ, dar şi un drept colectiv, ce permite comunicarea.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a acordat întotdeauna o protecţie deosebită libertăţii presei, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres rolul său, astfel: "Dacă presa nu trebuie să depăşească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputaţiei altora, ei îi incumbă obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum şi cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcţia sa. care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi», presa fiind considerată «câinele de pază al democraţiei".

Locul central pe care îl ocupă presa se datorează responsabilităţii sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democraţiei, sancţionând aspecte care, în opinia jurnaliştilor, reprezintă derapaje instituţionale, chiar dacă este vorba de CNA.

Informaţia, fiind un bun perisabil, orice întârziere în publicarea acesteia riscă să o priveze de orice valoare sau interes, după cum a statuat Curtea în cauza Observer and Guardian contra Regatului Unit. Astfel, chiar şi informaţiile cu privire la o amendă colosală primită de subscrisa, indiferent de reacţia stârnită publicului şi de opinia moderatorului, trebuiau făcute publice în acel moment.

Într-un principiu reiterat şi în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existenţa unor limite mai largi în ceea ce priveşte întinderea acesteia, jurnaliştii bucurându-se, aşadar, în exerciţiul acestei libertăţi, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, fără a fi ţinuţi să Ic demonstreze realitatea.

Aceste drepturi au fost flagrant încălcate de Decizia 301, prin care se impută recurentei-reclamante faptul că a încălcat obligaţia de a informa obiectiv publicul prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor.

Susţine că, în realitate, aceasta a depus toate diligentele în vederea informării corecte şi complete a publicului, difuzând imagini video cu poziţia unor reprezentanţi ai comunităţii maghiare.

Curtea a reţinut în cauza 301984/00, Radio France şi alţii c. Franţei, Hotărârea din 30 martie 2004 că "faptul de a cere, de o manieră generală, ca ziariştii să se disocieze în mod formal şi sistematic de conţinutul unei afirmaţii făcute de o persoană intervievată, care ar putea să-i insulte pe terţi, să-i provoace sau să le aducă atingere onoarei, nu se conciliază cu rolul presei de a informa cu privire la faptele, opiniile şi ideile dintr-un anumite moment (s.n.)". Aşadar, nu i se poate imputa moderatorului nici că nu s-a disociat de afirmaţiile invitatului, persoane marcante ale societăţii româneşti,

În subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia că nu se impune anularea Deciziei 239 şi exonerarea recurentei-reclamante de la plata amenzii, solicită reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somaţii de intrare în legalitate.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 03 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 18 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 239/21.02.2019, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar în subsidiar, înlocuirea amenzii în cuantum de 5.000 RON, cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului potrivit cărora:

"(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile."

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va avea în vedere cu prioritate dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc."

Sub acest aspect Înalta Curte constată că intimatul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază şi a dezvoltării acestor motive, considerând că sunt incidente dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (...)

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...)

În cauza de faţă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din expunerea acestora rezultă că criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare invocate şi, faţă de aceste considerente, va respinge excepţia nulităţii recursului.

Cu privire la fondul cauzei, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că, în cauză, faţă de modul de desfăşurare a emisiunii "Realitatea românească" din 12.10.2018 difuzată de postul de televiziune reclamant în intervalul orar 21:00 - 23:47, în direct, a rezultat că, deşi la adresa unor persoane au fost formulate acuzaţii privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, respectiv că "echipa de fotbal C. i-a fost furată invitatului D. de către E.", această acuzaţie nu a fost susţinută cu dovezi, iar persoanele acuzate nu au fost contactate şi invitate să intervină pentru exprimarea unui punct de vedere ori pentru a refuza exprimarea acestuia, radiodifuzorul nefăcănd nicio menţiune în acest sens.

În privinţa încălcării alin. (2) a art. 40, în mod corect a reţinut prima instanţă că, moderatorul emisiunii, dl. F., a formulat, la rândul lui, aceleaşi acuzaţii (îl avem şi pe domnul G., un fan al H., o echipă furată de aciuata conducere a E., doamna I...."), radiodifuzorul având obligaţia să respecte principiul audiatur et altera pars; respectarea acestui principiu presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiaşi program în cadrul căruia s-au făcut acuzaţiile, iar în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie precizat acest fapt.

Încălcarea aceloraşi prevederi legale a fost reţinută şi cu privire la emisiunea de dezbateri "Jocuri de Putere" din 14.10.2018 de la ora 21:00, moderată de J., emisiune ce avea ca Subtitlu: Cerem oficial poziţia persoanelor criticate în această emisiune (rulează împreună cu alte informaţii pe banda de sus a ecranului). Pe parcursui emisiunii se fac mai multe afirmaţii legate de liderul E., K., fiul acestuia şi alte persoane, ale căror puncte de vedere nu au fost prezente în timpul emisiunii. Afirmaţiile sunt legate de o schemă de evaziune fiscală la vârful statului român, toate acestea fiind prezentate şi în documentarul de la începutul emisiunii, dar şi în scheme prezentate pe ecran şi documente afişate la cameră, iar aceste date sunt, potrivit moderatorului J. rezultate ale unei anchete jurnalistice şi au avut loc investigaţii ale procurorilor.

Astfel, potrivit normei mai sus invocate, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate şi invitate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. \n situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

În acest context, prima instanţă în mod corect a reţinut că, în raport de temele de interes public abordate, dar şi de acuzaţiile formulate la adresa unor persoane, radiodifuzorul avea obligaţia de a respecta principiul audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; respectarea acestui principiu presupune condiţii nedi seri minatorii de exprimare până la finalul aceluiaşi program în cadrul căruia s-au făcut acuzaţiile. Or, din conţinutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzatul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzaţiile pe care le-a adus la cunoştinţa publicului.

Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea nonnelor de drept interne şi internaţionale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opţiuni. Aceste opţiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivităţii, aşa cum este şi dreptul la propria imagine, afectat prin afirmaţii nesusţinute cu dovezi.

Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituţia României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În privinţa libertăţii de exprimare, atât Curtea Constituţională a României, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat câ între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

Opiniile exprimate în emisiune nu au fost critice, în limitele libertăţii de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator la adresa liderului E., K., fără a fi prezentate şi probe în susţinerea acestora, publicul neputând aprecia cât de jusitificate sunt acuzaţiile pentru ca, astfel, să îşi poată forma în mod liber opinia.

Moderatorul emisiunii avea obligaţia de a nu permite încălcarea normelor din Codul audiovizualului şi de a asigura informarea imparţială a publicului cu privire la chestiuni de interes public.

Prin urmare, au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum şi a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine, constatările primei instanţe fiind corecte în această privinţă.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante conform căreia libertatea de exprimare ar trebui analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 10 al Convenţiei, Înalta Curte constată că acest aspect a fost analizat şi de prima instanţă, care a concluzionat în mod corect că susţinerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, observând că potrivit articolului 10 paragrafele 1 şi 2 din CEDO:

"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Or, în aceste condiţii, nu se poate vorbi despre îngrădirea exercitării dreptului la liberă exprimare, având în vedere că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (...).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Aşadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001].

Hotărârile CEDO acordă importanţă scopului demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii asupra unor subiecte de interes general (cauzele Radio France şi alţii contra Franţei, Colombani şi alţii contra Franţei, Cumpănă şi Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii).

În mod corect instanţa de fond a repnut că, în ceea ce priveşte C.E.D.O., aceasta nu stabileşte că libertatea de exprimare este un drept absolut şi nici jurisprudenţa C.E.D.O. nu consacră faptul că această libertate are un caracter absolut şi că politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecţia acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii şi demnităţii lor, de prevederile legale interne şi europene.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut, din analiza documentaţiei depuse pe suport magnetic la dosarul cauzei, că în prima emisiune vizată de decizia de sancţionare însuşi moderatorul emisiunii se situează pe o poziţie de ignorare a principiului echilibrului în prezentare, limbajul folosit îndemnând la dezvoltarea acuzaţiilor de natură penală privind pe numita I., iar în cea de a doua emisiune acuzele sunt adresate în egală măsură de moderator alături de invitaţii săi.

În privinţa individualizării sancţiunii, prima instanţă a ţinut cont de dispoziţiile art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului, potrivit cărora, în cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplica o amendă contravenţională de la 5.000 RON la 100.000 RON.

Or, aceste dispoziţii au fost respectate de către intimatul-pârât având în vedere că, prin Decizia nr. 214/14.02.2019, Consiliul a aplicat recurentei o somaţie publică de intrare în legalitate pentru încălcarea aceloraşi prevederi, însă în raport de emisiunile difuzate ulterior, au devenit aplicabile dispoziţiile legale invocate de la alin. (3) al art. 91, respectiv aplicarea amenzii pentru că recurenta-reclamantă a încălcat din nou aceleaşi prevederi.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. şi administrator special L. împotriva sentinţei nr. 268 din 14 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.