VAT reimbursement claim between central public authorities held time-barred under administrative litigation statute of limitations

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.04.2018 reclamantul Ministerul Educaţiei Naţionale a formulat acţiune în pretenţii împotriva pârâtului MINISTERULULUI FONDURILOR EUROPENE - AM POCU prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 53.200,49 RON reprezentând sumele cuprinse în cele trei cereri de rambursare a TVA-ul aferent proiectului x - "Bursa de proiecte" .

Prin sentinţa civilă nr. 3708/2018, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, dosarul a fost înregistrat la data de 13.07.2018.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 240 din data de 22 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea privind pe reclamantul Ministerul Educaţiei Naţionale şi pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, ca prescrisă.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 240 din data de 22 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Ministerul Educaţiei Naţionale.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, instanţa de fond în mod greşit a catalogat natura juridică a contractului ce face obiectul prezentei cauze, într-una supusă Legii 554/2004, în timp ce prezentul contract este supus procedurii de drept comun.

Dispoziţiile art. 1.168 Noul C. civ. prevede că, în cazul contractelor nenumite (nereglementate de lege) se aplică dispoziţiile generale din materia contractelor, iar, dacă nu sunt îndestulătoare, se aplică regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Sub aspect terminologic, Noul C. civ. denumeşte contractele numite (nominati contractus), în mod eronat sau, cel puţin, neinspirat drept "contracte speciale", însă această calificare este inexactă, deoarece induce ideea că un contract numit sau tipic, adică un "contract special", precum vânzarea, locaţiunea sau donaţia, ar fi guvernat de reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun al contractelor. În realitate, un contract numit sau tipic nu este un contract excepţional şi nici măcar special, în adevăratul înţeles al cuvântului, ceea ce înseamnă că regulile aplicabile acestora sunt, în principiu, aplicabile, prin analogie, altor contracte, chiar numite, după cum, de altfel, însuşi C. civ. o arată, iar in terminis, confirmând, în mod expres susţinerile recurentului-reclamant.

Sediul materiei prescripţiei extinctive este reprezentat de art. 2.500-2.544 din Cartea a Vl-a a C. civ. în vigoare.

În ce priveşte caracterul normelor care reglementează instituţia prescripţiei extinctive, se admite în mod unanim că acestea sunt de ordine privată, în principal datorită faptului că prin noile dispoziţii tendinţa este de a acorda mai multă greutate voinţei părţilor şi mai multă libertate deopotrivă, precum şi datorită caracterului preponderent supletiv al normelor. Libertatea părţilor reiese din faptul că acestea au acum dreptul de a amenaja după cum le dictează propriile interese chestiuni ce ţin, de pildă, de durata termenelor de prescripţie şi momentul de la care acestea încep să curgă.

Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că este total absent caracterul imperativ al acestor norme. Astfel, deşi libere să potrivească anumite chestiuni legate de prescripţia dreptului la acţiune după bunul plac, totuşi, sub sancţiunea nulităţii absolute, părţile vor fi oprite de la a face acest lucru dincolo de limitele expres stabilite. Bunăoară, acolo unde legea prevede că prescripţia se suspendă în anumite cazuri, acestea nu vor putea fi suprimate de către părţi prin convenţie, tot aşa cum părţile nu vor putea declara imprescriptibile drepturi care sunt prin lege prescriptibile sau invers.

Faţă de aspectele arătate mai sus, apreciază ca acţiunea a fost depusă înăuntrul termenului de 3 ani.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 iunie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 18 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 53.200,49 RON reprezentând sumele cuprinse în cele trei cereri de rambursare a TVA-ul aferent proiectului x - "Bursa de proiecte" .

Prima instanţă a respins ca prescrisă acţiune dedusă judecăţii, reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (25) din contractul de finanţare, astfel cum a fost completat prin actul adiţional nr. x, părţile au convenit ca termenul de soluţionare a cererilor de rambursare a TVA este de 45 de zile de la data înregistrării cererii de restituire la AMPOSDRU/OIPOSDRU, iar cererea de chemare în judecată depusă prin poştă la data de 04.04.2018 a fost înregistrată cu depăşirea termenului de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, termen care a început să curgă la data de 27.12.2016 şi s-a împlinit la data de 27.06.2017.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte, cu prioritate, ca avea în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc."

Sub acest aspect Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din expunerea acestora rezultă că criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare invocate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este legală întrucât constatarea prescripţiei corespunde realităţii.

În ceea ce priveşte natura juridică a contractului de finanţare încheiat între două instituţii publice centrale aşa cum este cel în speţă, Înalta Curte constată că contractul de finanţare este un document juridic prin care se acordă asistenţă financiară nerambursabilă aferentă unei operaţiuni în scopul atingerii obiectivelor axei prioritare dintr-un program operaţional şi care stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor.

Având în vedere că acest document juridic este încheiat în speţă de două instituţii publice centrale, natura actului este numită de lege ca făcând parte din sfera actelor administrative, acestea intrând sub incidenţa Legii nr. 554/2004.

Relevant este şi faptul că, în raport de data introducerii acţiunii, potrivit prevederilor art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, "toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume de bani reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel".

În acest context, nu pot fi reţinute criticile recurentului-reclamant potrivit cărora contractul de finanţare este un act nenumit şi intră în sfera contractelor civile, iar termenul de prescripţie în acest caz ar fi de 3 ani.

Pe de altă parte, în mod corect a reţinut prima instanţă că, prin cererea dedusă judecăţii, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 53.200,49 RON, reprezentând rambursarea TVA-ului cuprins în cele trei cereri de rambursare aferente Contractului de finanţare nr. x/04.08.2010 finanţat din fonduri europene prin proiectul x "Bursa de proiecte".

Conform art. 7 alin. (25) din contractul de finanţare, astfel cum a fost completat prin actul adiţional nr. x, părţile au convenit ca termenul de soluţionare al cererilor de rambursare al TVA-ului este de 45 de zile de la data înregistrării cererii de restiutire la AMPOSDRU/OIPOSDRU.

În ceea ce priveşte sumele cu titlu de TVA, au fost depuse de către recurentul-reclamant Cererea de rambursare nr. x cu Nota de transmitere nr. x/18.06.2012 pentru suma de 34.578,36 RON, Cererea de rambursare nr. x cu Nota de transmitere nr. x/08.04.2013 şi Cererea de rambursare nr. x/22.07.2013 pentru suma de 1.571,99 RON.

Faţă de starea de pasivitate a intimatului-pârât, recurentul-reclamant s-a adresat cu o nouă cerere înregistrată sub nr. x/8.11.2016 care, de fapt, este o reiterare a celorlalte trei cereri.

Cu privire la această cerere (nr. x/8.11.2016), intimatul-pârâtul avea obligaţia soluţionării în termenul special de 45 de zile prevăzut de art. 7 alin. (25) din contractul de finanţare, astfel cum a fost completat prin actul adiţional nr. 4.

În lipsa primirii unui răspuns, recurentul-reclamant avea posibilitatea sesizării instanţei de contencios administrativ, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii."

Neprocedând în acest fel, în mod corect a reţinut prima instanţă că termenul de 45 de zile s-a împlinit la data de 27.12.2016, moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar cererea de chemare în judecată depusă prin poştă la data de 04.04.2018 a fost înregistrată cu depăşirea termenului de prescripţie, termen s-a împlinit la data de 27.06.2017.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentului-reclamant sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Educaţiei Naţionale împotriva sentinţei nr. 240 din 22 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.