ANRE dispute resolution jurisdiction and force majeure exception in electricity supply contracts

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.05.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat:

- anularea în tot a Hotărârii nr. 1/04.04.2017 adoptate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei-Comisia pentru soluţionarea disputelor pe piaţa angro şi cu amănuntul apărute între participanţii la piaţa de energie electrică;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 17.10.2017, astfel cum a fost rectificată în şedinţa din data de 28.11.2017 instanţa a dispus introducerea în cauză, a B. S.A., în calitate de intervenient forţat.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 5026 din data de 19.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi intervenientul forţat B. S.A., ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 5026 din data de 19.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că că hotărârea primei instanţe nu este motivată în raport cu argumentele prezentate la pct. 3 şi 4 din cererea introductivă şi este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.).

3. I. Pe de o parte, Comisia ANRE a săvârşit o eroare de drept atunci când a precizat că, în absenţa unui certificat emis de instituţia abilitată pentru recunoaşterea cazului fortuit şi a efectelor acestuia, înlăturarea răspunderii nu poate opera, respectiv faptul că Comisia ANRE nu a analizat condiţiile privind operarea cazului fortuit dezvoltate pe larg de societatea noastră la pag. 4-6 din Poziţia scrisă înregistrată la ANRE sub nr. x/09.03.2017.

Prima instanţă era datoare să verifice în ce măsură constatările Comisiei ANRE sunt temeinice şi legale şi, totodată, dacă Comisia a respectat principiul motivării soluţiei adoptate prin raportare la prevederile art. 17 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea comisiei pentru soluţionarea disputelor pe piaţa angro şi cu amănuntul apărute între participanţii la piaţa de energie electrică şi gaze naturale aprobat prin Ordinul ANRE nr. 61/2013.

Referitor la prima chestiune, cea care priveşte afirmaţia Comisiei ANRE de la pct. 5 şi 7 din hotărârea acesteia, reclamanta a susţinut că Comisia ANRE a săvârşit o eroare de drept atunci când a precizat că, în absenţa unui certificat emis de instituţia abilitată pentru recunoaşterea cazului fortuit şi a efectelor acestuia, înlăturarea răspunderii nu poate opera.

Prima instanţă nu a analizat această susţinere, ignorând-o complet şi procedând la pronunţarea soluţiei fără a avea în vedere unul dintre principalele argumente în temeiul căruia reclamanta a solicitat anularea hotărârii adoptate de Comisia ANRE, mai ales în condiţiile în care problema cazului fortuit a fost tratată de Comisie extrem de sumar (la punctele 5-8 din hotărârea sa în 4 propoziţii). Chiar privit singular, acest motiv reprezintă un temei de casare suficient de important pentru a determina admiterea recursului.

În primul rând, Comisia ANRE face referire la o "instituţie abilitată", fără a o indica expres. Cu toate acestea, apreciază că se poate presupune în mod rezonabil că instituţia la care face referire comisia este Camera de Comerţ şi Industrie a României, care, deşi este competentă să certifice existenţa situaţiilor de forţă majoră - fapt care ne-a determinat să apreciem că lire ceasta este instituţia la care face aluzie Comisia -, nu are însă competenţa de a aviza apariţia cazului fortuit.

În cazul în care "instituţia abilitată", menţionată cu titlu generic de comisie, este Camera de Comerţ şi Industrie a României, se impun următoarele precizări, cu scopul de a demonstra că, în orice caz, aceasta nu are competenţe în materia cazului fortuit.

Conform art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea camerelor de comerţ din România nr. 225/2007, Camera Naţională îndeplineşte următoarele atribuţii principale: i) avizează, la cerere, pentru societăţile româneşti, pe bază de documentaţie, existenţa cazurilor de forţă majoră şi efectele acestora asupra executării obligaţiilor comerciale internaţionale.

Totodată, conform art. 4 lit. j) din aceeaşi lege, Camerele judeţene au următoarele atribuţii principale: j) avizează existenţa cazurilor de forţă majoră şi influenţa acestora asupra executării obligaţiilor comercianţilor.

Aşadar, din textele de lege citate rezultă faptul că Camera de Comerţ şi Industrie a României nu are competenţa să certifice existenţa cazului fortuit. Cazul fortuit nu poate fi certificat, avizat sau confirmat decât de o instanţă de judecată sau organ arbitrai care va analiza in concreto, pe baza probatoriului administrat, situaţia în care se afla debitorul obligaţiei neexecutate la momentul invocării cazului fortuit.

În ordinea juridică naţională nu există nicio altă autoritate competentă să emită decizii obligatorii şi definitive în legătură cu survenirea cazului fortuit.

În orice caz, avizarea forţei majore pe care o realizează Camera de Comerţ şi Industrie, la nivel central sau judeţean, se efectuează doar pe propria răspundere a solicitantului, aşadar, chiar dacă am accepta că regimul juridic al cazului fortuit este identic cu cel al forţei majore în această situaţie, oricum avizarea respectivă nu ar avea caracter definitiv. Certificatul acordat de către această instituţie nu are, în niciun caz, valoare absolută şi, prin urmare, acesta nu poa e avea caracter determinant într-o dispută comercială precum cea în discuţie în prezenta cauză.

Totodată, rezultă în mod implicit din aspectele reţinute de comisie la pct. 5 şi 7 din motivele de fapt că, în viziunea Comisiei ANRE, cazul fortuit operează numai de la data care acesta este certificat de către "instituţia abilitată".

Prin această constatare, comisia săvârşeşte o eroare de drept, ignorând practic faptul că, în orice caz, cazul fortuit intervine şi, prin urmare, nu se constată, în sensul producerii de efecte juridice doar de la data constatării. Cu alte cuvinte, cazul fortuit produce efecte de la data apariţiei sale, independent de voinţa sau de modalitatea de acţiune ulterioară a părţilor, o hotărâre judecătorească neputând decât să constate retroactiv intervenirea acestuia.

Instanţa de fond a omis însă să se pronunţe cu privire Ia argumentele prezentate anterior, alegând să le ignore complet şi să îşi axeze hotărârea pronunţată pe o analiză superficială şi sumară a cazului fortuit invocat de reclamantă, cu toate că obiectul litigiului consta în analiza hotărârii adoptate de Comisia ANRE, pe care instanţa avea obligaţia să o examineze, şi asupra căreia trebuie să se pronunţe din perspectiva legalităţii şi temeiniciei sale, prin raportare la argumentele şi motivele de fapt reţinute de Comisie, nu de propriile motive şi considerente invocate de instanţă.

În ceea ce priveşte cazul fortuit, coroborat cu fapta terţului (instituţie juridică reglementată la art. 1.352 C. civ. şi aplicabilă ori de câte ori cazul fortuit produce, conform legii sau convenţiei părţilor, efecte exoneratoare) prin raportare la prevederile art. 22 din contractul încheiat pe PCSU, precum şi la dispoziţiile art. 1.351 alin. (3) şi ale art. 1.352 C. civ., apreciază că toate condiţiile prevăzute de lege şi dezvoltate în doctrina de specialitate erau întrunite la data de 24.01.2017 în sensul reţinerii incidenţei cazului fortuit.

Condiţia privind cauza producerii prejudiciului, care trebuie să fie circumscrisă unor împrejurări obiective care privesc însăşi natura internă a lucrului sau sfera de activitate, control şi influenţă a debitorului, consideră că este îndeplinită prin raportare la fapta terţului reglementată la art. 1.352 C. civ.. În mod evident, modalitatea de acţiune pentru care a optat C. S.R.L., constând în sistarea intempestivă a livrărilor de energie electrică către societatea reclamantă, reprezintă cauza neexecutării contractului încheiat cu B., această cauză aflându-se în sfera de activitate a debitorului, însă în afara controlului şi influenţei sale.

Condiţia privind imprevizibilitatea producerii evenimentului apreciază că este, la rândul ei, îndeplinită. În acest context trebuie făcută diferenţa între caracterul absolut imprevizibil al evenimentului, care este specific forţei majore, şi caracterul relativ imprevizibil, care caracterizează cazul fortuit. Analiza privind existenţa unei situaţii imprevizibile relativ trebuie realizată in concreto, de la caz la caz, nefiind posibilă o simplă evaluare in abstracto a evenimentului şi a împrejurărilor în care acesta s-a produs.

Concret, în piaţa de energie electrică nu a mai existat în trecut o situaţie precum cea declanşată de decizia C., care a provocat efecte în lanţ la nivelul mai multor furnizori de energie. În plus, C. deţinea în luna ianuarie 2017 o cotă de piaţă importantă (aprox. 3%) şi avea o situaţie financiară sănătoasă conform datelor şi informaţiilor publice. Toate aceste aspecte reprezintă argumente valide în sensul caracterului relativ imprevizibil al evenimentului invocat.

Condiţia privind inevitabilitatea prejudicierii creditorului consideră că este, la rândul ei, îndeplinită în prezenta speţă. Evaluarea îndeplinirii acestei condiţii se realizează, de asemenea, in concreto, raportat la circumstanţele reale din cauză, iar nu in abstracto în funcţie de cel mai înalt grad de diligentă şi prudenţă posibil, cum se întâmplă în cazul forţei majore. Prin urmare, deşi la prima vedere poate părea că invocarea cazului fortuit ar fi putut fi evitată de societatea noastră prin achiziţionarea energiei necesar a fi livrate către B. S.A. de pe Piaţa de Echilibrare (denumită în continuare "PE") sau de pe Piaţa pentru Ziua Următoare (denumită în continuare "PZU") ori de pe celelalte pieţe centralizate, niciuna dintre aceste soluţii nu era viabilă.

Concret, eventuala achiziţionare a energiei electrice de livrat către B. din PE ar fi condus la excluderea societăţii reclamante din PRE-ul (Partea Responsabilă cu Echilibrarea) în care este înregistrată societatea reclamantă în termen de 3 zile de la notificarea unor dezechilibre atât de mari precum cele pe care le-ar fi provocat un asemenea comportament conform regulilor aplicabile în D., din care făcea parte EDS la acel moment.

Aşadar, societatea reclamantă nu avea posibilitatea reală de a achiziţiona energia electrică de înlocuire de pe vreuna dintre aceste pieţe în timp util (PCCB-NC, PCCB-LE, PC-OTC). De altfel, societatea reclamantă a transmis în data de 30.01.2017 o ofertă de cumpărare pentru o cantitate de 107.900 MWh la o putere orară de 100 MWh/h pentru perioada 15.02.2017 -31.03.2017 pe piaţa PCCB-LE, la care nu am primit nicio ofertă de vânzare.

Cât priveşte Piaţa pentru Ziua Următoare (PZU), deşi la nivel pur teoretic EDS avea posibilitatea să achiziţioneze energia de înlocuire din această piaţă, în realitate, aceasta nil reprezenta o opţiune viabilă, întrucât operatorul pieţei respective permite achiziţia unor cantităţi determinate de energie pentru fiecare participant, în funcţie de garanţia financiară constituită de acesta în prealabil. Având în vedere activitatea desfăşurată de EDS în cei 9 ani de la înfiinţarea sa, perioadă în care nu s-a confruntat cu o situaţie asemănătoare celei ivite în luna ianuarie 2017, societatea reclamantă avea o limită de tranzacţionare relativ mică la nivelul PZU la data de 20.01.2017 - 1mii RON, care nu ar fi asigurat necesarul de energie aferent contractului încheiat cu B. decât pentru aproximativ 24 de ore, luând în considerare preţurile extrem de ridicate existente la acel moment pe PZU. Este adevărat că această limită putea fi modificată în sens superior, însă procedura implica emiterea unei scrisori de garanţie bancară suplimentară din partea băncii finanţatoare a EDS, în favoarea OPCOM S.A. şi, ulterior, parcurgerea procedurii administrative la nivelul acestei din urmă societăţi. Prin urmare, oricum nu ar fi fost posibilă achiziţia de energie de înlocuire în timp util, raportat la data primirii notificării de sistare din partea C..

EDS nu a urmărit niciun moment afectarea consumatorilor care beneficiază de serviciul universal. Din punctul de vedere al EDS, contractul în discuţie este similar oricăror altor contracte bilaterale prin care se tranzacţionează energie electrică, scopul mediat al contractului (asigurarea serviciului universal pentru clienţii deserviţi de furnizorul de ultimă instanţă B.) fiind relevant numai în privinţa acestuia din urmă. În orice caz, chiar ANRE a configurat piaţa pentru serviciul universal drept o piaţă concurenţială de unde furnizorii de ultimă instanţă achiziţionează energie electrică de la producători/alţi furnizori în vederea acoperirii componentei piaţă concurenţială1.

Faptul că între EDS şi B. există o dispută de drept privat (comercială) întemeiată pe prevederile contractului încheiat pe PCSU şi că prin intermediul cantităţii de energie contractate de B., acesta, în calitate de FUI, asigura furnizarea către consumatorii care beneficiază de serviciul universal, nu poate echivala cu transformarea acestuia dintr-un contract civil, încheiat ca urmare a unei proceduri de licitaţie care a condus exclusiv la stabilirea preţului şi a cantităţii tranzacţionate în baza acestuia, într-un contract asupra căruia Comisia ANRE poate emite judecăţi de valoare cu privire la existenţa sau inexistenţa cazului fortuit în condiţiile date.

3. II. In ceea ce priveşte critica căreia hotărârea atacată tranşează o dispută a cărei rezolvare nu este de competenţa ANRE (ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta-reclamantă apreciază că disputa pe care comisia a soluţionat-o face parte dintre disputele menţionate la art. 4 din Regulament ca neintrând în domeniul de aplicare al acestuia.

Mai precis, potrivit art. 4 lit. d) din Regulament, nu intră sub incidenţa prevederilor prezentului regulament: d) disputele a căror rezolvare nu intră în competenţa autorităţii de Reglementare, inclusiv aspecte legate de proprietate.

Prin urmare, o problemă precum cea dezbătută în procedura care a stat la baza adoptării hotărârii atacate, şi anume dacă sistarea livrărilor de către EDS cu începere de la 24 ianuarie 2017 a avut sau nu a avut caracter justificat, nu este de competenţa ANRE, autoritate specializată în domeniul energiei, care nu poate însă analiza în mod valabil o chestiune eminamente juridică, cum este existenţa unei situaţii de caz fortuit.

3. III. În ceea ce priveşte critica privind faptul că hotărârea atacată a fost adoptată cu nerespectarea principiului independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale şi a imparţialităţii membrilor Comisiei ANRE, recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond, în mod netemeinic şi nelegal, a reţinut că "în primul rând, instanţa apreciază că exercitarea de către ANRE atât a atribuţiilor de agent constatator (art. 9 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 33/2007), cât şi de organ administrativ-juridicţional (art. 20 din legea nr. 123/2012) nu pot conduce, în mod automat, la concluzia lipsei de imparţialitate şi de independenţă a membrilor Comisiei, în condiţiile în care însuşi legiuitorul, care a stabilit aceste atribuţii în sarcina autorităţii, nu le-a considerat incompatibile".

Totodată, prima instanţă a reţinut că "în cauză, chiar dacă membrii comisiei sunt angajaţi ai aceleiaşi autorităţi ce are şi şi-a şi exercitat competenţele de agent constatator, acest aspect este permis de lege şi prin urmare, în lipsa unor dovezi a lipsei concrete de imparţialitate a acestora, instanţa nu poate reţine ca întemeiate susţinerile reclamantei."

În acest context, solicită să se constate faptul că lipsa de independenţă şi imparţialitate a fost invocată de societatea reclamantă prin raportare atât la adresa emisă de ANRE - Cabinet Preşedinte, înregistrată la EDS sub nr. x/27.01.2017, cât şi la procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x/01.03.2017 întocmit de ANRE - Direcţia Control.

Cu toate acestea, considerentele reţinute de instanţa fondului se referă exclusiv Ia procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x/01.03.2017.

Or, instanţa fondului avea obligaţia să analizeze şi poziţia oficială exprimată de Preşedintele ANRE prin adresa înregistrată sub nr. x/27.01.2017, în care se arată că "art. 22 din contractul încheiat între EDS şi B., care face referire la cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de art. 1.351 C. civ., devine aplicabil numai în urma hotărârii unei instanţe/autorităţi competente care confirmă încadrarea în prevederile art. 1.351 C. civ. şi stabileşte condiţiile privind exonerarea de răspundere contractuală; altfel, părţile sunt ţinute să-şi îndeplinească toate obligaţiile asumate prin contract, pe toată perioada de valabilitate a acestuia".

O asemenea luare de poziţie, care este extrem de clară, nelăsând loc vreunei interpretări adoptată chiar de către preşedintele ANRE, adică de autoritatea chemată ulterior să soluţioneze disputa apărută între EDS şi B., a fost aptă să afecteze independenţa şi imparţialitatea membrilor Comisiei ANRE, mai ales dacă se va avea în vedere faptul că aceştia sunt numiţi în calitatea lor de membrii ai Comisiei prin decizie, chiar de către preşedintele ANRE, fără a exista vreun regulament de selecţie a acestora, decizia preşedintelui apărând ca fiind una discreţionară.

Prin urmare, se poate presupune în mod rezonabil că membrii Comisiei ANRE, fiind numiţi în funcţie de preşedintele ANRE, nu puteau prezenta toate garanţiile de independenţă şi imparţialitate impuse de art. 6 par. 1 din CEDO, în condiţiile în care chiar persoana care i-a numit în funcţie îşi exprimase anterior punctul de vedere cu privire la speţa dedusă analizei acestora în sensul că executarea contractului este obligatorie până la constatarea cazului fortuit de către o instanţă sau de către o autoritate competentă, adică, cu alte cuvinte, că EDS nu avea dreptul să sisteze livrările, indiferent de condiţiile existente în piaţă.

În ceea ce priveşte procesul-verbal, recurenta-reclamantă susţine în continuare critica privind lipsa de imparţialitate şi independenţă a membrilor Comisiei raportat Ia procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x/01.03.2017, întrucât apreciază ca fiind evident faptul că ulterior aplicării unei sancţiuni în sarcina societăţii reclamante de către ANRE pentru nerespectarea anumitor clauze din contractul-cadru încheiat pe PCSU aprobat prin Decizia ANRE nr. 2667/2014 (şi anume cele referitoare la obligativitatea executării contractului), era extrem de greu de crezut că Comisia ANRE va adopta o hotărâre care să contrazică poziţia adoptată de agentul constatator, existând astfel dubii rezonabile cu privire la independenţa şi imparţialitatea membrilor Comisiei.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 iunie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 18 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat verificarea legalităţii Hotărârii nr. 1/04.04.2017 adoptate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei-Comisia pentru soluţionarea disputelor pe piaţa angro şi cu amănuntul apărute între participanţii la piaţa de energie electrică.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând că deşi reclamanta A. S.R.L., prin participarea la licitaţiile de pe piaţa de energie electrică şi încheierea contractului nr. x/15.12.2016 şi-a asumat obligaţia de a respecta prevederile contractului-cadru, un contract ferm, reglementat de ANRE în vederea asigurării protecţiei celor două părţi care intră în contract, începând cu data de 24.01.2017, din adresa nr. x/20.01.2017 a sistat livrările cantităţilor de energie electrică stabilite prin contractul cu B. S.A., motivat de faptul că C. S.R.L., furnizorul de la care reclamanta cumpăra energia şi o revindea către pârâtă, i-a notificat că începând cu 24.01.2017 sistează furnizarea de energie electrică.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Astfel, Înalta Curte constată că criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi inteligibilă, conţine referiri la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Cu privire la criticile recurentei-reclamante prin care se susţine că sentinţa primei instanţe este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material referitoare la interpretrea dispoziţiilor art. 1351 alin. (3) şi art. 1352 C. civ. prin raportare la prevederile art. 22 din contractul încheiat între A. S.R.L. şi B. S.A., Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant nu combate situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, ci apărarea acestuia se concentrează în jurul interpretării acestor dispoziţii legale.

Or, Înalta Curte în deplin acord cu instanţa de fond reţine ca fiind corectă interpretarea dată de instanţa de primă jurisdicţie textului legal incident, nefiind vorba de o încălcare a normei materiale în cauză.

Conform art. 1351 alin. (3) C. civ. "Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs".

Cazul fortuit cuprinde: fenomene naturale, dacă nu au caracter extraordinar, absolut imprevizibil, invincibil şi inevitabil; împrejurările sau fenomenele interne, adică acelea care îşi au originea şi se produc în sfera de activitate a parsoanei chemată să răspundă; cauzele anonime şi faptele neculpabile. Asadar, cazul fortuit este, de regulă, un fenomen intern, care îşi are originea în câmpul de activitate al pârâtului. De asemenea, cazul fortuit poate fi şi un fenomen extern obişnuit, cum ar fi grindina, bruma, o ploaie torenţială, etc.

Aşadar, cazul fortuit este o împrejurare de fapt imprevizibilă şi de neînlăturat care desfiinţează, în mod obiectiv, orice legătură cauzală sau, înlătură orice culpă din partea debitorului, cu consecinţa exonerării de răspundere pentru prejudiciile cauzate.

Însă, nu este suficient ca evenimentul să fie extern voinţei părţilor şi imprevizibil, ci trebuie ca acesta să nu fi putut fi în mod rezonabil prevenit şi depăşit.

Sub acest aspect Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă, a reţinut că recurenta-reclamantă avea încheiat cu C. S.R.L. un contract de vânzare-cumpărare energie electrică, în urma unei licitaţii pe piaţa angro de energie şi anume pe piaţa centralizată a contractelor bilaterale (FCCB), însă posibilităţile de achiziţionare energie electrică nu erau limitate la această piaţă, recurenta-reclamantă putând să achiziţioneze energie electrică de pe piaţa pentru ziua următoare (PZU) sau piaţa iatrazilnică (PI), având în vedere şi faptul că, A. S.R.L. a sistat livrările numai pentru anumite contracte încheiate în piaţă şi a continuat livrările de energie pentru alte contracte aflate în derulare, ceea ce conduce la inexistenţa cazului fortuit.

Or, obiectul disputei cu care a fost sesizată Comisia de soluţionare a disputelor pe piaţa angro şi cu amanuntul apărute între participanţii la piaţa de energie electrică a fost reprezentat de: 1) Nerespectarea de către A. S.R.L. a prevederilor art. 4 alin. (1) din contract conform cărora: "Cantităţile contractate prevăzute în aexa nr. 2 sunt ferme pentru ambele părţi, Vânzătorul asumându-şi obligaţia de a vinde Cumpărătorului cantităţile contractate, în zilele/intervalele orare caracteristice acestora din perioada de licrare prevăzută în anexa 2, iar cumpărătorul asumându-şi obligaţia de a le cumpăra la preţurile din contract prevăzute în anexa nr. 3"; 2) Interpretarea prevederilor art. 22 din contract, conform cărora: "Cauzele exonerante de răspundere sunt cele prevăzute de art. 1351 din C. civ..", care prevede următoarele: "Forţa majoră şi cazul fortuit. (1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţa majoră sau de caz fortuit. (2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. (4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră."; 3) Notificarea nr. x/20.01.2017 prin care A. S.R.L. informează B. S.A. cu privire la sistarea livrărilor de energie electrică începând cu data de 24.01.2017 ora 00:00 ca urmare a înreruperii neaşteptate şi total nejustificate, într-un termen forare scurt, a livrărilor de energie electrică către A. S.R.L. de către societatea C. S.R.L.; 4) Notificarea nr. x/13.02.2017 prin care A. S.R.L. informează B. S.A. cu privire la rezilierea unilaterală a contractului.

Prin hotărârea nr. 1/04.04.2017 a Comisiei de soluţionare a disputelor pe piaţa angro şi cu amanuntul apărute între participanţii la piaţa de energie electrică a fost admisă cererea de soluţionare a disputei intervenite cu ocazia derulării contractului de vânzare cumpărare a energiei electgrice tranzacţionate pe piaţa centralizată pentru serviciul universal nr. C1436/15.12.2016 constatându-se nerespectarea de către A. S.R.L. a prevederilor art. 4 alin. (1) şi ale art. 20 din contract, precum şi faptul că părţile sunt ţinute să-şi îndeplinească toate obligaţiile contractuale pe întreaga durată de valabilitate a contractului.

Cu privire la critica recurentei-reclamante conform căreia hotărârea atacată tranşează o dispută a cărei rezolvare nu e de competenţa ANRE, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că exercitarea de către ANRE atât a atribuţiilor de agent constatator, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 33/2007, cât şi de organ administrativ-juridicţional conform art. 20 din Legea nr. 123/2012, nu pot conduce, în mod automat, la concluzia lipsei de imparţialităţi şi de independenţă a membrilor Comisiei, în condiţiile în care însuşi legiuitorul, care a stabilit aceste atribuţii în sarcina autorităţii, nu le-a considerat incompatibile.

Astfel, în temeiul art. 9 lil. a), b) şi c) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei pentru soluţionarea disputelor pe piaţa angro şi cu amănuntul apărute între participanţii la piaţa de energie electrică şi gaze naturale, aprobat prin Ordinul preşedintelui ANRE nr. 61/2013, Comisia pentru soluţionarea disputelor pe piaţa angro şi cu amănuntul apărute între participanţii la piaţa de energie electrică s-a întrunit la sediul ANRE, anterior audierii părţilor, printre altele, în vederea verificării, din oficiu, a competenţei Comisiei în soluţionarea cererii în discuţie, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie.

Potrivit an. 1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea comisiei pentru soluţionarea disputelor pe piaţa angro şi cu amănuntul apărute între participanţii la piaţa de energie electrică şi gaze naturale, aprobat prin Ordinul preşedintelui ANRE nr. 61/2013, "Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) soluţionează disputele pe piaţa angro şi cu amănuntul apărute între participanţii la piaţa de energie electrică şi gaze naturale, legate de derularea contractelor din domeniul energiei".

De asemenea, conform O.U.G. nr. 33/2007, ANRE este autoritate administrativă autonomă abilitată potrivit art. 9 alin. (1) lit. j) să exercite "controtul cu privire la respectarea de către operatorii economici din sectorul energiei electrice şi termice a reglementărilor emise, a obligaţiilor prevăzute de legislaţia naţională şi de legislaţia Uniunii Europene în domeniu, a sistemului de preţuri şi tarife în vigoare şi aplică sancţiuni în cazul nerespectării acestora.

Având în vedere că disputa a apărut între doi participanţi la piaţa de energie electrică în legătură cu derularea contractului de vânzare/cumpărare a energiei electrice tranzacţioate pe piaţa centralizată pentru serviciul universal nr. C1436/15.12.2016, respectiv legată de interpretarea unor clauze din contractul-cadru, în mod corect instanţa de fond a reţinut că ANRE a fost competentă să o soluţioneze.

Înalta Curte va respinge şi ultima critică a recurentei-reclamante prin care se susţine lipsa de imparţialitate şi independenţă a membrilor Comisiei prin raportare la emiterea procesului-verbal de constatare şi sanţionare a contravenţiilor nr. x/01.03.2017, având în vedere că pentru încheierea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor a fost desemnat din partea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei agentul constatator E., persoană care nu a făcut parte din componenţa "Comisiei de soluţionare a disputelor pe piaţa angro şi cu amănuntul apărute între participanţii la piaţa de energie electrică", Hotărârea nr. 1/04.04.2017 fiind semnată de Preşdintele Comisiei F..

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 5026 din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.