Insurer subrogation claim against guarantee fund: interpretation of 450,000 RON guarantee ceiling per insurance claim under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, la data de 28.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 2462/02.11.2016 şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 22.361,00 RON, reprezentând despăgubiri achitate de A. către asiguratul Casco în cuantum de 15.700 RON, penalităţi de întârziere în cuantum de 5.055,40 RON şi 1.606,21 RON cheltuieli de judecată obţinute în dosarul nr. x/2015, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului dosar.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 3224 din data de 19.09.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 2462/02.11.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată nr. x/15.03.2016 (Ref. A. dosar daună nr. x), a respins cererea de chemare în judecată în rest, ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 906,24 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 3224 din data de 19.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă A. S.A. criticată hotărârea instanţei de fond exclusiv în ceea ce priveşte următoarele aspecte: soluţia prin care instanţa de fond a reţinut că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/2015, iar nu cele ale Legii nr. 135/1995, soluţia prin care instanţa de fond a respins cererea A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

A menţionat recurenta că sentinţa instanţei de fond a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal şi că litigiul dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015. Raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut în acelaşi moment, ca urmare a încheierii poliţei RCA emise de B., iar falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea fondului este legea în vigoare la momentul naşterii situaţiei juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995, iar suprimarea sau plafonarea garanţiei legale prin legea nouă nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv.

Soluţia prin care instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi 5 din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Totodată, hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 13, 14, 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României privind dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

A menţionat recurenta că FGA este obligat să pronunţe o singură decizie prin raportare la toate documentele, informaţiile şi prevederile contractuale pe care este chemată să le verifice.

În considerarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ şi care conferă instanţei posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecăţii, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea şi obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată. Soluţia de admitere în parte a cererii în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată, ignoră dreptul reclamantei la soluţionarea procesului într-un termen rezonabil.

A mai arătat recurenta că sentinţa recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF şi că orice soluţie a instanţei care ar permite FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată ar reprezenta o sancţionare a reclamantei pentru omisiunea culpabilă a FGA de a analiza fondul cererii.

Prin recursul formulat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor arată că hotărârea primei instanţe este nelegală, fiind pronunţată cu analizarea altui raport juridic decât cel dedus judecăţii de către intimata-reclamantă; hotărârea a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale care reglementează mecanismul garantării plăţii de despăgubiri/indemnizaţii rezultate din contracte de asigurare în ipoteza deschiderii procedurii falimentului unui asigurător; sentinţa conţine motive străine de natura cauzei deduse judecăţii şi fiind dată cu încălcarea sau alicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., în sensul Legii nr. 213/2015 recurentul-pârât incovă greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015.

Sub acest aspect, reţine instanţa de fond că, "se constată că plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit", înlăturând în totalitate toate apărările pârâtului cu privire la scopul Legii nr. 213/2015, interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii), natura acţiunii în regres, precum şi interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Premisa de la care pleacă instanţa de fond este una eronată şi nu-şi găseşte suportul în dispoziţiile legale incidente.

Creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, în condiţiile în care îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în cazul de faţă B. - în faliment, iar dreptul de regres nu este un drept nou ca şi conţinut în patrimoniul asigurătorului, acest drept obţinut ca efect al subrogarii, dar fără tăgadă este un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

Aşadar, asigurătorul îşi exercită dreptul de regres în nume propriu ca titular al creanţei, nu ca reprezentant al asiguratului, prestând o activitate de asigurare, în condiţiile dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Dreptul de regres este un drept subsecvent, independent şi care ia naştere prin voinţa legiuitorului doar după încheierea tuturor raporturilor de asigurare finalizate prin plata despăgubirii.

Însă, în baza activităţii de asigurare, pe care o desfăşoară asigurătorul, ca activitate pur comercială, prin frecvenţa încheierii poliţelor de asigurare facultative asigurătorul, în întregul său, este un creditor de asigurare şi el, în cadrul procedurii administrative de plata prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi în cadrul procedurii falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 - nu devine creditor de asigurare pentru fiecare poliţă de asigurare în parte.

Contestatoarea îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogarii acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menţionate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

În speţa de faţă, persoana indreptatită a solicita despăgubiri de la asigurătorul RCA aflat in faliment este persoana păgubită, respectiv asiguratul Casco care şi-a recuperat însă în întregime prejudiciul. Persoana păgubită şi-ar fi putut execita acest drept în mod direct la asigurătorul RCA - respectiv la societatea B., însă a preferat să şi-l exercite în faţa asigurătorului Casco, în temeiul contractului de asigurare facultativ.

Subrogaţia este definită ca reprezentând un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă (asiguratul CASCO), cu toate garanţiile şi accesoriile sale către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial (beneficiarul asigurării RCA), în locul debitorului (asigurătorul RCA).

Greşita interpretare dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 deoarece, prima instanţă a reţinut, pe de o parte faptul că, plafonul de garantare de 450.000 RON trebuie raportat la fiecare contract de asigurare în parte, iar, pe de altă parte, faptul că, relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. şi vinovatul de producerea accidentului şi nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. şi asiguratul său.

Cu alte cuvinte, instanţa de fond, identificând ca fapt generator al obligaţiei de plata a Fondului contractul de asigurare obligatorie RCA, a reţinut ca intimata-reclamanta A. are dreptul la despăgubiri împotriva pârâtului în baza fiecăruia dintre contractele de asigurare RCA care au născut în sarcina B. S.A. obligaţii de plata către A..

În raport de această statuare, a reţinut în continuare prima instanţă că sunt nerelevante orice alte "apărări referitoare la natura proprie a dreptului de regres sau cu privire la scopul final al acestuia (recuperarea unor sume în scop de profil, iar nu de despăgubire)." în ce priveşte limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila, la art. 24 lit. a) şi b) se prevede că "Limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt:

a) pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României;

b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României."

Prin urmare, nu se poate susţine ca legiuitorul nu are proprietatea termenilor folosiţi - atât în ce priveşte Legea nr. 213/2015, cât şi în ce priveşte actele normative citate anterior - sau că reglementarea nu este constantă, explicită şi limitativă în materie de răspundere a asigurătorilor, stabilind pentru asigurători limita de despăgubire în funcţie de eveniment (riscul asigurat) şi nu de numărul de persoane vătămate -creditori de asigurare, care sunt îndreptăţiţi la despăgubiri.

În cazul acestei limitări - ce priveşte exclusiv şi explicit asigurătorii - limitarea este raportată la un eveniment -risc asigurat - şi nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligaţiile Fondului de garantare a asiguraţilor limitarea este expresă şi neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se astfel distincţia clară şi tranşantă între asigurător şi Fond.

Astfel, necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, astfel cum stabileşte explicit şi neechivoc dispoziţia art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate".

Prin urmare, interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în sensul că plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare - aşa cum prevede explicit textul de lege, şi aşa cum este definit plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. e) -, ci pe fiecare contrat de asigurare RCA încheiat de asigurătorul în faliment care presupune un creditor de asigurare şi, în final, o creanţă de asigurare, este vădit nelegală şi încalcă întreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţii legale exprese.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta A. S.A. şi menţinerea sentinţei atacate.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la data de 15 ianuarie 2020.

6. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor urma.

Controlul judiciar declanşat de reclamanta A. S.A. are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 2462/02.11.2016 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor FGA a respins cererea de plată nr. x/15.03.2016, cu privire la plata sumei de 22.361,00 RON, având în vedere că s-a aprobat la plată şi plătit către reclamantă din disponibilităţile fondului suma de 450.000 RON, limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prima instanţă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a anulat decizia nr. 2462/02.11.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată nr. x/15.03.2016 (Ref. A. dosar daună nr. x) şi a respins cererea de chemare în judecată în rest, ca neîntemeiată.

Această concluzie este împărtăşită de instanţa de control judiciar, însă se va proceda la substituirea parţială a motivării primei instanţe în sensul analizării aspectelor deduse judecăţii prin prisma Deciziei nr. 29/02.03.2020 pronunţate ulterior hotărârii recurate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Referitor la motivul de recurs formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată căîn cadrul acestui motiv de recurs se invocă faptul că prima instanţă a reţinut considerente contradictorii atunci când s-a referit la calitatea reclamantei de creditor de asigurare.

Această critică este nefondată, dat fiind faptul că, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări reprezintă "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare. De asemenea, prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015 definesc drept creditor de asigurare în cazul asigurării de răspudere civilă, "persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare.

Atunci când se referă la contract de asigurare, nu se are în vedere contractul de asigurare facultativă încheiat între reclamantă şi clientul său (contractul CASCO), ci pe cel de asigurare de răspundere civilă delictuală (contractul RCA) încheiat de B. S.A. cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite. Prin urmare, prima instanţă a reţinut că sunt lipsite de relevanţă apărările pârâtului referitoare la natura proprie a dreptului de regres sau cu privire la scopul final al acestuia (recuperarea unor sume în scop de profit, iar nu de despăgubire), în condiţiile în care elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fond este contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală în care B. S.A. figurează ca debitor.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele de la dosar şi cu împrejurările de fapt ale cauzei, judecătorul fondului expunând în mod logic şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranşat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Referitor la recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin care se critică hotărârea primei instanţe din perspectiva normei de drept aplicabilă raportului de drept substanţial dedus judecăţii, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 213/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Recurenta-reclamantă a susţinut că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare, iar falimentul B. S.A. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliţei de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conţine existenţa unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizaţiei/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la recurentul-pârât în data de 15.03.2016, Legea nr. 213/2015 intrând în vigoare la 27.07.2015.

Aşadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform disp. art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că se impun a fi avute în vedere considerentele instanţei de recurs cu privire la recursul pârâtului, prin care s-a reţinut incidenţa Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel fiind, reclamanta are calitatea de societate de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devenind titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referinţa la o condiţie suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (15.03.2016).

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă aptitudinea instanţei de judecată de a reforma decizia administrativă dedusă judecăţii şi de a impune obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată, în virtutea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu se pot stabili coordonatele deciziei pe care FGA urmează să o adopte întrucât în faza administrativă situaţia de fapt nu a fost evaluată deloc de autoritate, iar soluţia propusă de recurenta-reclamantă ar conduce la o imixtiune în activitatea autorităţii care ar fi lipsită de posibilitatea de a analiza pe fond cererea de plată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că atât susţinerile şi criticile recurentului-pârât cât şi cele ale recurentei-reclamante sunt neîntemeiate în raport de motivele invocate şi vor fi respinse.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva sentinţei nr. 3224 din 19 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.