Judicial substitution of administrative retrocession authority barred by O.U.G. 94/2000 and inadmissibility of modifying claims post-deadline
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, upholding the appellate court's decision that rejected the plaintiff's action as inadmissible and admitted the exception of late modification, thereby allowing the defendants to prevail. The dispute involved a religious entity seeking the restitution in nature or compensation for a plot of land and a building previously owned by the church and allegedly expropriated by the state, challenging the failure of the Special Commission for Retrocession to issue a decision on the restitution request. The court determined that under the special restitution ordinance and the administrative litigation law, the administrative procedure was not completed because no initial decision had been issued by the competent authority; consequently, the court lacked jurisdiction to adjudicate the merits of the restitution or substitute the administrative body, and the subsequent addition of claims regarding the unjustified refusal to issue a decision constituted a barred modification of the action under procedural civil code provisions.
Legislator headnote
AI generatedart. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 204 din C. proc. civ, art. 204 alin. (1) din C. proc. civ; Judicial substitution of administrative retrocession authority barred by O.U.G. 94/2000 and inadmissibility of modifying claims post-deadline: The dispute involved a religious entity seeking the restitution in nature or compensation for a plot of land and a building previously owned by the church and allegedly expropriated by the state, challenging the failure of the Special Commission for Retrocession to issue a decision on the restitution request. The court determined that under the special restitution ordinance and the administrative litigation law, the administrative procedure was not completed because no initial decision had been issued by the competent authority; consequently, the court lacked jurisdiction to adjudicate the merits of the restitution or substitute the administrative body, and the subsequent addition of claims regarding the unjustified refusal to issue a decision constituted a barred modification of the action under procedural civil code provisions.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedCited in the dispositive as the procedural legal basis for dismissing the appeal as unfounded in administrative litigation proceedings.
Cited in the dispositive as the procedural legal basis for dismissing the appeal as unfounded under the Code of Civil Procedure.
Full text
Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I Cererea de chemare în judecată
1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 3.07.2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj a chemat în judecată pârâţii Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Municipiul Blaj, prin primar, şi a solicitat următoarele: să se constate existenţa şi întinderea dreptului de proprietate cu privire la imobilul teren în suprafaţă totală de 11.834 mp, situat în Mun. Blaj, jud. Alba, înscris iniţial sub A+ll în CF nr. x Blaj sub nr. top. x, transcris în CF nr. x sub nr. top. x, actual înscris în CF nr. x Blaj cu nr. top. x - teren construibil în suprafaţă de 7.600 mp şi în CF nr. x Blaj cu nr. top. x - teren construibil în suprafaţă de 4.234 mp; să se constate existenţa şi întinderea dreptului de proprietate cu privire la imobilul construcţie edificată pe terenul înscris iniţial în CF nr. x Blaj sub nr. top. x, dar neevidenţiat în cartea funciară; în principal, să se dispună restituirea în natură în favoarea reclamantei a imobilului teren şi a construcţiei edificată pe teren; în subsidiar, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii pentru acele imobile sau părţi din imobilele terenuri sau construcţii care nu se pot restitui în natură, cu cheltuieli de judecată.
2. La data de 6 decembrie 2017, reclamanta a formulat precizare şi extindere de acţiune, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţi a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a Municipiului Blaj; a precizat capătul doi de cerere subsidiar, solicitând ca în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului sau a unor suprafeţe dintre cele ce fac obiectul cauzei să se stabilească măsuri reparatorii în echivalent pentru porţiunea restituită din imobilele respective şi să stabilească întinderea dreptului reclamantei în cuantumul prevăzut de art. 16, art. 21 alin. (6) şi (10) din Legea nr. 165/2013, să fie obligată CNCI să emită de îndată decizia de compensare prin puncte pentru suprafeţele din imobilele ce nu se pot restitui în natură.
3. Prin sentinţa civilă nr. 300/2018, Tribunalul Alba a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.
4. La data de 25 iunie 2018, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a formulat precizare de acţiune, prin care a solicitat constatarea refuzului nejustificat al Comisiei Speciale de Retrocedare de a soluţiona cererea de restituire a imobilului ce face obiectul cauzei şi apoi, constatând preluarea abuzivă a bunului solicitat, obligarea autorităţii publice Comisia specială de retrocedare la emiterea deciziei prev. de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.
II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
5. Prin sentinţa nr. 188 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii modificării de acţiune formulată la data de 25 iunie 2018, invocată prin întâmpinare, a respins ca tardiv formulate petitele privind constatarea refuzului nejustificat al Comisiei Speciale de Retrocedare de a soluţiona cererea de restituire a imobilului şi obligarea autorităţii publice Comisia specială de retrocedare la emiterea deciziei prev. de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj.
III Recursul formulat de reclamantă
6. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., a solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepţiei tardivităţii modificării acţiunii depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018, respingerii excepţiei inadmisibilităţii, rejudecarea cauzei, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în subsidiar admiterea în tot a acţiunii introductive astfel cum a fost formulată, precizată şi extinsă.
7. În ceea ce priveşte solicitarea de respingere a excepţiei tardivităţii modificării acţiunii depuse la data de 25.06.2018, a arătat că prin acţiunea introductivă, pag. 5, a arătat că în ceea ce priveşte imobilul ce face obiectul cauzei nu s-a emis nicio decizie de către pârâta de rând 1, nici în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, nici pe drept comun printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce echivalează cu un refuz nejustificat al autorităţii învestite cu soluţionarea cererii de a soluţiona cererea, prin urmare chiar prin motivarea acţiunii introductive a invocat aspectul care vizează refuzul nejustificat al Comisiei speciale de retrocedare de a soluţiona cererea de restituire, în condiţiile în care termenul rezonabil în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005 trebuie avut în vedere pentru identitate de raţiune şi în cazul litigiilor iniţiate în condiţiile legii speciale, O.U.G. nr. 94/2000. Prin aceleaşi motive a menţionat că pârâta Comisia specială nu a emis dispoziţia aferentă soluţionării cererii, obligarea acestei Comisii la emiterea deciziei prev. de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel încât solicitarea de obligare a acesteia în acest sens a fost formulată ca atare, prin precizarea depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018 menţionând expres această solicitare. Prin urmare, precizarea de acţiune depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018 tinde la clarificarea obiectului cererii, raportat la aspectele de fapt şi de drept invocate prin acţiunea introductivă.
8. În ceea ce priveşte solicitarea de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a arătat, în primul rând, că instanţa de fond a pornit de la premisă greşită, considerând că a formulat o acţiune în contencios administrativ prin care instanţa să stabilească îndreptăţirea reclamantei la măsuri reparatorii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul care a făcut obiectul cererii depusă la Comisia specială de retrocedare. Consideră că stabilirea competenţei de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei Comisiei Speciale de retrocedare în favoarea instanţei de contencios administrativ nu conduce automat la concluzia că legea specială, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, s-ar completa cu dispoziţiile Legii contenciosului administrativ (la momentul apariţiei O.U.G. nr. 94/2000, Legea 554/2004 nici nu era în vigoare). Este real că O.U.G. nr. 94/2000 este o lege specială care vizează procedura restituirii/acordării de despăgubiri, însă specialitatea acesteia este dată de subiectele cărora li se adresează, respectiv cultele religioase din România, spre deosebire de Legea nr. 10/2001, care vizează restituirea în natură/acordarea de despăgubiri pentru imobilele din intravilan care au aparţinut persoanelor fizice.
9. Potrivit art. 125 din Constituţia României, autoritatea judecătorească are plenitudine de jurisdicţie şi orice litigiu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, cu excepţia celor date prin Constituţie altor organe, cum ar fi Curtea de Conturi (art. 139) şi Curtea Constituţională (art. 140). Potrivit CEDO, articolul 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria x nr. x, pag. 18, § 36). În practica CEDO s-a stabilit că "Pentru a fi vorba de o instanţă judecătorească, aceasta trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, atât în ceea ce priveşte stabilirea faptelor, cât şi aplicarea dreptului. Acceptarea unui aviz administrativ ca având caracter conform semnifică absenţa competenţei depline de a judeca, cu violarea art. 6 ("Dreptul la un proces echitabil") par. 1 din Convenţie (CEDO)" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secţia a II-a - Cameră, Hotărârea din 13 februarie 2003, Cauza Chevrol c. Franţa).
10. Curtea aminteşte că poate fi calificată drept o instanţă în sensul art. 6 par. 1 un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie şi care răspunde unei serii de exigenţe de independenţă faţă de executiv şi de părţi, că "tribunal" în sensul art. 6.1 este numai un organ care se bucura de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de puterea executivă, ca şi faţă de părţile în cauză (a se vedea, printre altele, Beaumartin vs. Franţa, par. 38) (Hotărârea CEDO În cauza Vasilescu contra României - cererea nr. x/1043; 22 mai 1998).
11. Principiul plenitudinii de jurisdicţie a instanţelor în cererile de restituire a bunurilor preluate de statul comunist se desprinde şi din considerentele Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului (Secţia a treia) (pilot) Măria Atanasiu şi alţii vs. România din 12 octombrie 2010. Acest principiu constituţional, regăsit în art. 6 alin. (1) CEDO şi stabilit pretorian într-o bogată practică judiciară în aplicarea Legii nr. 10/2001, a fost confirmat legislativ prin reglementarea sa în art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013. Dacă ar admite contrariul, ar fi trebuit discutată nu inadmisibilitatea cererii, ci necompetenţa generală a instanţei raportat la cererea formulată, ceea ce niciuna din părţi nu a îndrăznit să invoce. Posibilitatea ca instanţa să dispună efectiv restituirea proprietăţii sau acordarea de despăgubiri în situaţiile reglementate de O.U.G. nr. 94/2000 nu necesită vreo subtilă interpretare a Legii nr. 554/2004, ci este prevăzută expres în corpul legii speciale, potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.
12. Argumentele s-au regăsit identic motivate şi în Decizia nr. 20/19.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, iar pentru identitate de raţiune, şi în cazul cererilor formulate în baza O.U.G. nr. 94/2000 instanţa are prerogative identice. Stabilirea prin art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 a competenţei de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei Comisiei speciale de retrocedare în favoarea instanţei de contencios administrativ nu schimbă în vreun fel raţionamentele expuse, nerezultând că O.U.G. nr. 94/2000 s-ar completa cu dispoziţiile Legii contenciosului administrativ la care face trimitere instanţa de fond, lege care nici nu era adoptată la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000. De altfel, procedura de restituire, atât necontencioasă cât şi judiciară, este reglementată complet în legile speciale, O.U.G. nr. 94/2000 şi Legea nr. 165/2013, nefiind aspecte care să atragă necesitatea aplicării Legii nr. 554/2004, a mai arătat recurenta.
IV Apărările formulate de intimatele pârâte
13. Intimatele pârâte au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
14. Intimata pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a arătat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, în mod corect a admis excepţia tardivităţii modificări de acţiune din data de 25.06.2018 şi în mod corect a respins ca inadmisibilă acţiunea, întrucât cererea de retrocedare formulată de reclamanta nu a fost încă soluţionată printr-o decizie, conform art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, în consecinţă procedura administrativă nu a fost finalizată, iar o eventuală decizie cuprinzând propunerea de acordare de măsuri compensatorii ar trebui să urmeze procedura de validare sau invalidare de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
15. Intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a arătat că este instituţie distinctă de Comisia specială de retrocedare, faptul că asigură secretariatul acesteia nu-i conferă calitate procesuală pasivă în cauză, prin urmare în mod corect a fost respinsă acţiunea formulată împotriva sa.
16. Intimatul pârât Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că sentinţa este legală în ceea ce priveşte excepţia de tardivitate a modificării de acţiune, iar în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de chemare în judecată, instanţa de fond în mod corect a apreciat că, în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, prerogativele instanţei de contencios sunt restrânse, aceasta nefiind îndreptăţită să se substituie organului administrativ.
17. Intimatul pârât Municipiul Blaj a arătat că excepţia tardivităţii trebuia admisă deoarece nu au fost respectate prevederile art. 204 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii trebuia admisă întrucât obiectul acţiunii formulate în baza legii speciale poate să fie anularea deciziei Comisiei speciale sau obligarea la emiterea unei decizii, dar nu soluţionarea cererii de retrocedare.
V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
18. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
19. Motivul de recurs privind excepţia tardivităţii modificării acţiunii depusă la data de 25.06.2018 este nefondat.
20. Potrivit dispoziţiilor art. 204 din C. proc. civ., "1) Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. (...) (3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor".
21. Aceste dispoziţii au fost aplicate corect de instanţa de fond, în condiţiile în care precizarea acţiunii a fost formulată de reclamantă ulterior termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., iar pârâţii au invocat excepţia tardivităţii modificării de acţiune, cu motivarea că. reprezintă o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, efectuată cu nerespectarea acestui termen.
22. Recurenta nu contestă acest fapt, însă susţine că precizarea de acţiune depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018 tinde la clarificarea obiectului cererii, raportat la aspectele de fapt şi de drept invocate prin acţiunea introductivă, şi anume aspectul care vizează refuzul nejustificat al Comisiei speciale de retrocedare de a soluţiona cererea de restituire a imobilului ce face obiectul cauzei, neemiterea deciziei prevăzute de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.
23. Susţinerile recurentei sunt nefondate; chiar dacă motivele menţionate au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, capetele de cerere formulate prin precizarea la acţiune sunt noi, adaugă celor din cererea introductivă, constituind o modificare a acesteia în sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cărora "constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare".
24. Pentru aceste motive, raportat la dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. şi împrejurarea că pârâţii s-au opus modificării de acţiune, în mod corect a fost admisă excepţia tardivităţii modificării de acţiune formulată de reclamantă la data de 25 iunie 2018, motivul de recurs fiind nefondat.
25. Motivul de recurs privind privind respingerea acţiunii ca inadmisibilă este, de asemenea, nefondat.
26. Reclamanta a invocat, în motivarea cererii de chemare în judecată, faptul că a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000, cerere de restituire a imobilului ce formează obiectul cauzei, înregistrată la pârâtă sub nr. x/2003, cu privire la care nu s-a emis nicio decizie în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.
27. În acest cadru procesual, în raport de obiectul acţiunii şi dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, instanţa de fond a respins în mod corect acţiunea ca inadmisibilă.
28. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".
29. O.U.G. nr. 94/2000 reglementează procedură de retrocedare, către foştii proprietari, a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Retrocedarea imobilelor care formează obiectul actului normativ special de reparaţie se realizează, în natură sau prin măsuri reparatorii, exclusiv în temeiul şi în conformitate cu dispoziţiile acestuia.
30. În scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 s-a constituit Comisia specială de retrocedare. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare analizează documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială.
31. Art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că "Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004".
32. În mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, în condiţiile în care dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 prevăd competenţa materială a instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, decizie prin care se soluţionează administrativ cererea de retrocedare depusă de persoana îndreptăţită. Dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, act normativ special în domeniul retrocedării unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, se completează cu prevederile dreptului comun în materie, respectiv Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Deşi în prezenta cauză nu este contestată o decizie a Comisiei speciale de retrocedare, acţiunii formulate de reclamantă în legătură cu aplicarea O.U.G. nr. 94/2004, în lipsa unor prevederi exprese în sens contrar, i se aplică dispoziţiile dreptului comun în materie, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
33. Faptul că Legea nr. 554/2004 nu era în vigoare la data adoptării O.U.G. nr. 94/2000 este nerelevant. La data adoptării O.U.G. nr. 94/2000 era în vigoare Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, iar contestaţia împotriva deciziei emise de Comisia specială de retrocedare era prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, în aceeaşi modalitate, în sensul că acestea puteau fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la comunicare.
34. Având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd soluţiile pe care le pronunţă instanţa de contencios administrativ, potrivit cărora "Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă", rezultă că obiectul acţiunii poate fi constituit de anularea deciziei Comisiei speciale de retrocedare, astfel cum prevede art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, sau obligarea acesteia la emiterea unei decizii potrivit O.U.G. nr. 94/2000, însă nu şi soluţionarea pe fond a cererii de retrocedare căreia nu i s-a dat încă o rezolvare în procedura administrativă obligatorie prevăzută de acest act normativ, prin substituirea Comisiei speciale de retrocedare.
35. Din coroborarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 cu cele ale Legii nr. 554/2004, rezultă că instanţa de contencios administrativ poate fi învestită cu privire la soluţionarea aspectelor privind fondul cererii de retrocedare numai după finalizarea procedurii administrative şi emiterea deciziei prevăzute de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, prin care se verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de actul normativ special pentru retrocedarea către foştii proprietari.
36. Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu prevăd posibilitatea ca instanţa să dispună efectiv restituirea proprietăţii sau acordarea de despăgubiri, astfel cum susţine recurenta. Potrivit acestora, "Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândeşte pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unităţii deţinătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, după caz", referindu-se, în ceea ce priveşte hotărârea judecătorească, la situaţia în care se contestă decizia de respingere emisă de Comisia specială de retrocedare, se admite acţiune, se anulează decizia şi se admite cererea de retrocedare.
37. Sunt nefondate şi susţinerile referitoare la dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, potrivit cărora "(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi".
38. Aceste dispoziţii nu se aplică cererilor formulate potrivit O.U.G. nr. 94/2000. Se referă la contestaţiile îndreptate împotriva deciziilor emise în soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 (art. 33 din Legea nr. 165/2013) şi a deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (art. 34 din Legea nr. 165/2013), respectiv la posibilitatea persoanei îndreptăţite să se adreseze instanţei judecătoreşti în cazul în care deciziile nu sunt emise în termenele prevăzute la art. 33 şi 34. Acţiunile formulate se soluţionează de secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu de instanţa de contencios administrativ.
39. De asemenea, sunt nefondate şi susţinerile privind Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, întrucât aceasta priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, care se referă la acţiunile formulate în baza acestei legi la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării. Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în prezenta cauză, în care sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 şi ale Legii nr. 554/2004. Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 precizează că regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată.
40. Cu privire la opţiunea legiuitorului pentru atribuirea de competenţă către secţiile civile ale instanţelor a unora din contestaţiile formulate în temeiul legilor speciale de reparaţie şi plenitudinea de jurisdicţie a unei instanţe civile, pe de o parte, iar pe de altă parte atribuirea competenţei de soluţionare către instanţele de contencios administrativ a contestaţiilor formulate în ceea ce priveşte O.U.G. nr. 94/2000, sunt de menţionat cele subliniate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 189/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 438 din 13 iunie 2016.
41. Curtea Constituţională a reamintit faptul că legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată şi poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale (pct. 18). A observat că, prin edictarea Legii nr. 165/2013, legiuitorul român şi-a propus să instituie un mecanism eficient pentru accelerarea procesului de restituire a imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada regimului comunist, necesitatea realizării unei eficientizări a acestui proces fiind evidenţiată de numeroasele disfuncţionalităţi relevate pe parcursul aplicării legislaţiei amintite, care au fost sancţionate în mod repetat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pct. 19), că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, deciziile unităţii deţinătoare/entităţii învestite cu soluţionarea notificării puteau fi atacate de persoana care se pretindea îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului competent teritorial, însă deciziile adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor puteau fi atacate, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în condiţiile Legii nr. 554/2004, în această din urmă situaţie instanţa de contencios administrativ neavând decât posibilitatea ca, în cazul în care constata nelegalitatea deciziei, să oblige Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în virtutea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să emită o nouă decizie care să conţină titlul de despăgubire cuvenit (pct. 20), astfel că pentru înlăturarea acestui sistem defectuos, generator de întârzieri considerate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului contrare dreptului la un proces echitabil ca urmare a duratei excesive a procedurilor, prin Legea nr. 165/2013 s-a atribuit secţiilor civile ale tribunalului competenţa de soluţionare a contestaţiilor atât împotriva deciziilor entităţilor deţinătoare sau învestite de lege cu soluţionarea notificărilor, cât şi ale Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor (pct. 21).
42. A subliniat că "Argumentul decisiv pentru adoptarea unei astfel de soluţii legislative l-a constituit plenitudinea de jurisdicţie a unei instanţe civile. În virtutea acesteia, astfel cum se prevede la art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, judecătorul se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin compensare în puncte" (pct. 21), "Cu alte cuvinte, legiuitorul român a optat pentru soluţionarea contestaţiilor de către o instanţă civilă în detrimentul uneia administrative în scopul diminuării duratei procedurii, instanţa însăşi urmând să se pronunţe asupra calităţii de persoană îndreptăţită şi să stabilească tipul de despăgubire cuvenită şi modalitatea de realizare a acesteia, în natură sau prin echivalent" (pct. 22).
43. În raport şi de aceste considerente ale instanţei de contencios constituţional, este de observat faptul că nici prin Legea nr. 165/2013, nici ulterior, în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de chemare în judecată formulate în legătură cu aplicarea O.U.G. nr. 94/2000 de către instanţele de contencios administrativ, cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, nu au intervenit modificări legislative.
44. Pentru aceste motive, Înalta Curte că sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. privind modificarea cererii de chemare în judecată, precum şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România şi Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
VI Soluţia instanţei de recurs
45. Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj împotriva sentinţei nr. 188/2018 din 03 octombrie 2018, a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2020.