Agricultural funding correction upheld in final appeal: appeal rejected as unfounded after artificial conditions and linked enterprises found.

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 26 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale- Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea "Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/10.08.2016" şi anularea Deciziei nr. 29026/27.10.2016 dată de pârâtă în soluţionarea contestaţiei împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/10.08.2016.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la împrejurarea că, contestaţia administrativă nu a fost formulată de reclamantă în termenul de 30 zile de la comunicarea procesului-verbal.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 252/2017 din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, şi a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul caz de casare, recurenta-reclamantă arată că în mod greşit a fost respinsă apărarea referitoare la prescripţia dreptului de a constata abaterea şi de a aplica corecţia. Recurenta-reclamantă afirmă că în cauză ar fi trebuit aplicate prevederile Ordonanţei de Guvern nr. 79/2003 întrucât prescripţia a început să curgă sub imperiul acestui act normativ nu sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011. În acest sens se invocă Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cele două norme diferă în sensul că, potrivit art. 112 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003 "Dreptul de a stabili obligata de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului" şi nu "5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului", cum este prevăzut în actuala normă O.U.G. nr. 66/2011.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul că dreptul autorităţii publice nu a fost prescris pe motiv că programul însuşi nu ar fi fost încă închis şi nici nu pare să se închidă vreodată. În acest mod se ajunge la o imprescriptibilitate a acestui drept. Or, recurenta-reclamantă apreciază că la stabilirea acestui termen de prescripţie trebuie avut în vedere şi faptul că, în conformitate cu prevederile art. 2.8 din contractul de finanţare, durata de valabilitate a contractului, reprezintă durata de execuţie, la care se adaugă 5 cinci ani de monitorizare, de la data ultimei plăţi făcută de către Autoritatea Contractantă. Astfel, părţile prin contractul de finanţare şi-au definit limitele obligaţiilor, sens în care, orice trimitere la programe altele decât cele cunoscute şi însuşite de părţi (contractul de finanţare), sunt străine cauzei. Mai mult, se invocă faptul că termenele de prescripţie nu pot fi obiect al hazardului, cum tinde instanţa de fond a aprecia. În acest sens, termenele de prescripţie se raportează la părţile cauzei, respectiv la raportul juridic dintre acestea (contractul de finanţare) şi nu la cauze sau evenimente străine unuia dintre părţi sau la puterea discreţionară a uneia dintre părţi.

Un termen de cel puţin 14 ani, până în prezent (poate ajunge şi la imprescriptibilitate, dacă pârâta nu închide programul FEADR 2007-2014), nu poate fi acceptat într-un raport de drept fiscal sau contractual, partea concluzionând în sensul că noţiunea de "program", poate privi exclusiv elementul aflat sub controlul/ştiinţa părţilor, în speţă contractul de finanţare, singurul cunoscut părţilor din prisma începerii şi încetării acestuia şi nu un element imprevizibil/necunoscut părţilor.

Motivele contradictorii din considerentele sentinţei s-ar referi la faptul că instanţa de fond, deşi a făcut vorbire de intervenţia unei sancţiuni contractuale s-a raportat şi la norme fiscale, realizându-se un mixt nepermis între fiscal şi contractual, în scopul evitării sancţiunii prescripţiei.

În ceea ce priveşte existenţa unor societăţi legate, recurenta-reclamantă afirmă că a nu a ascuns pârâtei existenţa în acţionariatul societăţii a părinţilor asociatului B., ci atât timp cât de conducerea efectivă a activităţii s-a ocupat asociatul B., acesta din urmă primind doar sprijin din partea celorlalţi asociaţi şi părinţi totodată, s-a considerat că un astfel de ajutor nu poate fi decât unul aşteptat de societate şi nu o cauză de sancţionare. Dacă s-ar fi dorit eludarea prevederilor legale ar fi putut opta pentru înfiinţarea unei societăţi cu asociat unic.

Nu s-a omis cu bună-ştiinţă declararea faptului că este vorba de societăţi legate întrucât la dosarul cererii de finanţare a fost anexat in original Certificatul constatator emis de ORC Sibiu, in care figurau acţionarii societăţii si mai mult, la vizita in teren privind stabilirea condiţiilor de eligibilitate a proiectului, nu a ascuns faptul că soţii Constantin mai au o firma pe care o deţin in mod legal, B. - Constantin bazându-se tocmai pe experienţa lor şi pe sprijinul lor necondiţionat pentru a începe activitatea economica in acelaşi domeniu. Nu se poate explica faptul că autorităţile nu au oprit finanţarea deşi au existat mai multe controale pe teren . Recurenta-reclamantă afirmă că trebuie să se aibă în vedere şi faptul că efortul financiar personal a fost unul consistent, finanţarea fiind doar de 50%.

Mai arată că deşi firma părinţilor asociatului B. are acelaşi obiect de activitate ca si societatea recurentă, ultima nu se încadrează în categoria firmelor care au creat condiţii artificiale pentru obţinerea sprijinului nerambursabil întrucât chiar Recomandarea Comisiei Europene din 6 mai 2003, referitoare la definiţia IMM-urilor, tratează prin art. 10, aşa-numiţii "îngerii de afaceri" prin acceptarea derogărilor cu privire la persoanele care pot avea un rol pozitiv în finanţarea şi crearea de noi afaceri, cu preponderenţă în mediul rural. Singurul rol al societăţii deţinute de părinţii asociatului B., a fost acela de a acorda societăţii nou înfiinţate un sprijin moral si financiar pentru a porni derularea unei afaceri, ce doar în contextul actelor contestate presupunea un aport investiţional, cel puţin egal cu sumele imputate. Recurenta-reclamantă critică soluţia şi prin prisma faptului că în executarea contractului de finanţare, a primit şi plătit o corecţie de 2% din valoarea contractului, sens în care, aplicarea unei noi corecţii, în cuantum de 100% din valoarea totală a contractului (speţa pendinte), reprezintă, prin cumul, o corecţie totală de 102%, ce evident nu poate fi considerată legală.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, argumentele instanţei de fond fiind considerate legale şi temeinice.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor deduse judecăţii

Examinând recursul prin prisma motivelor de fapt arătate, a temeiurilor de casare invocate, precum şi a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reţine caracterul lui nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Primul motiv de recurs a fost încadrat de recurenta-reclamantă la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. deşi, în esenţă, se critică modalitatea în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat norme de drept material. Criticile se încadrează, deci, la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă contestă aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 susţinând că în cazul său ar fi trebuit avute în vedere prevederile O.G. nr. 79/2003 în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a aplica corecţii. De asemenea, apreciază că termenul de prescripţie trebuie raportat la momentul ultimei plăţi realizate în cadrul contractului nu la momentul la care se închide programul de finanţare.

Or, în raport de data ultimei plăţi, corecţia a fost aplicată la mai mult de 5 ani de zile, fiind depăşit termenul de prescripţie prevăzut de art. 112 din O.G. nr. 79/2003.

Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt neîntemeiate:

Potrivit art. 112 din O.G. nr. 79/2003 "(1) Dreptul de a stabili obligaţia de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului dacă normele comunitare nu prevăd un termen mai mare."

Art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011 prevede că "Dreptul de a stabili creanţa bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internaţional prin emiterea declaraţiei finale de închidere, cu excepţia cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internaţional prevăd un termen mai mare."

După cum se poate observa, ambele soluţii legislative se raportează, într-un fel sau altul, la "data închiderii programului". Sensul acestei sintagme nu poate fi decât cel avut în vedere de instanţa de fond atunci când aceasta a apreciat că, în speţă, programul nu a fost încă închis de finanţator. Nimic nu îndreptăţeşte interpretarea propusă de recurenta-reclamantă în sensul că ar trebui să se aibă în vedere data ultimei plăţi realizate în cadrul contractului. Terminologia folosită de legiuitor exclude o astfel de interpretare întrucât cele două prevederi legale se referă în mod explicit la data închiderii programului şi nu se raportează la un proiect sau la un contract de finanţare individual. Mai mult, în textul O.U.G. nr. 66/2011 se explicitează această noţiune, legiuitorul precizând că se are în vedere data de închidere a programului "comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internaţional prin emiterea declaraţiei finale de închidere." Este evident, aşadar, că legiuitorul a avut proprietatea termenilor şi nu a intenţionat să lege termenul de prescripţie de un moment în derularea contractului de finanţare ci de un moment în derularea programului de finanţare în ansamblu.

Având în vedere aceste considerente, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei-reclamante referitoare la norma legală aplicabilă. Aşa cum rezultă din textele de lege citate mai sus, în cazul ambelor reglementări termenul de prescripţie curge în raport de data închiderii programului (în cazul O.U.G. nr. 66/2011 de la data de 01 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului) astfel încât în ambele ipoteze termenul de prescripţie nu era împlinit la data emiterii actului atacat, programul FEADR 2007-2014 nefiind închis.

Susţinerea recurentei-reclamante în sensul că ar fi posibil ca acest program să nu se închidă niciodată este o simplă supoziţie şi, oricum, nu poate conduce la modificarea, pe cale judiciară, a unor prevederi legale al căror sens este neechivoc.

Cât priveşte calitatea recurentei de societate legată, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că potrivit Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, întreprinderea legată este definită prin următoarele legături existente între două sau mai multe întreprinderi - o întreprindere deţine majoritatea acţiunilor sau drepturilor de vot la o altă întreprindere, o întreprindere are dreptul de a numi sau demite majoritatea persoanelor din Consiliul de administraţie, conducerea întreprinderii sau organismele de supraveghere ale unei întreprinderi, o întreprindere are posibilitatea prin acord de a exercita controlul asupra acţiunilor sau majorităţii drepturilor de vot din cealaltă întreprindere. De asemenea, sunt considerate întreprinderile legate - întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin intermediul a persoanei fizice sau unui grup de persoane fizice care acţionează de comun acord, dacă îşi desfăşoară activitatea sau o parte din Activitate pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe adiacente.

Or, analiza elementelor de fapt reţinute în actul atacat conduce la concluzia că, prin intermediul a doi asociaţi s-au creat legături între societatea A. S.R.L. şi societatea recurentă A. S.R.L. specifice întreprinderilor legate. Sub acest aspect s-a reţinut în mod corect că S.C. A. S.R.L. a fost înfiinţată în data de 20. 03.2008 având ca sediu social sat Orlat, strada x, numărul. 390, judeţ Sibiu, având ca asociaţi persoane fizice pe numiţii B. - cota de participare 33,33 %, C., cota de participare 33. 33% B. - cota de participare 33. 33 3 %. Pe de altă parte, S.C. A. S.R.L. a fost înfiinţată în 24. 06.1998 având sediul social în comuna Orlat numărul 389 judeţ Sibiu, asociaţi persoane fizice - C. cota de participare 50%, B. - cota de participare 50%. În perioada 23. 06.1998 - 31. 05.2011 B. a fost administrator în societate care a deschis punct de lucru din 30. 06. 2012 în localitatea Orlat, strada x judeţ Sibiu având ca obiect de activitate printre altele silvicultură şi alte activităţi forestiere. Acelaşi punct de lucru l-a avut şi societatea reclamantă conform contractului de comodat încheiat nu 01. 10.2012, obiectul contractului fiind folosirea gratuită a spaţiului în proporţie de 45% din spaţiul de producţie şi depozitare. În această locaţie a fost identificate o parte din utilajele achiziţionate prin program la momentul vizitei pe teren din data de 15. 12. 2015.

Situaţia acţionariatului, legăturile de rudenie între acţionari, organizarea activităţii în acelaşi spaţiu conduc la concluzia că societatea A. exercita, prin intermediul celor doi asociaţi ai săi care erau, în acelaşi timp, asociaţi şi la A. S.R.L. cu o cotă totală de 66%, un control asupra acestei din urmă societăţi. În condiţiile în care cele două societăţi îşi desfăşurau activitatea pe aceeaşi piaţă erau întrunite condiţiile art. 44 alin. (4) din legea 346/2004 care prevede că "(4) Întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acţionează de comun acord, sunt, de asemenea, considerate întreprinderi legate, dacă îşi desfăşoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe adiacente."

În speţă nu se poate vorbi doar de un ajutor financiar dat unui tânăr antreprenor pentru a fi incidentă Recomandarea Comisiei Europene din 6 mai 2003, referitoare la, aşa-numiţii "îngerii de afaceri" ci de o implicare în acţionariatul societăţii, societatea nou înfiinţată nefiind altceva decât o extindere a activităţii societăţii preexistente.

Sunt, în aceste condiţii, corecte aprecierile instanţei de fond referitoare la crearea de condiţii artificiale întrucât, în speţă, înfiinţarea societăţii recurente nu a avut alt scop decât crearea unei aparenţe în sensul existenţei unei microîntreprinderi când, în fapt, s-a urmărit doar dezvoltarea activităţii derulate de o societate care nu îndeplinea condiţiile pentru a fi considerată microîntreprindere. Deşi, formal, societatea recurentă este o entitate diferită de societatea S.C. A. S.R.L., în realitate ambele societăţi formează un întreg a cărui evaluarea trebuia realizată prin raportare la ambele entităţi.

Faptul că societatea nu a ascuns structura acţionariatului şi existenţa societăţii A. S.R.L. nu prezintă relevanţă în condiţiile în care pe actele depuse în vederea accesării finanţării a fost făcută menţiunea nereală în sensul că este vorba de o societatea autonomă. Nu se poate imputa autorităţilor faptul că nu au sesizat la momentul acordării finanţării caracterul nereal al acestei declaraţii şi, în niciun caz, această omisiune de la momentul semnării contractului nu exonerează de răspundere pe beneficiarul finanţării nelegale, autorităţile fiind îndreptăţite să constate neregula şi ex post, în interiorul termenului de prescripţie.

Cât priveşte faptul că prin cumularea corecţiei de 100% cu o corecţie anterioară de 2% se ajunge la o corecţie de 102% se constată că această susţinere a fost formulată şi în faţa instanţei de fond care a apreciat că "s-a constituit debit doar ceea ce s-a plătit reclamantei cu titlu de finanţare nerambursabilă în cele 3 tranşe, conform OP 18329/2010, OP 63898/2011, OP 73053/2011, astfel cum rezultă din procesul-verbal de constatare a neregulilor ce face obiectul prezentului dosar. Instanţa apreciază că aplicarea corecţiei de 2% din valoarea finanţată şi plata de către reclamanta a sumei de 41113,68 RON, conform OP 2/03.09.2010, nu au relevanţă în cauză, avându-şi izvorul în acte administrative definitive, cu privire la care instanţa nu a fost sesizată în vederea cenzurării". Or, prin recurs recurenta-reclamantă nu face altceva decât să reia critica lapidar formulată şi la instanţa de fond, fără să se raporteze la considerentele pentru care a fost respinsă această critică. În aceste condiţii, în lipsă de critici concrete instanţa de recurs nu poate cenzura considerentele sentinţei pe acest aspect, neidentificând motive de ordine publică pentru care sentinţa să fie considerată nelegală. În niciun caz, în cadrul recursului nu ar fi posibilă reevaluarea probelor administrate la instanţa de fond pentru ca instanţa de control judiciar să ajungă la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută în primă instanţă întrucât recursul este o cale extraordinară de atac care se poate formula doar pentru motive de legalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

2. Temeiul de drept al hotărârii

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 496 din C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I.I. "D." împotriva sentinţei nr. 252/2017 din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2020.