Guarantee fund payment claim: distinction between damage file opening and payment request and application of the 90-day forfeiture deadline

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 15362 emise de pârât la data de 19.06.2018, cu obligarea F.G.A. la emiterea unui nou act administrativ de soluţionare pe fond a cererii depuse de reclamantă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 111 din 15 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 15362/19.06.2018 emisă de pârât şi a fost obligat pârâtul să emită o decizie prin care să soluţioneze pe fond cererea reclamantei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 111 din 15 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a enunţării dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cu trimitere şi la dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 15 pct. 1 lit. c) şi pct. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, cu privire la demersurile necesare pentru obţinerea de la FGA, de creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor cuvenite, recurentul-pârât a susţinut că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părţi, intenţia legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraţilor.

Totodată, termenul de decădere din dreptul substanţial nu este susceptibil de repunere în termen - pentru ca sancţiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv. FGA a apreciat că acest termen este unul imperativ, nerespectarea sa atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.

A apreciat recurentul să sentinţa recurată este nelegală, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a art. 14 din Legea nr. 213/2014.

Astfel, prin reţinerea de către prima instanţă că manifestarea de voinţă a reclamantei din data de 02.11.2016 a fost clară, în sensul că a solicitat să fie despăgubită, reclamanta formulând de fapt o cerere prin care solicita deschiderea dosarului de daună (Anexa 3) şi nu o cerere de plată (Anexa 6), instanţa a confundat cererea de deschidere a doasrului de daună cu cererea de plată.

Faţă de dispoziţiile legale invocate anterior, recurentul a susţinut că cererea de deschidere a dosarului de daună nu se confundă şi nu produce efectele cererii de plată a despăgubirii, efectele acestora fiind diferite, astfel cum se prevede şi în legea, respectiv în cazul creanţelor născute anterior deschiderii procedurii falimentului faţă de soceitatea de asigurare termenul de formulare a cererii este de 90 de zile calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar pentru cele născute ulterior, termenul curge de la data naşterii dreptului de creanţă, astfel că sunt eronate reţinerile primei instanţe în sensul că cererea de plată a fost formulată în termen de reclamantă, în realitate aceasta transmiţând cererea de desschidere a dosarului de daună, iar nu cererea de plată descrisă în Anexa nr. 6.

În fine, a invocat recurentul-pârât dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 85/2014 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziaţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a arătat că nu a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul decât după emiterea facturii de către service-ul autorizat.

Un considerent important ce trebuie avut în vedere este cuprins în dispoziţiile art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările în România. Instanţele de judecată obligă la plata de despăgubiri doar societăţile de asigurare, care nu pot fi cunoscute decât ulterior producerii accidentului. Astfel, dreptul la acţiune se naşte în mod complet, abia când se cunoaşte atât paguba cât şi pe autorul acesteia.

Contrar susţinerilor Fondului, dreptul de creanţă complet s-a născut la data la care reclamanta a avut cunoştinţă inclusiv despre suma de plată, respectiv data la care creanţa a devenit certă şi data de la care curg cele 90 de zile prevăzute de lege.

Din moment ce suma de plată a fost stabilită prin factura fiscală nr. x emisă la 22.06.2017 de către service-ul auto, iar cererea a fost trimisă ulterior tot în cursul lunii iunie 2017, consideră că a formulat în termen cererea de plată, iar Decizia de respingerea a cererii în plată comunicată de Fondul de Garantare, este nelegală, astfel cum, în mod corect a reţinut instanţa de fond.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esenţă, argumentele prezentate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 30 august 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 3 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 02.11.2016, în localitatea Cluj Napoca, a avut loc un accident rutier în urma căruia a fost avariat autoturismul cu numărul de înmatriculare x aparţinând reclamantei A. S.R.L..

La data de 02.11.2016 reclamanta a solicitat pârâtului deschiderea dosarului de daună ca urmare a producerii riscului asigurat., iar la data de 16.12.2016 s-a emis de către FGA documentul de introducere în reparaţie a vehiculului.

La data de 22.06.2017 a fost emisă factura nr. x/22.06.2017 reprezentând reparaţii caroserie la auto x, de către unitatea service, pentru suma de 3127 RON.

La data de 22.06.2017 reclamanta a depus la pârât cererea de la fila x prin care a arătat că suma pe care o solicită cu titlul de despăgubire este de 3127 RON, prin decizia nr. 15362/19.06.2018 pârâtul respingând cererea de plată formulată de reclamantă apreciind că aceasta este tardivă.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 15362 emise de pârât la data de 19.06.2018, cu obligarea F.G.A. la emiterea unui nou act administrativ de soluţionare pe fond a cererii depuse de reclamantă.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor formulând critici de nelegalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispsoziţiilor art. 11 din Legea 213/2015 "Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", art. 13 alin. (3) prevăzând că " în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale."

Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează că "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări (...)"

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea de şedinţă din data de 16.02.2017, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A. şi desemnarea lichidatorului judiciar Casa De Insolvenţă Transilvania - Filiala Cluj, iar la data de 17.03.2017 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine că în speţă este vorba despre o creanţă născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă.

În aceste condiţii, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanţelor de asigurări existente la acel moment, s-a împlinit la data de 16.06.2017, aceasta fiind dată limită până la care creditoarea trebuia să învestească Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu cererile de acordare despăgubiri.

Prin urmare, cererea de plată adresată de reclamantă la data de 28.06.2017 (data poştei) este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de control judiciar constată că nici aspectele invocate de reclamantă şi reţinute ca atare de judecătorul fondului, în sensul că dreptul de creanţă pretins s-ar fi născut la momentul în care a cunoscut efectiv cuantumul prejudiciului (22.06.2017), întrucât încă de la data evenimentului rutier (02.11.2016) era cunoscută identitatea persoanei despre care se pretinde că se făcea vinovată de producerea acestuia, iar dauna suferită este estimată de reclamantă potrivit propriilor aprecieri.

Cu privire la acest aspect, instanţa de recurs reţine şi relevanţa dispoziţiilor art. 20 alin. (1) teza finală din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"(...) la cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurare. În cazul imposibilităţii de prezentare a actele/înscrisurile doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declaraţie pe propria răspundere în sensul susţinerii acestor documente justificative. (...) În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilităţii de depunere a înscrisurilor justificative".

Aşa fiind, legea reglementează, în mod expres, situaţia în care nu sunt deţinute documente justificative cu privire la sumele pretinse cu titlu de creanţe de asigurare, susţinerea că numai la momentul la care reclamanta a cunoscut efectiv cuantumul prejudiciului pentru a-l putea preciza a putut să formuleze cererea de plată.

De asemenea, contrar reţinerilor primei instanţe, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată pârâtului la data de 02.11.2016 nu valorează cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, ele se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă.

Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

În fine, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios constituţional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Aşa fiind, constată intanţa de recurs că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată, care au fost împărtăşite de prima instanţă, nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, reţinând că Decizia nr. 15362/19.06.2018 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, impunându-se a fi reformată, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte apărările formulate de intimata-reclamantă, se constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, acesta a prezentat, în esenţă, apărările de fond formulate în faţa primei instanţe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de pârât.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 111 din 15 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa, în tot, sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea, ca neîntemeiată şi va obliga intimata-reclamantă la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 111 din 15 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în tot, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2021.