Administrative inaction: Application of 30-day statutory response deadline when sectoral legislation is silent

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de plată înregistrată la data de 30.05.2016 într-un termen de maxim 30 de zile, de la data pronunţării hotărârii, cu respectarea şi protejarea drepturilor şi intereselor creditorilor de asigurări, şi emiterea deciziei de plată de către Comisia specială, potrivit art. 15 din Legea nr. 213/2015.

Totodată, în cazul în care pârâtul nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin hotărârea instanţei de judecată în termen de maxim 30 de zile de la pronunţare, să fie obligat la plata unei amenzi judiciare conducătorul autorităţii publice, în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere, şi la plata unei despăgubiri către reclamantă, în cuantum de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 24 din Legea 554/2004.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2994 din 22 iunie 2018, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul să soluţioneze cererea reclamantului în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Totodată, a respins capetele 2 şi 3 ale cererii ca neîntemeiate şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului sumă de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbre.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a reluat situaţia de fapt expusă şi în faţa primei instanţe, susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care prevăd că Fondul soluţionează cererile pe măsura înregistrării lor.

În continuare, recurentul a făcut trimitere la etapele pe care trebuie să le parcurgă pentru soluţionarea unei cereri de plată, apreciind că este imposibil ca respectivele proceduri să fie parcurse în 30 de zile, astfel încât în mod greşit prima instanţă a considerat că se aplică acest termen, invocând, cu titlu de practică judiciară, o hotărârea judecătorească pronunţată într-o cauză similară.

În opinia părţii, este vorba despre o procedură specială şi de complexitatea acesteia, făcând trimitere la prevederile Legii nr. 213/2015 şi la Norma ASF nr. 16/2015, iar, pe de altă parte, a invocate volumul extrem de mare al dosarelor de daune şi al cererilor de plată înregistrate şi instrumentate de Fond

Prin urmare, raportarea Fondului în emiterea unei decizii trebuie făcută la un termen rezonabil, de natură a-i permite urmarea tuturor operaţiunilor administrative impuse de cadrul normativ şi verificarea în mod corespunzător a legalităţii şi temeiniciei cererilor înregistrate la autoritate.

În concluzie, a solicitat admietrea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea recurentului-pârât să emită o decizie de soluţionare a cererii de despăgubire depusă în data de 30.05.2016, conform Legii nr. 213/2015, într-un termen de maxim 30 de zile de la data pronunţării hotărârii, în caz contrar a solicitat apliarea art. 24 din Legea 554/2004.

Curtea de apel a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul să soluţioneze cererea reclamantului în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, respingând, ca neîntemeiate, capetele 2 şi 3 ale cererii, privind aplicarea amenzii şi acordarea despăgubirilor ca urmare a neexecutării obligaţiilor stabilite de instanţa de contencios administrativ.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Criticile recurentului, circumscrise motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu pot fi primite.

Se reţine că instanţa a fost învestită cu un act administrativ asimilat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv cu o acţiune împotriva tăcerii autorităţii publice recurente, care nu a soluţionat cererea intimatului-reclamant formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015, înregistrată la data de 30.05.2016, ca urmare a falimentului asigurătorului B. S.A.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esenţă, sunt centrate pe interpretarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează termenul de soluţionare a cererii de plată.

Din această perspectivă sunt relevante dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, (versiunea de la data formulării acţiunii), în prezent textul este renumerotat, art. 2 alin. (1) lit. g), care prevăd că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri are semnificaţia faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Astfel, în cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită respectiva decizie, în temeiul art. 8, 11 şi 18 din această lege.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a aplicat termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care Legea nr. 213/2015 nu prevede un alt termen.

Totodată, conform art. 14 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, decizia comisiei speciale poate fi contestată în termen de 10 zile la comunicare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, se constată că legiuitorul a înţeles să supună regulilor şi principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, cererile formulate de solicitanţi, precum şi deciziile autorităţii administrative.

Criticile recurentului, în sensul că, în lipsa unui termen legal pentru soluţionarea cererilor de plată depuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/2015, emiterea unei decizii trebuie să fie raportată la un termen rezonabil, dată fiind multitudinea cererilor de plată înregistrate şi necesitatea soluţionării acestora în ordinea înregistrării, nu pot fi primite.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluţionare un număr foarte mare de cereri nu prezintă relevanţă şi nu este opozabil intimatului - reclamant, ci ţine exclusiv de modul de organizare internă a activităţii acesteia, în plus, nu i-a fost comunicat acestuia niciun răspuns la cererea formulată, cu privire la incidenţa împrejurărilor invocate care temporizează soluţionarea cererii într-un termen rezonabil, cum corect a reţinut şi prima instanţă.

De altfel, soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către solicitant împotriva autorităţii ce are această obligaţie şi nu invers.

În fine, se reţine că jurisprudenţa la care a făcut trimitere recurentul este singulară şi nu poate fi apreciată pozitiv, iar susţinerea potrivit căreia acţiunea a rămas fără obiect, executându-şi obligaţia de emitere a deciziei în timpul procesului, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2994 din 22 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2020.