Guarantee fund’s appeal unfounded: CASCO subrogation claim remanded, 450,000 RON cap applies per claim, not per creditor.

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 3324 din 27.12.2016 emise de pârât şi obligarea acestuia la plata sumei de 19.875,45 RON, compusă din suma de 17.119,25 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco, şi suma de 2.756,20 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2183 din 9 iunie 2017, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 3324 din 27.12.2016 emisă de pârât, obligându-l pe acesta să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă cu privire la suma de 17.119,25 RON despăgubiri şi 2756,20 RON penalităţi de întârziere.

Totodată, a respins, în rest, pretenţiile formulate ca neîntemeiate şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1350 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Recursul exercitat

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a recurentul a reluat situaţia de fapt, susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată conţine motive străine de natura cauzei şi este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, a arătat că în mod greşit prima instanţă se raportează exclusiv la "raportul juridic de asigurare contractuala RCA", deşi reclamanta a supus judecaţii dreptul său de regres izvorât din plata indemnizaţiei făcută asiguratului său Casco, analizând alt raport juridic decât cel dedus judecăţii, reţinând greşit că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 se aplică tuturor raporturilor de garantare şi contractelor de asigurare încheiate până la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 213/2015 se aplică raporturilor de garantare şi contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015, aşa încât a apreciat că motivele sunt străine de natura pricinii.

Dreptul de regres al intimatei-reclamante este fără tăgadă dreptul dedus judecaţii si pretins încălcat de către pârâtă prin decizia contestata, iar principala critică adusă respectivei decizii este încălcarea acestui drept dobândit prin subrogare in drepturile asiguratului sau plătit, potrivit dispoziţiilor art. 2210 C. civ., nicidecum "raportul de asigurare contractuala RCA".

În dezvoltaea celui de-al doilea motivi de recurs, recurentul a susţinut că prima instanţă a ignorat dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În opinia recurentului, prima instanţă se află în eroare chiar dacă elementele "raportului de drept substanţial" şi ale celui de "drept procesual" erau corect stabilite sau măcar păstrate consecvent, de vreme ce concluzia analizei infirmă total premisa de la care s-a pornit: raportul de asigurare contractuală, plata despăgubirii asiguratului, plata prin subrogaţie legală a despăgubirii de către asigurător, acţiunea recursorie (în regres) împotriva asigurătorului a celui subrogat, menţiuni care fac trimitere la dreptul de regres dedus judecăţii şi care este întemeiat pe contractul Casco si nicidecum pe cel RCA.

Totodată, contrar celor reţinute de prima instanţă, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 rezultă că dreptul reclamantei de a solicita plata sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri şi obligaţia corelativă a Fondului de a face aceste plăţi, s-au născut la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară şi declanşarea procedurii de faliment şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a B., respectiv la data de 31.08.2015, dată la care era în vigoare Legea nr. 213/2015 şi nu Legea nr. 136/1995.

De asemenea, între părţi nu există un raport juridic de garantare, născut odată cu încheierea poliţei RCA şi nici un drept de garantare născut între asiguratul Casco şi Fond. Aşadar, între reclamantă şi pârât nu există raporturi contractuale de asigurare directe/raporturi de garantare accesorii acestora, cu atât mai puţin unele provenite din contractele de asigurare de tip RCA încheiate cu asigurătorul B. S.A. aflat în faliment.

Cât priveşte raportul de drept administrativ ale cărei părţi sunt A. şi FGA, acesta s-a născut în baza legii, după declanşarea procedurii falimentului asigurătorului B., odată cu depunerea cererii de plată la Fond, făcând trimitere şi la

Tabelul Preliminar de creanţe care consemnează natura creanţei A. de "creanţă afectată de condiţia rezolutorie a plaţii de către FGA" prin referire directă la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În concluzie, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, faţă de prevederile sus-menţionate şi având în vedere modalitatea în care funcţionează mecanismul garantării, recurentul conchide prin a sublinia că raportul juridic dintre părţi s-a născut la data declanşarea procedurii falimentului asigurătorului B., dată la care era în vigoare Legea nr. 213/2015.

4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrartiv cu o cerere vizând anularea deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată înregistrată la pârât sub nr. x din 11 martie 2016 cu privire la suma de 19.875,45 RON, compusă din suma de 17.119,25 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco şi suma de 2.756,20 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia atacată şi a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată ce formează obiectul respectivei decizii, respingând celelalte pretenţii.

Astfel, a reţinut că decizia contestată este nelegală, vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond, întrucât această cerere a fost respinsă doar prin raportare la atingerea plafonului maxim prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fără a fi examinată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, însă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta a fost invocat în mod formal, susţinerile circumscrise acestui motiv care, în esenţă, se referă la faptul că, în opinia sa, dreptul de regres al reclamantei este întemeiat pe contractual Casco şi nu pe cel RCA, cum greşit a reţinut prima instanţă, şi la legea aplicabilă, sunt reluate în cadrul celui de-al doilea motiv de casare, aşa încât criticile părţii, vizând greşita aplicare a normelor de drept material, vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului dedus judecăţii, se obsevă că recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, conform procedurilor reglementate de acest act normativ, nu în raport de Legea nr. 136/1995, aşa încât pârâtul a soluţionat cererea de plată în raport cu voinţa manifestată de reclamantă şi cu actul normativ în vigoare la data formulării cererii acesteia.

Totodată, se reţine că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, având în vedere că acest act normativ nu mai era în vigoare la data depunerii cererii de plată, astfel că nu putea fi soluţionată în baza lui, iar argumentele primei instanţe cu privire la momentul naşterii raportului de garantare nu conduc la o altă concluzie.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015, şi art. 22 din Legea nr. 503/2004, dar şi dispoziţiile art. 266 din Legea nr. 85/2014.

Din conţinutul prevederilor legale menţionate, rezultă că s-a stabilit în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia pârâtului de a achita sumele solicitate, aşa încât susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei de asigurare nu pot fi primite.

Aşa fiind, se constată că între pârât şi reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport cu dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine pârâtului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, nicio prevedere legală invocată nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, pentru că Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În acest condiţii, rezultă că există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 din C. civ., şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, respectiv Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, pentru că dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Aşa fiind, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor în instrumentarea dosarului de daună, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanţă momentul încheierii poliţei RCA sau a poliţei Casco, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privinţa raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre naşterea vreunui drept de garanţie afectat de condiţie suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenţei asigurătorului.

În concluzie, legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (11 martie 2016).

În cauză, se reţine că, la soluţionarea cererii de plată formulate de societatea reclamantă, pârâtul a avut în vedere, în esenţă, faptul că, în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare, şi nu pe creanţă de asigurare.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile pârâtului, acestea fiind menite să sprijine interpretarea potrivit căreia, decizia contestată este legală întrucât s-a achitat deja suma de 450.000 RON către reclamantă, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Din perspectiva înţelesului dat noţiunilor de creditor de asigurare şi creanţă de asigurare, precum şi modalităţii de interpretare a dispoziţiilor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 vizând plafonul maxim de despăgubire, instanţa de control judiciar constată că este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ulterior pronunţării sentinţei atacate, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art,521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco pentru fiecare creanţă în parte.

În consecinţă, prin această decizie, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor deduse judecăţii.

Prin urmare, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2183 din 9 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2020.