Scope of insurance guarantee cap application per claim versus per creditor in subrogation recovery from insolvent insurer

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 2458/02.11.2016, prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 4834 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte, în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse, şi, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 4834 RON, aferente cererii de plată.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2286 din 12 iunie 2017, a respins excepţia tardivităţii, ca tardiv formulată.

Prin aceeaşi sentinţă, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 2458/02.11.2016 emisă de pârât, obligându-l pe acesta să analizeze pe fond cererea de plată ce formează obiectul deciziei anulate.

Totodată, a respins, în rest, pretenţiile formulate ca neîntemeiate şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2080,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă A. S.A.a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată, în ceea ce priveşte dispozitivul, a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, iar referitor la considetrentele acesteia a formulat critici sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, Legii nr. 213/2015, C. civ., art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a prevederilor Directivei 2009/102/CE, interpretate în lumina dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

În opinia recurentei, prima instanţă a aplicat în mod greşit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilităţile Fondului, încălcând principiul neretroactivităţii legii civile. Astfel, cauzeipendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015, există un conflict de legi în timp, respectiv între dispoziţiile celor două acte normative menţionate, iar Legea nr. 213/2015 reglementează pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de Fond la suma de 450.000 RON.

Aşa fiind, a apreciat că, întrucât Legea nr. 213/2015 nu cuprinde norme tranzitorii, care să reglementeze situaţiile ivite cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul legii vechi, conflictul de legi în timp urmează să fie soluţionat prin raportare la principiile instituite de art. 6 alin. (2) din C. civ., care prevăd că actele şi faptele încheiate, ori, după caz, săvârşite/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii ori, după caz, a săvârşirii/producerii lor. În acest sens, a solicitat a fi avute în vedere şi cele două opinii doctrinare referitoare la conflictul de legi în timp, depuse la dosar.

Potrivit recurentei, dreptul la plată se naşte la momentul încheierii poliţei de asigurare RCA şi este afectat de o dublă condiţie suspensivă, devenind actual şi eficace la momentul producerii evenimentului asigurat şi fiind valorificat numai dacă asigurătorul intră în faliment.

Legea în vigoare la data emiterii poliţei RCA stabileşte atât calitatea de garant legal a intimatului FGA, cât şi conţinutul obligaţiei legale de garanţie a acestuia, iar condiţia suspensivă a deschiderii falimentului asigurătorului are drept efect numai amânarea eficacităţii obligaţiei, iar nu amânarea naşterii acesteia.

Prin urmare, a susţinut că raportul juridic de garantare care a dat naştere obligaţiei de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligaţia de garanţie, cât şi dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii poliţei RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995.

Aşadar, contrar celor reţinute de prima instanţă, obligaţia de garantare şi dreptul corelativ la garantare rezultate din raportul juridic de garantare la care participă Fondul s-au născut de plin drept în baza Legii nr. 136/1995, la data emiterii poliţei RCA de către asigurătorul B., falimentul asigurătorului neavand niciun efect asupra naşterii respectivului raport juridic obligaţional, declanşând doar procedura de valorificarea a dreptului reclamantei la despăgubiri contra Fondului.

Prin urmare, drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestor drepturi şi obligaţii, precum şi condiţiile lor de exercitare sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii contractului de asigurare.

În continuare, recurenta-reclamantă a apreciat, contrar celor reţinute de prima instanţă, că aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă principiul neretroactivităţii legii civile.

Astfel, a învederat faptul că raporturile juridice încheiate între A. şi clienţii asiguraţi facultativ Casco s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2013, aşa încât cadrul legislativ în vigoare la momentul naşterii celor două raporturi juridice relevante avea la bază Legea nr. 136/1995(art. 60 şi art. 611), lege care, spre deosebire de Legea nr. 213/2015, nu cuprinde vreo limitare a despăgubirilor pe care Fondul trebuie să le plătească creditorilor de asigurare care urmau să suporte riscul producerii evenimentelor agreate prin contractele de asigurare.

Or, atât timp cât exigibilitatea obligaţiei de plată a contribuţiei de plată la Fondul de Garantare s-a născut în sarcina societăţii de la momentul încheierii poliţei de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995, şi obligaţia corelativă a Fondului de garantare s-a născut tot la acest moment.

Recurenta a apreciat nelegale şi considerentele prin care prima instanţă a reţinut că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurări, făcând trimitere la definiţiile date de Legea nr. 213/2015 noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare, sens în care a apreciat că noţiunea de creditor de asigurare este legată de fiecare creanţă şi nu de contractul de asigurare încheiat de debitorul falit.

Ca efect al subrogaţiei prin plată în drepturile persoanei păgubite, a susţinut că are dreptul de a obţine integral sumele de bani de la pârât, în calitatea sa de garant legal al obligaţiilor de despăgubire ale asigurătorului în faliment (B.), aşa încât dreptul său de despăgubire nu poate fi limitat la un singur dosar pentru fiecare poliţă RCA.

Plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., fiind posibil ca, pe durata valabilităţii poliţei RCA, astfel de drepturi să se nască ori de câte ori se produce un eveniment asigurat, drepturi care se transmit către recurentă pe baza subrogaţiei, ca efect al plăţii.

Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanţe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la un singur contract de asigurare, aşa cum a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al Fondului, stabilit de lege pentru acele creanţe de asigurări care, având la baza aceeaşi poliţa RCA, s-ar adăuga unor creanţe anterioare care ar epuiza plafonul de 450.000 RON.

Aşadar, interpretarea dispoziţiilor legale în sensul indicat de către prima instanţă afectează, în mod esenţial, nu doar conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului, dar şi dreptul substanţial al reclamantei de a fi despăgubită pentru fiecare dosar de daune, izvorât din aceeaşi poliţa RCA, ceea ce aduce atingere literei şi spiritului legii, în contextul in care finalitatea creării Fondului a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, iar A. cumulează un număr de calităţi de creditor cărora le corespunde acelaşi număr de drepturi distincte la despăgubire.

O interpretare în sensul plafonării despăgubirilor pe considerentul unicităţii calităţii de creditor, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile, are un caracter arbitrar şi încalcă principiul relativităţii efectelor contractelor.

Recurenta-reclamantă a criticat soluţia primei instanţe şi în ceea ce priveşte respingerea cererii de obligare a intimatului la plata sumei pretinse ori la emiterea unui act administrativ de aprobare a plăţii acesteia.

În acest sens, recurenta a prezentând argumente în favoarea obligării directe a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare a plăţii, făcând trimitere la procedura evaluării cererilor de plată, la prevederile Legii nr. 213/2015 şi la Norma nr. 16/2015, din analiza cărora rezultă că soluţia pronunţată de Comisia specială cu privire la cererea de plată, în mod obligatoriu, va avea la bază evaluarea dosarului sub toate aspectele de fond şi de formă, fiind analizat astfel fondul cererii de plată din moment ce s-a stabilit că reclamanta este titulara creanţei solicitate.

Cum legea prevede modalitatea de soluţionare a cererii de plată într-o singură etapă, având în vedere şi dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, recurenta a concluzionat în sensul posibilităţii obligării directe a Fondului la plata sumei sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la calitatea reclamantei de creditor de asigurare, în sensul Legii nr. 213/2015, a susţinut greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, apreciind că premisa de la care pleacă prima instanţă este una eronată, negăsindu-şi suportul în dispoziţiile legale incidente.

În continuare, a făcut trimitere la definiţiile noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare date de Legea nr. 213/2015, arătând că, în cauză, creanţa reclamantei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, în condiţiile în care îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în speţă B. - în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conţinut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obţinut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului Casco care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

În cauză, reclamanta îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Aceasta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilităţile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor şi limitelor impuse de acest act normativ.

Totodată, recurentul a arătat că au fost interpretare greşit şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe un creditor de asigurare şi nu pe fiecare contract de asigurare cum a reţinut instanţa,

Precizează că legea defineşte - la art. 4 - chiar plafonul de garantare, făcând trimitere şi la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) si b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 şi nr. 11/2011.

Într-o altă ordine de idei, a arătat că prima instanţă a ignorat şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determină scopul înfiinţării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susţine că Fondul preia obligaţiile asigurătorului în faliment, obligaţii rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment.

Potrivit recurentului, interpretarea dată de prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării Fondului şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, se impune a fi avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obţinut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăţi de asigurare în faliment.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, calitatea de creditor de asigurare a reclamantei nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar, ca natură juridică, acţiunea de regres este o acţiune de recuperare a unor sume achitate, ca urmare a plăţilor efectuate pentru asiguraţii lor, iar nu o acţiune în despăgubire.

În opinia recurentului, prima instanţă a înlăturat în mod nelegal susţinerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societăţii B..

În concluzie, a susţinut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, şi a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Totodată, arată că reclamanta figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanţelor debitoarei B.-în faliment, în tabel precizându-se că are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către Fond a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, necontestând creanţa sa înscrisă astfel şi nici menţiunile, măsurile dispuse de lichidatorul judiciar, deşi ar fi avut acest drept, în condiţiile art. 259 alin. (1) din Legea nr. 85/2016.

În concluzie, recurentul a susţinut că în mod corect s-a apreciat că reclamanta este unic creditor de asigurare şi, în consecinţă, s-a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate, solicitând admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză.

4.1. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului reclamantei A., ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrartiv cu o cerere vizând anularea deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 4834 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte, în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse, şi, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acestei sume.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia atacată şi a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată ce formează obiectul respectivei decizii, respingând celelalte pretenţii.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

1.1. Cu privire la recursul reclamantei A. S.A.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta au fost invocat în mod formal, criticile părţii vizând greşita aplicare a normelor de drept material, aşa încât vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esenţă, sunt centrate pe aplicarea legii civile în timp, aceasta apreciind că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu ale Legii nr. 213/2015, plata despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, în temeiul Legii nr. 213/2015, intervine doar pentru situaţiile în care poliţele de asigurare sunt emise după intrarea în vigoare a acestei legi, aşa încât se impune obligarea Fondului la plata întregii despăgubiri, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii.

Se observă, în ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă în cauză, că argumentele aduse de recurentă susţin teoria potrivit căreia raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului B.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare care incubă intimatului.

Instanţa de control judiciar constată însă că recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, conform procedurilor reglementate de acest act normativ, nu în raport de Legea nr. 136/1995.

Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, aşa încât pârâtul a soluţionat cererea de plată în raport cu voinţa manifestată de reclamantă şi cu actul normativ în vigoare la data formulării cererii acesteia.

Totodată, se reţine că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, având în vedere că acest act normativ nu mai era în vigoare la data depunerii cererii de plată, aşa încât aceasta nu putea fi soluţionată în baza lui, iar argumentele recurentei cu privire la momentul naşterii raportului de garantare nu conduc la o altă concluzie.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015, şi art. 22 din Legea nr. 503/2004.

Conform art. 20 din Normă, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere

Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

În temeiul art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

În conformitate cu acest text de lege, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

De asemenea, art. 266 din Legea nr. 85/2014 prevede:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Prin urmare, din conţinutul prevederilor legale menţionate, rezultă că s-a stabilit în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, aşa încât susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei de asigurare nu pot fi primite.

Aşa fiind, se constată că între pârât şi reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport cu dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii.

Contrar susţinerilor recurentei, nicio prevedere legală invocată de către aceasta nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, pentru că Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În acest condiţii, rezultă că există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 din C. civ., şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, respectiv Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, pentru că dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

În concluzie, în cauză nu se poate susţine că a fost nesocotit principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, aşa încât susţinerile recurentei, potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii contractului de asigurare, nu pot fi primite, aceasta făcând confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Totodată, se reţine că raporturile juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări iau naştere în temeiul şi în condiţiile art. 12 alin.

(1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, prin cererea adresată Fondului. Astfel, nu se poate vorbi de ultraactivarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1996, care au fost abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Aşadar, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor în instrumentarea dosarului de daună, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanţă momentul încheierii poliţei RCA sau a poliţei Casco, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privinţa raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre naşterea vreunui drept de garanţie afectat de condiţie suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenţei asigurătorului.

În concluzie, legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (15.03.2016).

În consecinţă, nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile determinată de aplicarea art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, actul normativ ce reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată fiind Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

În ceea ce priveşte susţinerile legate de plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, cu privire la care s-a reţinut că este reglementat pe creditor de asigurare şi nu pe creanţă de asigurări, instanţa de control judiciar va avea în vedere considerentele expuse în cadrul analizării recursului formulat de pârât, vizând incidenţa Deciziei nr. 29 din 2 martie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ulterior pronunţării sentinţei atacate.

Astfel, reclamanta, în calitatei de creditor de asigurare a societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devine titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În fine, în ceea ce priveşte critica asupra soluţiei de respingere a cererii de obligare a intimatului la plata sumei pretinse ori la emiterea unui act administrativ de aprobare a plăţii acesteia, se constată că nu poate fi primită în raport cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. .554/2004 potrivit cărora, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, astfel cum rezultă din decizia atacată, autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată numai pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără vreo referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Prin urmare, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea doar la soluţionarea cererii de plată şi nu la plata sumei solicitate prin cererea de plată, neputându-se substitui organului administrativ, în sensul de a aprecia în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege, câtă vreme acesta nu a procedat la o examinare efectivă a cererii cu care a fost învestit.

1.2. Referitor la recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor

În cauză, se reţine că, la soluţionarea cererii de plată formulate de societatea reclamantă, pârâtul a avut în vedere, în esenţă, faptul că, în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare, şi nu pe creanţă de asigurare.

Curtea de apel a reţinut în mod corect că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile pârâtului, care, în esenţă, sunt centrate pe înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

De altfel, criticile autorităţii publice pârâte sprijină interpretarea potrivit căreia, decizia contestată este legală întrucât s-a achitat deja suma de 450.000 RON către reclamantă, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Din perspectiva înţelesului dat noţiunilor de creditor de asigurare şi creanţă de asigurare, precum şi modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 vizând plafonul maxim de despăgubire, instanţa de control judiciar constată că este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ulterior pronunţării sentinţei atacate, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art,521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco pentru fiecare creanţă în parte.

În consecinţă, prin această decizie, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor deduse judecăţii.

Prin urmare, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile, formulate de reclamanta A.

Group S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2286 din 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2020.