Applicability of per-claim versus per-creditor guarantee cap to subrogated CASCO insurers under insurance guarantee fund legislation

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.12.2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 2057/11.10.2016 de respingere a cererii de plata nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 1.874 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte în principal la efectuarea plaţii sumei pretinse şi în subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care sa aprobe plata sumei de 1874 RON, aferente cererii de plata nr. x/15.03.2016; cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 30.03.2017, reclamanta a depus o cerere intitulată "excepţie de neconvenţionalitate", prin care a solicitat Curţii înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că respectiva normă juridică aduce atingere în substanţa sa, dreptului la un bun, astfel după cum acesta este garantat de Articolul 1 Protocolul nr. 1 din Convenţie. În subsidiar, a solicitat acceptarea argumentelor de ordin convenţional expuse în interpretarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în acord cu garanţiile şi drepturile prevăzute de Convenţie şi anume în sensul că plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 de RON per creanţă de asigurare, iar nu per creditor de asigurare. În acest sens, reclamanta a susţinut că, prin interpretarea dată de pârât art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se încalcă dreptul la un bun al A., drept garantat de articolul 1 din Protocolul 1 al Convenţiei EDO, întrucât, din această perspectivă, ingerinţa nu este legală (faţă de lipsa de previzibilitate şi claritate a prevederilor art. 15 alin. (2), şi nici necesară într-o societate democratică, încălcând principiul neretroactivităţii legii şi discriminând nejustificat între asigurătorii CASCO şi ceilalţi creditori de asigurări care deţin creanţe singulare.

La termenul din 20.04.2017, pârâtul a formulat un punct de vedere, prin care a invocat excepţia tardivităţii cererii completatoare şi a inadmisibilităţii în referire la criticile de neconstituţionalitate.

Prin încheierea de la termenul din data de 15.06.2017, Curtea de apel a calificat excepţia de neconvenţionalitate ca fiind o cerere precizatoare, respingând excepţia de tardivitate invocată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2743 din 29 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 2057/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de societatea A. S.A., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 916 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 de RON şi onorariu de avocat în cuantum de 866 de RON, în condiţiile art. 451 şi art. 453 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată şi s-a respins în rest cererea de chemare în judecată.

Totodată, s-a admis în parte cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată şi a fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 866 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat în condiţiile art. 451 şi art. 453 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, fiind compensate cheltuielile de judecată acordate reclamantei cu cheltuielile de judecată acordate pârâtului până la concurenţa sumei de 866 de RON, menţinând obligaţia pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 50 de RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2743 din 29 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1 Recurenta-reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare:

- înlăturarea considerentelor potrivit cărora dreptul A. de a fi despăgubită din disponibilităţile FGA este guvernat în timp de Legea nr. 213/2015, asa incat în cauză nu a fost încălcat principiul neretroactivitatii legii, precum şi înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că legea aplicabilă în timp obligaţiei legale de garanţie aflate în sarcina FGA este reprezentată de Legea nr. 136/1995;

- înlăturarea considerentelor conform cărora plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat per contract de asigurare, precum şi înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că plafonul de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este instituit per creanţă de asigurare;

- înlăturarea considerentelor referitoare la netemeinicia excepţiei de neconvenţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, precum şi înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că se impun a fi înlăturate de la aplicare în cauză dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că aduc atingere în substanţa sa "dreptului la un bun", astfel cum acesta este garantat de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

- înlăturarea considerentelor conform cărora principiul contributivităţii şi Directiva 2009/102/CE au fost respectate, precum şi înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că principiul contributivităţii şi Directiva 2009/102/CE au fost încălcate;

- casarea în parte a sentinţei civile şi, rejudecând cauza, obligarea intimatului FGA, în principal, la efectuarea plăţii sumei de 1.874 RON pretinse, iar, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 1.874 RON aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016;

- casarea în parte a Sentinţei recurate şi, urmare a rejudecării cauzei şi admiterii în tot a acţiunii introductive: admiterea în tot a cererii A. de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi, în consecinţă, obligarea intimatul FGA la plata sumei de 2.082,99 RON cu acest titlu şi să respingerea cererii FGA de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanţă, ca neîntemeiată;

- obligarea intimatului FGA la plata către recurenta A. a cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit, a reţinut instanţa de fond că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

Astfel, a apreciat recurenta că raţionamentul instanţei de fond expus cu ocazia soluţionării problemei de drept privind legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii este greşită dintr-o dublă perspectivă, respectiv presupusa inexistenţă a unui conflict de legi în timp, care reiese implicit din maniera de motivare a instanţei şi identificarea greşită a legii aplicabile în speţă ca fiind legea în vigoare la data falimentului B., aspect coroborat cu data depunerii cererii administrative de acordare a despăgubirii.

Or, din punctul de vedere al recurentei, existenţa conflictului de legi în timp este evident întrucât, pe de o parte, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, un asigurat îşi poate valorifica creanţa integral, iar, pe de altă parte, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, un asigurat îşi poate valorifica creanţa doar în limita unui plafon de 450 000 RON.

Recurenta a arătat că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, falimentul B. neprezentând relevanţă sub acest aspect, actul normativ aplicabil raportului juridic principal, contractului de asigurare, şi raportului accesoriu de garantare fiind Legea nr. 136/1995.

În opinia recurentei, aplicarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015 în litigiul pendinte încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile.

A mai susţinut recurenta-reclamanta că instanţa de fond a considerat în mod greşit că plafonul maxim al despăgubirilor de 450000 RON este reglementat per contract de asigurare şi nu per creanţă.

Cu privire la nelegalitatea considerentelor prin care instanţa de fond a conchis asupra excepţiei de neconvenţionalitate a dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind încălcate prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, creându-se şi o stare de discriminare nejustificată între asiguratorii CASCO şi ceilalţi creditori de asigurări care deţin creanţe similare.

Recurenta-reclamantă a invocat şi nelegalitatea considerentelor sentinţei privitoare la neîncălcarea principiului contributivităţii şi a Directivei 2009/102/CE.

A mai criticat soluţia de obligare a FGA la soluţionarea pe fond a cererii de plată, solicitând obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate, în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, întrucât, în opinia sa, Fondul stabilind că obiectul cererii de plată este o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi doar ulterior putând conchide că această creanţă nu poate fi admisă la plată pentru unicul motiv că depăşeşte plafonul de 450000 RON.

În fine, recurenta a susţinut şi nelegalitatea soluţiilor din dispozitiv prin care s-au admis în parte cererile A. şi FGA de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanţă, susţinând că, urmare a admiterii recursului astfel cum a fost formulat de către reclamantă, se impune şi casarea soluţiei primei instanţe prin care cheltuielile de judecată suportate de A. au fost acordate în parte de judecătorul fondului.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

3.2 Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut că, în mod greşit, a reţinut instanţa de fond că acesta a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a A. conform Legii nr. 213/2015.

Astfel, arată că FGA a considerat contestatoarea ca unic creditor de asigurare, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditoarea subrogându-se în drepturile persoanei păgubite, definite ca şi creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 3 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 503/2004 republicată, solicitând prin cererea de plată suma ce i se cuvenea din disponibilităţile FGA, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor impuse de acest act normativ.

În aceste condiţii, în opinia recurentului, contestatoarea a formulat cerere de plată la FGA ca şi creditor de asigurare, în condiţiile şi limitele Legii nr. 213/2015, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Cu privire la acest aspect, a susţinut recurentul-reclamant că interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege.

Astfel, interpretarea dată dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. S.A. adaugă la lege, alături de enunţarea unor texte din actul normativ menţionat a invocat şi hotărârile judecătoreşti prin care s-a statuat în mod definitiv că: FGA nu preia funcţiile unui asigurator, procedura de efectuare a plăţilor din disponibilităţile FGA este una specială reglementată de Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări nu poate recurge la procedura de executare silită a FGA pentru titlurile executorii obţinute de petent împotriva asiguratorului B. întrucât legea reglementează procedura de urmat pentru obţinerea sumelor cuvenite din disponibilităţile acestuia; FGA nu are calitatea de asigurator, nu se subrogă în drepturile şi obligaţiilor aflate în faliment, FGA nu are nicio obligaţie comună cu un asigurator, invocând în acest sens şi Decizia nr. 80/2017 a Curţii Constituţionale.

De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că interpretarea dată de judecătorul fondului este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării FGA, precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului protecţiei prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

Totodată, în opinia recurentului, calitatea de creditor de asigurare a reclamantei A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asiguratorul în faliment.

În fine, a susţinut că în mod greşit prima instanţă a înlăturat susţinerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Ambii recurenţi părţi au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă litigantă.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsurile la întâmpinări, recurentii au solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinări ca neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 16 octombrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a acordat un nou termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020.

La termenul din data de 29 ianuarie 2020 judecarea cauzei a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar la termenul din 3 februarie 2021, cauza a fost repusă pe rol, la cererea recurentei-reclamante, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţându-se prin Decizia nr. 29/02.03.2020 asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub numărul 19080/15.03.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 1874 de RON, reprezentând despăgubiri achitate de reclamantă asiguratului său CASCO, persoană păgubită în urma implicării într-un eveniment rutier alături de o terţă persoană ce deţinea asigurare RCA eliberată de B. S.A..

Prin Decizia nr. 2057/11.10.2016, pârâtul FGA a respins cererea de plată formulată de societatea A. S.A., în esenţă în baza dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor. Pentru a dispune respingerea cererii de plată, pârâtul FGA a avut în vedere exclusiv faptul că în privinţa reclamantei (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

În acest context, instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 2057/11.10.2016 de respingere a cererii de plata nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 1.874 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte în principal la efectuarea plaţii sumei pretinse şi în subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care sa aprobe plata sumei de 1874 RON, aferente cererii de plata nr. x/15.03.2016.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, ambele părţi litigante formulând critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

2. Recursul formulat de reclamanta A. SA

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speţă este supusă dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015;

- critici vizând greşita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare;

- critici vizând modalitatea de soluţionare a aspectelor de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015;

- nerespectarea principiului contributivităţii;

- critici privind incidenţa procedurii falimentului asigurătorului B. în privinţa modului de soluţionare a prezentei cereri de plată.

Instanţa de control judiciar constată că este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esenţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii suspensive (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului B.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată pe dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Art. 20 din această Normă prevede că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Totodată, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

De asemenea, art. 266 din Legea nr. 85/2014 prevede că "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Totodată, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant şi, deşi despăgubirile solicitate îşi au originea într-un fapt ilicit consumat anterior acestui din urmă moment, esenţial pentru stabilirea legii civile aplicabile este momentul naşterii raportului juridic litigios de drept administrativ.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referinţa la o condiţie suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta.

Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

În acest sens sunt şi considerentele de la pct. 15 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 578/2016 (prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015):

"Curtea constată că analiza modului de redactare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu evidenţiază probleme care să pună în discuţie respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile. Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a produs şi produce efecte juridice exclusiv în domeniul său temporal de acţiune (27 iulie 2015 - prezent), fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare".

Concluzionând, instanţa de control judiciar reţine că legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (10.03.2016).

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind plafonul maxim de despăgubire, instanţa de control judiciar constată că în cauză este incidentă Decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum va fi prezentată în continuare în cadrul analizării recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În egală măsură, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară nici analiza motivelor de recurs referitoare la nelegalitatea deciziei atacate ca urmare a nerespectării principiului contributivităţii, precum şi a celor privitoare la efectele procedurii falimentului asigurătorului, având în vedere că toate argumentele prezentate în susţinerea acestor critici erau subsumate susţinerii interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, inclusiv din perspectiva calităţii de creditor de asigurare a societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la neconvenţionalitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că deţine o creanţă (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depăşit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiţii, prin maniera de interpretare a legii substanţiale, instanţa de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reţine că existenţa în sine a plafonului de 450.000 RON nu reprezintă încălcarea dreptului la un "bun", cu condiţia ca acest plafon să nu aducă atingere substanţei dreptului de despăgubire. Aşadar, instituirea unui plafon în cadrul căruia să fie exercitată obligaţia de garantare de către Fond nu poate fi privită ab initio ca o afectare a dreptului de proprietate asupra bunului/creanţei reclamantei.

Totodată, în cauză, pretinsa neconvenţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la conţinutul textului de lege, ci la interpretarea şi punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către intimatul-pârât, context în care, odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanţă de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică, neputând conduce la o altă soluţie decât cea de reformare parţială a soluţiei instanţei de fond.

Înalta Curte nu poate reţine nici incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în sensul invocat de recurenta-reclamantă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluţia de casare în soluţionarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Aminteşte Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Or, a invocat acest motiv de casare prin raportare la soluţia de obligare a FGA la soluţionarea pe fond a cererii de plată, care nu reprezintă o neregularitate procedurală în sensul dispoziţiilor antereferite.

În fine, referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse.

Or, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că argumentele de ordin critic formulate de reclamantă prin memoriul de recurs nu sunt în măsură să conducă la reformarea sentinţei atacate.

3. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât susţinând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2743 din 29 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2021.