Limitation of guarantee fund's vehicle damage compensation to average market value lacking objective legal justification

Şedinţa publică din data de 5 februarie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016 la data de 23.12.2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a solicitat anularea Deciziei nr. 1316/02.08.2016 emisă de acesta din urmă, pentru următoarele motive:

- prin cererea de plată nr. x din 02.02.2016 a solicitat plata prejudiciului provocat la autoturismul său în valoare de 3237,93 RON dovedit cu Devizul estimativ nr. x din data de 04.08.2015;

- plata costului de devizare pentru eliberarea devizul estimativ în valoare de 100 RON dovedit cu Factura Seria x nr. x din data de 04.08.2015;

-plata pagubelor produse pentru lipsa de folosire a autoturismului avariat, pagube evaluate pauşal, în valoare de 10 RON/zi;

- alternativ(în subsidiar) la punctul 3., plata pagubelor produse pentru lipsa de folosire a autoturismului avariat,(pagube dovedite cu chitanţe şi facturi).

În argumentele expuse a arătat că, prin prezenta contestă valoarea stabilită pentru autoturismului său, în sensul că valoarea de piaţă a autoturismului este de 5033 RON.

Societatea de asiguri B. nu a făcut o constatare completă iar legea nu permite asigurătorului B. sa stabilească o valoarea pauşală a autoturismului său şi să folosească o valoare medie(o valoare standard) pentru autoturism. De asemenea, nu s-a consemnat şi nu s-a evaluat dotările suplimentare şi starea autoturismului, astfel:

- valoarea de piaţă a autoturismului a fost intenţionat subevaluată cu 3406,76 le în timp ca valoarea reparaţiilor a fost supraevaluată de B. şi FGA.

- devizul estimativ în valoare de 3237,93 RON din data de 04.08.2015 prezentat, deviz făcut pe baza constatări pagubelor de către B., reprezintă în fapt 64% din valoarea autoturismului.

- prin neevaluarea dotărilor, din ignorarea stării tehnice, prin ignorarea valorii de întrebuinţare a autoturismului, B. a diminuat artificial valoarea autoturismului cu 3406,76 RON, forţând obţinerea unei daune totale pentru un accident minor care a afectat numai farul din faţă dreapta şi uşor piesele din imediata apropiere;

- decizia trebuie casată şi FGA trebuie obligată să rezolve dosarul conform legii;.

- diminuarea cu 25% a despăgubirii nu este actuală şi nu este legală deoarece a predat autoturismul avariat la dezmembrat în data de 26.09.2015 la firma SC. C. S.R.L. din Dumbrăviţa fără a primi nici un ban pentru predare;

- reclamantul a primit numai un Certificat de distrugere Nr. 512 din 26.09.2015 cu care a putut radia autoturismul predat şi distrus;

- cele două certificate dovedeşte că valoarea epavei este de 0 RON şi astfel despăgubirea trebuie plătită integral nu aşa cum a reţinut B.(100% - 25%(epava)= 75%)

Susţine in continuare că pârâţii au provocat predarea epavei la dezmembrare exagerând valoarea ei şi refuzând să accepte reparaţia autoturismului.

Pe cale de consecinţă reclamantului i s-au provocat pagube materiale legate numai de autoturismul în sine în valoare de 5033 RON, valoare care este valoarea de piaţă reală stabilită cu ajutorul a 20 de oferte concrete de vânzare de pe pagina de internet www.x.ro. De asemenea, nu s-au calculat şi plătit costurile cauzate de eliberarea Devizului estimativ din data de 04.08.2015 în valoare de 3237,93 RON.

Firma S.C. D. S.R.L.. a cerut şi a primit costuri în valoare de 100 RON numai pentru a elibera un deviz estimativ.

Prin prezenta contestaţie solicită să se stabilească cuantumul pagubei determinată de imposibilitatea utilizării autoturismului avariat timp de peste 553 de zile.

În drept, reclamantul a invocat art. 51-2 din Norma 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidentare de vehicule.

La data de 25 ianuarie 2017, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Buureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilĂ nr. 3619 din 10 octombrie 2017, a admis în parte, contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, a anulat în parte decizia nr. 1316/02.08.2016 emisă de pârât în ce priveşte art. 2 referitor la respingerea cererii de plată a sumei de 4.514,25 RON, a obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantului în ce priveşte suma de 4.514,25 RON respinsă, conform considerentelor prezentei hotărâri şi să motiveze corespunzător decizia ce se va emite şi a respins celelalte pretenţii solicitate de reclamant.

Totodată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON către reclamant.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 3619 din 10 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au promovat recurs atât reclamantul cât şi pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, în condiţiile art. 483 C. proc. civ.

În prealabil, Înalta Curte, constată că, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a invocat generic prevederile art. 488 C. proc. civ. însă, din lecturarea argumentelor prezentate în susţinerea cererii de recurs, acestea pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea detaliată a contextului raportului juridic fiscal litigios, recurentul-reclamant a punctat îndeosebi aspectele care vizează nelegalitatea sentinţei, susţinând că instanţa de fond a încălcat normele de drept material, respectiv dispoziţiile legale care reglementează Legea nr. 231/2015, modificată şi Norma nr. 23/2014.

Astfel, prin argumentele prezentate în susţinerea motivelor de nelegalitate, recurentul a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de art. 2 pct. 3 din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor care precizează "3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

A precizat că instanţa de fond nu s-a aplecat asupra acestor dispoziţii clare, respingând în mod nelegal solicitarea recurentului, arătând că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul unei interpretări superficiale şi vădit eronate a situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză, precum şi a unei greşite interpretări şi aplicări a legii de către aceasta.

În continuare, recurentul a susţinut că, în mod greşit prima instanţa nu a aplicat în ceea ce-l priveşte pe recurent dispoziţiile legii prinvind obligaţiile şi drepturile pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de fond în mod greşit a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a autoturismului avariat şi nereparat, în condiţiile în care recurentul -reclamant a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar iar perioada lipsei de folosintă depăşeşte 900 de zile.

Instanţa de fond nu a analizat actele depuse de recurentul-reclamant la dosarul cauzei şi nici nu a analizat pretenţiile solicitate pentru lipsa de folosinţă a autoturismului.

În opinia recurentului, prima instanţă, în mod greşit a achiesat la apărările pârâtului şi nu a observat că suma de 1626,24 RON (respectiv valoarea autoturismului) este nereală şi nejustificată, conform actelor depuse la dosar.

Recurentul-reclamant a mai criticat sentinţa atacată şi sub aspectul reţinerii greşite de către instanţa de fond a faptului că nu a solicitat anularea Deciziei nr. 1316/02.08.2016 emisă de intimat ci doar îndreptarea acesteia.

Astfel, susţine recurentul, instanţa de fond nu a stabilit despăgubirile legale ce decurgeau din Poliţa RCA eliberată de B., conform pretenţiilor expuse în contestaţia formulată.

Nu in ultimul rând, instanţa de fond a administrat înscrisuri de la partea adversă neconforme cu originalul, eludând în acest fel dispoziţiile legii.

Faţă de cele expuse, recurentul -reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi, rejudecând cauza, admiterea în totalitate a actiunii formulate de reclamant.

La rândul său, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin recursul promovat împotriva aceleiaşi sentinţe, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea, în parte, a hotărârii, rejudecarea cauzei şi respingerea în totalitate a contestaţiei formulate de reclamant.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 si ale art. 21 din Norma ASF 23/2014, aplicabilă la data producerii accidentului, astfel că valoarea maximă de despăgubire ar fi fost în cuantum de 1.219,68 RON.

În esenţă, a susţinut că în cadrul instrumentării dosarului de dauna s-a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 51 alin. (9) si 10 din Ordinul ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora, în stabilirea despăgubirilor in cazul avarierii sau distrugerii vehiculelor.

In stabilirea valorii vehiculului la data producerii accidentului au fost avute in vedere dispoziţiile art. 52 din Ordinul ASF nr. 23/2014.

In consecinţa, valoarea reala a vehiculului la data producerii accidentului a fost stabilita de către Fond pe baza sistemului de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent in Romania în raport comparativ cu valorile de comercializare (coeficient cerere/oferta) de pe piaţa auto interna din Romania ale unor vehicule de aceeaşi marca, tip, model, caracteristici tehnice şi dotări, an de fabricaţie, având un parcurs kilometri si o stare de întreţinere comparabile.

Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale sale, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul si, de aceea, plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite in numele si pe seama acestuia printr-o procedura administrativa, prevăzuta de Legea 213/2015 si ale Normei 16/2015.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea 213/2015: "Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Prin urmare FGA nu poate plăti pur şi simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, si nici cele pretinse prin cererile de plată pretinse de petenti, ci este obligat să facă propria evaluare şi să acţioneze diligent cu sumele care ii stau la dispoziţie, respectând principiul echităţii si rezonabilităţii, fapt pentru care nu poate agrea preturile practicate de unităţile de specialitate daca se observa o discrepanta majoră intre preţurile sau tarifele practicate de acestea.

Raportat la cele învederate, faţă de faptul ca FGA nu este un asigurător si nu reia ope legis obligaţiile vreunui asigurător in faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolventei unui asigurător, a faptului că FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit si a faptului că legiuitorul l-a obligat să facă propria analiza si propria instrumentare a dosarele de dauna, consideră că a procedat cu respectarea prevederilor Legii 213/2015 si a Normei 16/2015, acordând despăgubirea în baza unei atente analize, astfel că, între prestaţia ce se impunea a se executa pentru a aduce autovehiculul în starea anterioara accidentului şi valoarea acesteia să existe un echilibru just, care respectă principiul echităţii şi rezonabilităţii în soluţionarea tuturor cererilor care ne sunt adresate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a formulat întâminare la recursul promovat de pârâtul Fondul d eGaratare a Asiguraţilor în cauză prin care a solicitatat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguarţilor a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamantul A., prin care a solcitat respingerea recursului ca nefonat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 19 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 5 februarie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., Faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cu prioritate excepţia tardivităţii formulării cererii de recurs, invocată din oficiu, a cărui analiză este prioritară faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte constată că excepţia este neîntemeiată, sens în care o va respinge ca atare.

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că sentinţa atacată a fost comunicată personal recurentului, la data de 14 noiembrie 2017, iar a recursul a fost declarat la data de 30 11. 2017 (email dosar recurs, înregistrat în data de 04 .12. 2017), în termenul legal de 15 zile.

Constatând că recursul a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează să decidă în sensul respingerii excepţiei invocate, ca neîntemeiată.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării cauzei cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursurile de faţă de faţă sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate expuse în cererea de recurs promovată de reclamant

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că prin motivele de recurs nu sunt aduse critici efective hotărârii primei instanţe, fiind reiterate consideraţiunile reclamantului vizând nelegalitatea Deciziei nr. 1316/02.08.2016 emisă de pârât, în manieră evident similară cu aspectele înfăţişate deja prin cererea de chemare în judecată.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu elementele de fapt ale speţei, prin prisma cărora judecătorul a ajuns la concluzia că actul administrativ atacat este nemotivat, că "motivarea actului administrativ reprezintă o garanţie împotriva arbitrariului, neputând fi limitata la concluzia autorităţii, fără prezentarea elementelor concrete avute în vedere, a raţionamentului care a condus la această concluzie, elemente care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate".

În plus faţă de considerentele avute în vedere de judecătorul fondului şi prin raportare la criticile recurentului în sensul că, în mod greşit prima instanţa nu a aplicat în ceea ce-l priveşte dispoziţiile legii prinvind obligaţiile şi drepturile pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor precum şi faptul că, instanţa în mod greşit a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a autoturismului avariat şi nereparat, în condiţiile în care a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar iar perioada lipsei de folosintă depăşeşte 900 de zile, formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivarea actului administrativ constituie, într-adevăr, o veritabilă condiţie de validitate a acestuia, o garanţie împotriva conduitei arbitrare a autorităţilor publice, menită să asigure posibilitatea verificării limitelor exercitării puterii lor discreţionare.

Din actele dosarului, reiese că reclamantul a învestit însă instanţa cu o acţiune în contencios administrativ, care nu se limitează la examinarea legalităţii formale a actului administrativ, pentru că sancţiunea juridică a nulităţii actului poate fi aplicată numai cu condiţia existenţei unei vătămări produse părţii într-un drept sau într-un interes legitim, aşa cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin.,(1) şi (11) din Legea nr. 554/2004.

Verificarea vizează, aşadar, temeiurile şi efectele deciziei administrative prin prisma unui echilibru rezonabil între interesul public şi cel privat, pentru că raportul de drept administrativ este caracterizat de preeminenţa interesului public, definit în art. 2 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 554/2004 ca fiind interesul ce vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare şi realizarea competenţelor publice.

Tocmai de aceea, amploarea şi detalierea motivării unui act administrativ se analizează în dependenţă cu natura acestuia şi cu circumstanţele cauzei.

Din această perspectivă, sentinţa recurată este la adăpost de orice critică, pentru că prima instanţă a analizat temeiurile şi efectele măsurii precum şi vătămarea produsă, prin prisma faptului pârâtul nu a analizat deloc celelalte două cereri cu privire la contravaloarea devizului şi despăgubirile pentru lipsa de folosinţă astfel că instanţa nu se poate pronunţa în mod direct asupra acestor cereri, în lipsa unei minime justificări din partea pârâtului care să poată fi analizate de către instanţa de judecată.

Justeţea raţionamentului juridic aplicat a fost, de altfel, confirmată prin faptul că instanţa de contencios administrativ nu are posibilitatea de a analiza în mod direct temeinicia cererii privind pretenţiile pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat potrivit art. 46 din Norma nr. 23/2014 întrucât pârât în prezenta cauză este Fondul de Garantare a Asiguraţilor care funcţionează în baza Legii nr. 213/2015 şi nu B. S.A.

Din perspectiva criticilor recurentului referitoare la cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti (aşa cum a fost prezentată opinia recurentului) este de precizat că nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Totodată, este de menţionat că instanţa nu este ţinută de sensul literal al termenilor folosiţi de parte, ci este datoare să aibă în vedere scopul real urmărit prin exercitarea dreptului la acţiune.

Nu în ultimul rând, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Din verificarea considerentelor hotărârii atacate nu se poate concluziona că instanţa şi-a însuşit doar argumentele intimatului, dimpotrivă prima instanţă a ţinut cont de toate împrejurările cauzei şi a analizat situaţia nelegalităţii actului administrativ atacat din perspectiva criticilor invocate.

Pe de altă parte, împrejurarea că motivarea sentinţei conţine erori de redactare nu poate conduce de plano la nelegalitatea acesteia.

Acţiunea cu care a fost învestită prima instanţă a vizat verificarea legalităţii Deciziei nr. 1316/2016 emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin a fost admisă cererea de plată formulată de reclamant pentru suma de 1.220 RON şi respinsă cererea de plată cu privire a suma de 4.514,25 RON.

Din actele dosarului reiese că, la data de 17.06.2015, a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului autor cu nr. de înmatriculare x care avea încheiată poliţa RCA nr. x emisă de B. S.A.

În cadrul instrumentării dosarului de daună, din analizarea documentaţiei aferente, a reţinut pârâtul că în temeiul art. 51 alin. (9) din Norma 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse din accidente de vehicule, suma de 4.514,25 RON excede valorii maxime care poate fi acordată cu titlu de despăgubire, aşa încât valoarea maximă de despăgubire ce poate fi acordată este în cuantum de 1.219,68 RON.

Din această perspectivă Înalta Curte apreciază că este corectă soluţia sentinţei supusă examinării instanţei de control judiciar, criticile reclamantului vizând neconcordanţa celor reţinute de instanţa de fond cu privire la punctul 1 din actul administrativ contestat, reiterate de altfel şi ca motive de recurs, însă acestea nu sunt nici suficiente şi nici concludente pentru a se aprecia că soluţia instanţei de fond poate fi reformată.

În contextul faptic reţinut în cuprinsul prezentei decizii, soluţia de menţinere a art. 1 din decizia nr. 1316/02.08.2016, pronunţată de prima instanţă, reprezintă o consecinţă logică, firească, Curtea de apel confirmând legalitatea consultării sistemului de date E., potrivit textului art. 51 alin. (12) şi al art. 52 alin. (2) din Norma 23/2014 care permite stabilirea valorii pe baza sistemelor de specialitate, fără a fi definite.

Într-adevăr, instanţa a conchis, în sensul că suma de 1.626,24 RON este stabilită în mod aleatoriu, fără nici o justificare având în vedere că pârâtul nu a explicat în ce constă cuantumul sumei pe care a apreciat-o ca fiind valoarea de piaţă medie a autovehiculului şi pe baza căror elemente a stabilit acest cuantum, însă toate, considerentele expuse în continuare converg către concluzia instanţei de fond.

E. care este o bază uniformă acceptată de toţi asigurătorii şi de unităţile de reparaţie Service şi care furnizează date pentru toate părţile implicate în procesul de prelucrare a daunelor auto, prin urmare nu este nelegală verificarea documentelor prin prisma acestui sistem certificat şi acceptat.

Pârâtul a procedat şi a analizat cererea reclamantului şi a înscrisurilor depuse de acesta şi a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat de la asigurătorul B. S.A., în baza preţurilor furnizate de acest sistem.

Soluţia de admitere, în parte, a acţiunii reclamantului are la bază două premise aceea că pârâtul FGA nu este un asigurator şi nu preia ope legis obligaţiile unui asigurator în faliment ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unei asigurator şi în această calitate are dreptul conform art. 13 alin. 3 din Legea nr. 213/2015 şi a art. 21 alin. 2 din Norma nr. 16/2015, de a face propria analiză şi propria instrumentare a dosarelor de daună, acordând despăgubirea cu respectarea principiului echităţii şi ţinând cont de modul de constituire a resurselor sale financiare.

În esenţă, instanţa de fond a recunoscut dreptul autorităţii pârâte de a cenzura cuantumul despăgubirii solicitate la un plafon care a fost apreciat rezonabil fiind astfel menţinută prin soluţia de respingere art. 1din decizia contestată, dispoziţie prin care a fost admisă la plată suma de 1.220 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii conform art. 52 alin. (12) şi art. 52 alin. (1) şi alin. (2) din norma ASF 23/2014, prin raportare la o valoare de piaţă a autovehiculului avariat aparţinând reclamantului.

Ca atare, critica recurentului cu privire la faptul că instanţa de fond nu a analizat actele depuse de acesta la dosarul cauzei, nu a analizat pretenţiile solicitate, achiesând la apărările pârâtului şi nu a observat că suma de 1.626,24 RON (respectiv valoarea autoturismului) este nereală şi nejustificată, conform actelor depuse la dosar, nu poate fi reţinută.

Înalta Curte reţine că valoarea autovehiculului, în funcţie de care se stabileşte valoarea despăgubirii care se cuvine asiguratului în caz de daună totală este valoarea acestuia la momentul producerii accidentului, valoare care se stabileşte ca valoare medie de piaţă faţă de ofertele existente pe piaţă pentru marca respectivă, raportat la anul fabricaţiei şi numărul de kilometri înregistraţi, respectiv indicatorii de uzură folosiţi în mod curent în procesul de cerere şi ofertă a pieţei autovehiculelor.

Prima instanţă a procedat la verificarea situaţiei de fapt astfel cum a fost dedusă din actul atacat şi din documentaţia administrativă ataşată, neputând face, aşa cum indică recurentul, propria judecată de valoare asupra calculelor prezentate de acesta şi cu exclusivitate de apreciere în acest domeniu.

Recurentul-reclamant a mai invocat faptul că nu a solicitat anularea Deciziei nr. 1316/02.08.2016 emisă de intimat ci doar îndreptarea acesteia, în senul că instanţa de fond ar fi trebuit să stabilească despăgubirile legale şi cuvenite aşa cum reiese din poliţa RCA eliberată de B..

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, verificând cererea de plată formulată de reclamant se constată că reclamantul a solicitat plata sumei totale de 5733,93 RON reprezentând: suma de 3237,93 RON contravaloare costuri reparaţii; 100 RON costuri contravaloare deviz; 2.360lei lipsă de folosinţă (10 RON/zi).

Pârâtul, în decizia contestată a antamat doar prima solicitare cu privire la contravaloarea costurilor reparaţiilor fără să se pronunţe cu privire la celelalte două cereri.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, orie persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În opinia Înaltei Curţi, a accepta punctul de vedere al recurentului, în sensul celor arătate de acesta ar însemna ca judecătorul învestit cu soluţionarea acestui litigiu de contencios administrativ să creeze o nouă normă juridică, aspect ce s-a apreciat că nu este în competenţa sa.

Contestarea actului administrativ are semnificaţia unei cereri de anulare totală sau parţială a acestuia, chiar dacă reclamantul nu au arătat expres în cerere această împrejurare, astfel că instanţa a argumentat clar că nemotivarea actului atacat este diferită de cea în care autoritatea publică analizează efectiv cererea de plată, îşi motivează în fapt şi în drept soluţia. Doar în ipoteza motivării actului se poate dispune obligarea în mod direct, a autorităţii, la plata sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată, potrivit art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate invocate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Recursul este nefondat în sensul şi pentru cele în continuare expuse.

Pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc, exempli gratia, în situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în speţă, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Cererea de recurs întemeiată pe acest motiv de casare trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei casare se solicită, precum şi argumentele juridice care susţin în mod concret această cerere, neputând forma obiect al analizei acestei instanţe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Aşadar, în lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operaţiunea de diminuare a costului reparaţiilor faţă de cel rezultat de documentule justificative aflate la dosarul cauzei, prima instanţă a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalităţii dar nici sub aspectul oportunităţii admiterii în parte a cererii de despăgubire şi nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective şi echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de pârât.

În concret, raportat la cele reţinute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător si nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător in faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit si, ca atare, este obligat să facă propria analiza si propria instrumentare a dosarele de dauna, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptăţească să ignore costul reparaţiilor, aşa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte reţine, la rândul său, în sensul că prevederile art. 2 din Legea nr. 213/2015, fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător garantând astfel plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5.

Interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, aşa fiind, demersul acesteia de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echităţii, fără o justificare reală, nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3619 din 10 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului reclamantului invocată din oficiu.

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3619 din 10 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2020.