FGA guarantee cap applied per subrogated claim under Art. 15(2) Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 1969 din 05.10.2016 prin care a solicitat anularea deciziei contestate, obligarea pârâtului la plata sumei de 4.775 RON, compusă din: 2.861,96 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 1.087,55 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 825,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în Dosarul x/2015, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2480 din 20 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 1969/05.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulată de reclamantă şi la plata către reclamantă a sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2480 din 20 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1 Recurenta-reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, respectiv obligarea pârâtului FGA la plata sumei de de 4.775 RON, compusă din: 2.861,96 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 1.087,55 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 825,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în Dosarul x/2015, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că înţelege să critice sentinţa recurată sub două aspecte, respectiv reţinerile primei instanţe în sensul că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/2015, iar nu ale Legii nr. 136/1995 şi soluţia prin care s-a respins cererea reclamantei de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit, a reţinut instanţa de fond că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

Astfel, a apreciat recurenta că raţionamentul instanţei de fond expus cu ocazia soluţionării problemei de drept privind legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii este greşită dintr-o dublă perspectivă, respectiv presupusa inexistenţă a unui conflict de legi în timp, care reiese implicit din maniera de motivare a instanţei şi identificarea greşită a legii aplicabile în speţă ca fiind legea în vigoare la data falimentului B., aspect coroborat cu data depunerii cererii administrative de acordare a despăgubirii.

Or, din punctul de vedere al recurentei, existenţa conflictului de legi în timp este evident întrucât, pe de o parte, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, un asigurat îşi poate valorifica creanţa integral, iar, pe de altă parte, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, un asigurat îşi poate valorifica creanţa doar în limita unui plafon de 450 000 RON.

Recurenta a arătat că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, falimentul B. neprezentând relevanţă sub acest aspect, iar cum poliţa a fost încheiată la data de 03.07.2013, actul normativ aplicabil raportului juridic principal, contractul de asigurare, şi raportului accesoriu de garantare, este Legea nr. 136/1995.

A mai susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 13, 14 şi 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE şi art. 21 din Constituţia României.

Prin emiterea acestei decizii de respingere, FGA se abate de la scopul cu care a fost înfiinţat, respectiv acela de a garanta plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, de asigurătorul în insolvenţă.

Totodată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate, în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, o eventuală soluţie în sensul obligării FGA la reanalizarea cererii de plată pe fond deschizând calea unui posibil abuz de drept din partea autorităţii care va fi tentată să respingă contestaţia pe un alt motiv, în plus, A. urmând să fie sancţionată pentru culpa FGA.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2 Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut că, în mod greşit, a reţinut instanţa de fond că acesta a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a A. conform Legii nr. 213/2015.

Astfel, arată că FGA a considerat contestatoarea ca unic creditor de asigurare, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditoarea subrogându-se în drepturile persoanei păgubite, definite ca şi creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicată, solicitând prin cererea de plată suma ce i se cuvenea din disponibilităţile FGA, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor impuse de acest act normativ.

În aceste condiţii, în opinia recurentului, contestatoarea a formulat cerere de plată la FGA ca şi creditor de asigurare, în condiţiile şi limitele Legii nr. 213/2015, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Cu privire la acest aspect, a susţinut recurentul-pârât că interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege.

Sub un prim aspect, interpretarea dată dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. S.A. adaugă la lege, alături de enunţarea unor texte din actul normativ menţionat a invocat şi hotărârile judecătoreşti prin care s-a statuat în mod definitiv că: FGA nu preia funcţiile unui asigurator, procedura de efectuare a plăţilor din disponibilităţile FGA este una specială reglementată de Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări nu poate recurge la procedura de executare silită a FGA pentru titlurile executorii obţinute de petent împotriva asiguratorului B. întrucât legea reglementează procedura de urmat pentru obţinerea sumelor cuvenite din disponibilităţile acestuia; FGA nu are calitatea de asigurator, nu se subrogă în drepturile şi obligaţiilor aflate în faliment, FGA nu are nicio obligaţie comună cu un asigurator, invocând în acest sens şi Decizia nr. 80/2017 a Curţii Constituţionale.

De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că interpretarea dată de judecătorul fondului este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării FGA, precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului protecţiei prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

Totodată, în opinia recurentului, calitatea de creditor de asigurare a reclamatei A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asiguratorul în faliment.

În fine, a susţinut că în mod greşit prima instanţă a înlăturat susţinerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Ambii recurenţi au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă litigantă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 13 noiembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din data de 13 noiembrie 2019 judecarea cauzei a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar la termenul din 3 februarie 2021, cauza a fost repusă pe rol, la cererea recurentei-reclamante, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţându-se prin Decizia nr. 29/02.03.2020 asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin sentinţa civilă nr. 11705/16.09.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C., pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 2861,98 RON reprezentând indemnizaţie achitată asiguratului Casco pentru autovehiculul cu nr. de înmatriculare x şi penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere aferente debitului principal, calculate de la 18.11.2014 până la data achitării integrale a debitului principal, precum şi la plata sumei de 825,33 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Având în vedere faptul că B. S.A. nu a stins obligaţia, precum şi faptul că împotriva acesteia s-a deschis procedura falimentului, prin intermediul cererii de plată nr. x/15.03.2016, reclamanta a solicitat pârâtului F.G.A. plata sumelor de bani stabilite prin dispozitivul sentinţei civile nr. 11705/16.09.2015.

Pârâtul F.G.A. a emis decizia nr. 1969/05.10.2016 prin care a respins cererea de plată, invocând dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 1969/05.10.2016, obligarea pârâtului la plata sumei de 4.775 RON, compusă din: 2.861,96 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 1.087,55 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 825,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în dosarul x/2015, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, fiind anulată decizia contestată, pârâtul fiind obligat la reanalizarea cererii de plată, ambele părţi formulând critici de nelegalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

2. Recursul formulat de reclamanta A. SA

Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, reclamanta a arătat că înţelege să critice sentinţa recurată sub două aspecte, respectiv reţinerile primei instanţe în sensul că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/2015, iar nu ale Legii nr. 136/1995 şi soluţia prin care s-a respins cererea reclamantei de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

Prin concluziile orale din şedinţa publică din data de 3 februarie 2021, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii primei instanţe şi în rejudecare, obligarea FGA la plata directă a sumei solicitate şi la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, în opinia sa, interpretarea primei instanţe cu privire la noţiunea de creanţă de asigurare şi modalitatea de aplicare a limitei de care se prevalează FGA, a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Hotărârea nr. 29/2020, astfel că hotărârea recurată este legală cu privire la aceste aspecte.

Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse.

Or, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege, motiv pentru care nu pot fi reţinute nici criticile privind dreptul la soluţionarea cauzei înt-un termen rezonabil invocate din această perspectivă.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-reclamante de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, Înalta Curte, având în vedere soluţia de respingere a recursului reclamantei, nu poate reţine culpa procesuală a pârâtului în sensul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

3. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât susţinând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2480 din 20 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2021.