Tax precautionary seizure annulled; tax authority's appeal rejected and ordered to pay costs.

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, astfel cum a fost precizată, reclamanta UTA S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală şi Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva, a solicitat:

- anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii Nr. x/08.12.2017;

- constatarea nelegalităţii Procesului-verbal Nr. 2698/13.11.2017 ce a stat la baza emiterii deciziei şi, pe cale de consecinţă, ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin decizie;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de prezentul litigiu.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare în cauză, reclamanta formulând răspuns la întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 81 din 26 aprilie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant invocată de reclamantă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. UTA S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscala - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală şi Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva, în sensul anulării Deciziei de instituire a măsurilor asigurării nr. x/08.12.2017 emisă de Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva.

A obligat pârâta Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva la plata către reclamantă a sumei de 1100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 81 din 26 aprilie 2018 a declarat recurs pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, indicându-se ca temei de drept al cererii, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Analiza cererii de recurs

1. Motivele de fapt şi de drept relevante

În motivarea recursului s-a arătat că potrivit legislaţiei incidente, în vigoare la data emiterii actului contestat, acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în contextul factual care rezultă ca urmare al controlului, întrucât neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea drept consecinţă imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanţei bugetare.

Referitor la condiţia existenţei pericolului de sustragere de la plata creanţei, legislaţia în domeniu şi practica judiciară subliniază faptul că măsura asiguratorie este una temporară, prin care nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile debitorului, chiar şi înainte de emiterea titlului de creanţă.

În concluzie, în ceea ce priveşte faptul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată şi lipsa indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă, ori să îşi risipească patrimoniul, s-a menţionat că inspectorii antifrauda au motivat corespunzător decizia.

De altfel şi instanţa de fond a reţinut că pentru dispunerea de măsuri asigurătorii trebuie să existe indicii, doar că greşit a limitat sfera acestora la ascundere, sustragere şi risipire în condiţiile în care, odată produse aceste acţiuni, s-ar lipsi de eficienţă măsurile asigurătorii care au simplul rol de conservare a bunurilor si disponibilităţilor băneşti ale societăţilor în vederea recuperării prejudiciului identificat.

Indiciile organului fiscal în sensul motivării conforme ar fi:

- facturarea succesivă a unor bunuri şi servicii pentru beneficiarii finali, înstrăinarea unor terenuri prin încheierea unor acte juridice fără respectarea legislaţiei fiscale, simularea efectuării unor operaţiuni comerciale prin emiterea şi înregistrarea unor facturi de avans în baza promisiunilor de vânzare cumpărare, care ulterior sunt reziliate, simularea efectuării de creditare societate urmată de emiterea şi înregistrarea unor facturi de penalităţi care, uneori, depăşesc valoarea aşa-zisului credit) efectuate de către societăţile care fac parte din grup în raport cu diferite entităţi (parte din ele cu un comportament fiscal inadecvat), conturându-se suspiciunea rezonabilă că, prin derularea acestora, au fost sustrase de la plată impozite şi taxe în cuantum de 2.388.938 RON şi că anumite sume de bani au fost deturnate de la un circuit economic de normalitate.

- au fost efectuate verificări financiar - contabile încrucişate la toate societăţile afiliate, respectiv la antreprenorii generali, fiind constatat faptul că societăţile implicate emit facturi în cerc, unele în raport cu celelalte, în baza unor situaţii create artificial, la nici una dintre societăţile verificate nefiind depistate/puse la dispoziţie documente financiar -contabile emise cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel încât, în nicio situaţie, trasabilitatea bunurilor şi serviciilor facturate nu poate fi dovedită în condiţiile legii, iar in final, valoarea reală a bunurilor imobiliare care există fizic nu poate fi reconstituită.

- din analiza documentelor financiar contabile înregistrate de către antreprenorii generali nu pot fi reconstituite valorile reale ale lucrărilor facturate de către subcontractori şi nici identitatea reală a acestora, iar valorile facturilor emise de către antreprenorii generali către beneficiarii finali nu pot fi recompuse prin analiza comparată a intrărilor cu ieşirile.

- societăţile de construcţii sunt fie societăţi constituite de către muncitori de pe şantier - la solicitarea antreprenorului general, fie societăţi constituite succesiv, de către o persoană fizică loială grupului, situaţie în care, după o perioadă de timp, societatea se radiază, iar evidenţa financiar- contabilă dispare sau este distrusă.

- facturile nu au anexate situaţii de lucrări, devize şi/sau alte documente care să confirme că acel executant ar fi realizat lucrările cuprinse în facturile înregistrate

- pentru facturile emise/înregistrate nu au putut fi puse la dispoziţie devize, situaţii de lucrări şi/sau orice alte documente din care să rezulte că prestarea de servicii a avut loc în realitate şi/sau că lucrările efectiv realizate, existente fizic, au fost efectuate de furnizorii analizaţi anterior, rezultând că facturile emise/înregistrate în aceste relaţii nu respectă dispoziţiile imperative şi condiţiile cumulativ impuse de art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 cu modificările şi completările ulterioare privind Codul fiscal coroborat cu pct. 48 din normele de aplicare aferente.

S-a procedat la analizarea conţinutului economic al operaţiunilor cuprinse în facturile înregistrate de UTA S.A. în raport cu furnizorii analizaţi în cuprinsul procesului-verbal, constatându-se faptul că principalele caracteristici ale acestor operaţiuni sunt:

- tranzacţia sau seria de tranzacţii conduc la obţinerea de avantaje fiscale/financiare semnificative pentru societatea UTA S.A.;

- societatea UTA S.A. nu poate justifica prestarea efectivă a serviciilor prin; alte documente justificative legale;

- din analiza situaţiilor/anexelor facturilor prezentate de UTA S.A. nu reies informaţii cu privire la momentul efectuării prestării faţă de cel al facturării;

- facturile emise sunt documente care justifică scriptic desfăşurarea unor operaţiuni economice între UTA S.A. şi furnizorii analizaţi, fără să se dovedească şi realitatea faptică a efectuării acestora şi care să fie acceptată de către organul de control;

- serviciile descrise nu sunt clare, astfel nu se poate stabili cuantumul real al volumului de prestări de servicii şi intermediere practicat, structura elementelor de cost şi valoarea acestora, nivelul valoric raportat la timpul efectiv consumat, concluzionându-se că facturile au fost întocmite cu totul arbitrar, în funcţie de necesităţile UTA S.A.;

- nu rezultă că serviciile sunt destinate operaţiunilor taxabile ale UTA S.A. şi nu se dovedeşte că acestea au fost utile şi necesare, având în vedere faptul că UTA S.A. a prezentat şi alte contracte de prestări servicii încheiate cu terţi, aferente aceleiaşi perioade şi având obiect identic sau, cel puţin, asemănător.

S-a mai criticat greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, pretinzându-se că în conformitate cu jurisprudenţa CEDO partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea acestor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Potrivit prevederilor art. 451 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, plata expeditor judiciari, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. De altfel, potrivit art. 452 - Dovada cheltuielilor de judecată- din actul normativ sus - menţionat, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existentei si întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Or, faţă de cuantumul cheltuielilor de judecată acordate (cuantum extrem de ridicat) se solicită şi verificarea realităţii, necesităţii şi caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată solicitate.

Prioritar, instanţa de recurs trebuie să se pronunţe asupra excepţiilor invocate prin întâmpinarea intimatei, în raport cu prevederile art. 248 C. proc. civ.

- Excepţia lipsei calităţii procesuale active a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF)

În principal este de remarcat faptul că ANAF nu a formulat cererea de recurs în nume propriu, ci în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 5 Deva, structura deconcentrată în teritoriu care a emis actul administrativ contestat în cauză.

În conformitate cu art. 9 alin. (1) din actul normativ ce reglementează organizarea si funcţionarea instituţiei, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 520/2013, ANAF este formată din aparat propriu şi structuri subordonate, iar potrivit art. 15 din acelaşi act normativ, în cadrul Agenţiei se organizează şi funcţionează Direcţia generală antifraudă fiscală, structură fără personalitate juridică, cu atribuţii de prevenire, descoperire şi combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală.

În cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează direcţii regionale antifraudă fiscală, cu sediul în municipiile prevăzute în anexa nr. 2 a H.G. nr. 520/2013.

Personalul Direcţiei generale antifraudă fiscală este împuternicit să efectueze control pe teritoriul naţional.

Este de menţionat, de asemenea, că înseşi atribuţiile în domeniul prevenirii, descoperirii şi combaterii evaziunii fiscale şi a fraudei fiscale şi vamale sunt reglementate în art. 7 lit. D) din H.G. nr. 520/2013 în sarcina Agenţiei, care le exercită prin direcţia de specialitate prevăzută la art. 15.

În acest context, chiar dacă Direcţia generală antifraudă fiscală şi direcţiile regionale au capacitatea administrativă în virtutea căreia îşi exercită atribuţiile, emit acte administrative şi ar putea sta în procesele de contencios administrativ, personalitate juridica şi capacitate procesuală are Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în ansamblul său, iar nu fiecare direcţie de specialitate în parte.

Astfel că reprezentarea fiind unalegală, nu se impune un mandat convenţional de reprezentare, despre care face vorbire partea.

Referirea făcută în întâmpinare la practica unor instanţelor nu poate fi primită, nefiind susţinută de jurisprudenţă care să facă dovada susţinerilor părţii. Astfel, decizia nr. 2775/2017 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată într-o contestaţie în anulare, nu conţine motivarea soluţiei, iar din conţinutul deciziilor nr. 2298/2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba, şi nr. 6277/2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, reiese că în speţele respective căile de atac au fost exercitate în nume propriu de autorităţi fiscale care nu aveau calitatea de parte în procesele de fond.

Or, după cum s-a menţionat în debutul motivării, în cauza de faţă ANAF nu a formulat recursul în nume propriu.

- Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs

Recursul apare semnat de directorul Direcţiei Generale Juridice din cadrul ANAF, A., persoană care la fond a semnat întâmpinarea şi în raport cu care s-a invocat aceeaşi excepţie a lipsei dovezii calităţii ca reprezentant.

Instanţa de fond a respins motivat această excepţie (pag. 21 din sentinţă), astfel că, nefiind contestată de către intimată prin căile de atac prevăzute de lege, această soluţie se impune cu putere de lucru judecat pentru orice act de procedură semnat de către persoana respectivă în litigiul de faţă, iar excepţia nu poate fi reiterată, cu aceleaşi argumente, în recursul părţii adverse.

- Excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, întemeiată pe dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. nu este dată, recurenta indicând expres dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi formulând critici de nelegalitate subsumate acestui motiv de casare, chiar dacă a afirmat că hotărârea este netemeinică şi nelegală.

Pe fondul cererii de recurs, critica ANAF a constat în aceea că pericolul la care se referă dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală nu trebuie să fie unul concret şi obiectiv şi nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens.

O asemenea abordare nu poate fi primită, fiind nu doar contrară dispoziţiilor legale care fac vorbire despre "cazuri excepţionale", ci şi logicii formale. Astfel, potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală măsurile asigurătorii se dispun în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

A indisponibiliza un bun, o proprietate trebuie să presupună o acţiune sau cel puţin o intenţie a părţii de a-l înstrăina, a-l ipoteca sau gaja, să existe indicii în acest sens, nefiind suficiente referirile la înseşi operaţiunile care ar fi generat prejudiciul reţinut de autoritatea fiscală.

Mai mult, faţă de momentul actual prezintă relevanţă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 581/1.10.2019 care a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel că prelungirea sine die a măsurilor asiguratorii nu este posibilă.

De altfel, recurenta nu a făcut dovada concluziilor altor verificări efectuate în intervalul dintre pronunţarea instanţei de fond până la prezenta decizie.

Cât priveşte cheltuielile de judecată acordate de către instanţa de fond, critica apare ca fără conţinut şi argumentată doar formal prin raportarea la prevederile art. 451-453 C. proc. civ., câtă vreme instanţa de fond a motivat în fapt şi în drept soluţia şi a menţionat acordarea parţială a onorariului de avocat, singurul care poate fi redus.

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Cum în raport cu motivele invocate nu se poate reţine că sentinţa este pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta, ca parte căzută în pretenţii, va fi obligată la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs.

Respinge excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva - prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 81 din 26 aprilie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă UTA S.A. a sumei de 3279 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2020.