Retroactive application of sectoral salary reference values and constitutional equalization of public sector wages

Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 14 iulie 2017, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, au solicitat:

- obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov (cel din urmă pentru reclamantul D.), în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 să emită ordine de salarizare: începând cu data de 09 aprilie 2015 până la data de 30 noiembrie 2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON şi începând cu data de 01 decembrie 2015 până la data de 01 octombrie 2016 prin raportate la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015;

- obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov (cel din urmă pentru reclamantul D.) la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, începând cu data de 09 aprilie 2015 până la data de 01 octombrie 2016, a diferenţei dintre venitul pe care l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, respectiv 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015) şi venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referinţă sectorială mai mică), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective,

- în subsidiar, obligarea pârâţilor să procedeze la plata în favoarea reclamanţilor a diferenţelor de salariu dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 405 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09 aprilie 2015 până la data de 30 noiembrie 2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON şi începând cu data de 01 decembrie 2015 până la data de 01 octombrie 2016 prin raportate o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 9206 din 12 decembrie 2017 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ si Fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 26 ianuarie 2018, sub acelaşi număr.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1085 din 09 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţiile, ca nefondate,

- a admis cererea reclamanţilor A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov,

- a obligat pârâţii să emită reclamanţilor un nou ordin de salarizare în mod legal, raportat la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia CCR nr. 794/2016, ţinând cont de vechimea în muncă, gradul profesional, funcţia, sporurile salariale şi să dispună plăţile aferente, începând cu data de 09 aprilie 2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din 01 decembrie 2015 şi să efectueze plata prin ordonatorul de credite corespunzător, cu stabilirea cuantumului exact în RON, toate actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală calculate de la data scadenţei până la data plăţii efective, cu rectificarea tuturor erorilor de calcul.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1085 din 09 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov.

3.1. Pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar în urma rejudecării, respingerea acţiunii de fond.

În motivare au arătat, în esenţă, că soluţia instanţei de fond a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, fiind lipsită de temei legal, întemeindu-se pe dispoziţiile legale adoptate ulterior datei de 09 aprilie 2015, fiind încălcat astfel principiul neretroactivităţii legii.

Recurenţii-pârâţi au învederat că modificările intervenite începând cu data de 01 octombrie 2016, cu privire la valoarea de referinţă sectorială, au fost rezultatul, în principal, a Deciziei nr. 794/15.12.2016, pronunţată de Curtea Constituţională.

Pe cale de consecinţă, întrucât valoarea de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10% este aplicabilă doar începând cu data de 01 octombrie 2016, apreciază că instanţa de fond a extins în mod nelegal efectele deciziei Curţii Constituţionale la perioada anterioară pronunţării acesteia. Au considerat că, nu se poate proceda la acordarea aceleiaşi valori retroactiv, începând cu data de 09 aprilie 2015, având în vedere inexistenţa în plată a unei indemnizaţii stabilită în raport de această valoare.

În plus, au susţinut că s-a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, atributul legiferării aparţinând puterii legislative, autoritatea judecătorească fiind obligată să aplice legile în vigoare şi nu să creeze norme legale noi.

Nu în ultimul rând, recurenţii-pârâţi au solicitat şi respingerea cererilor accesorii privind actualizarea cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale, ca urmare a constatării capătului principal de cerere ca fiind nefondat, în virtutea principiului de drept accesorium sequitar principale.

3.2. Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar în urma rejudecării, respingerea acţiunii de fond.

Recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, contrar celor reţinute de prima instanţă, că, în raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015 şi avându-se în vedere şi Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale din care rezultă că, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, a fost emis actul administrativ al procurorului general al Parchetului de pe de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind salarizarea procurorilor din cadrul unităţilor de parchet, începând cu data de 01 octombrie 2016, avându-se în vedere noua valoare maximă de referinţă sectorială de 405 RON aflată în plată. Prin urmare, la data de 09 aprilie 2015, nu exista în plată, în cadrul familiei ocupaţionale Justiţie, nicio indemnizaţie brută lunară pentru procurori stabilită cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile legale pentru anularea Ordinului nr. 332/2017.

Recurentul-pârât a criticat de asemenea şi soluţia instanţei prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii, considerând că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă pentru faptul că intimaţii-reclamanţi nu au contestat, la data emiterii, actele administrative a căror anulare s-a solicitat prin acţiunea de la fond.

A susţinut recurentul că, prin admiterea acţiunii, instanţa de fond a încălcat şi principiul neretroactivităţii legii, pentru că data la care se acordă drepturile salariale pretinse prin cererea de chemare în judecată se raportează la Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale. Solicitarea acordării drepturilor începând cu data de 09 aprilie 2015 este vădit neîntemeiată, de vreme ce la acea dată nu exista un salariu la care să te raportezi, acesta fiind statuat prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale.

A mai susţinut recurentul-pârât că prima instanţă în mod greşit a admis cererile accesorii privind actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin Legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflaţie.

Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Referitor la dobândă, recurentul a apreciat că dobânda moratorie nu poate fi prezumată, ci este un sistem de reparaţie ataşat răspunderii contractuale. Având în vedere că între reclamanţi şi pârât nu este încheiată nicio convenţie care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condiţiilor existenţei acestui tip de răspundere.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1 Referitor la criticile recurenţilor- pârâţi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, raportat la conţinutul acestora, în cauză nu sunt incidente aceste dispoziţii, întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

În consecinţă, Înalta Curte va examina recursurile deduse judecăţii prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de pârâţi fiind circumscrise acestui caz de casare.

Criticile de nelegalitate prin care pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov au susţinut că, prin emiterea Ordinului nr. 332/27.01.2017 şi salarizarea procurorilor din cadrul unităţilor de parchet, începând cu data de 01 octombrie 2016, avându-se în vedere noua valoare maximă de referinţă sectorială de 405 RON aflată în plată, au fost îndeplinite obligaţiile legale ce le revin în privinţa stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor, vor fi respinse, ca nefondate.

Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâţii au susţinut că, anterior datei de 01 octombrie 2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamanţilor în raport de valorile de referinţă menţionate în cererea de chemare în judecată, susţinând că, la data de 09 aprilie 2015, nu exista în plată în cadrul familiei ocupaţionale Justiţie, nicio indemnizaţie brută lunară pentru procurori stabilită cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 405 RON, iar dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 se aplică numai pentru viitor.

În ceea ce priveşte argumentul aplicării retroactive a dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Aşadar, argumentul recurentului-pârât este prezentat în mod eronat ca fiind unul care ţine de temporalitatea aplicării deciziilor Curţii Constituţionale. În realitate, aplicare unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

În ceea ce priveşte data de la care se aplică valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, Înalta Curte reţine, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei (hotărâri judecătoreşti) că, într-o serie de litigii, au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistraţi, prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09 aprilie 2015.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, începând cu data de 09 aprilie 2015, reclamanţii din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alţi magistraţi, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01 octombrie 2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice".

Înalta Curte mai reţine că valoarea de referinţă sectorială a fost majorată cu 10% începând cu data de 01 decembrie 2015, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015.

Înalta Curte, având în vedere cele prezentate anterior, apreciază că toate criticile invocate de recurenţii-pârâţi privitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, astfel cum acesta este reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din C. civ., sunt neîntemeiate.

În susţinerea acestei opinii, se apreciază că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 respectiv la 09.04.2015, valoarea sectorială de referinţă în cuantum de 405 RON stabilită prin anexa VI la Legea - cadrul nr. 284/2010, era confirmată de practica judiciară în materie, iar ulterior recomandările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au reiterat că practica instanţelor judecătoreşti este corectă.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Ordinul nr. 332/27.01.2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraţilor reclamanţi, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută de instanţa de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor comune formulate de către toţi pârâţii.

II.2 În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile, critică invocată de către recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte constată că aspectele de inadmisibilitate invocate de pârât prin cererea de recurs nu au corespondent în obiectul şi temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Astfel, prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 284/2010, întrucât reclamanţii nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmăresc înlăturarea inegalităţii de tratament, în privinţa indemnizaţiei de încadrare, existentă în raport cu alte categorii de personal din sistemul justiţiei, aflate în situaţii identice, inegalitate determinată de necorelarea dispoziţiilor legale privind salarizarea.

Chestiunea de drept dedusă judecăţii priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi la Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

Aşadar, reclamanţii nu au obligaţia de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) - Anexa VI din Legea nr. 284/2010 şi nici nu sunt ţinuţi de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pentru lipsa plângerii prealabile.

II.3 De asemenea, Înalta Curte constată a fi nefondate şi criticile aduse de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la admiterea cererii accesorii a reclamanţilor privind actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la obligaţia de achitare a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reţinând că argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în proiecţia bugetară anuală nu pot constitui temeiul refuzului punerii în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti şi nu reprezintă o obligaţie imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte are în vedere că dispoziţiile Legii finanţelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exerciţiului bugetar iniţial, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 şi art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli şi sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului iniţial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătoreşti definitive.

De altfel, obligaţia de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătoreşti este prevăzută de art. 2 pct. 32 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înţelege acea "fază în procesul execuţiei bugetare, prin care instituţia publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătoreşti, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecinţă, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligaţia de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanţă cu actele normative care reglementează plata creanţelor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a dobânzii legale, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferenţelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naţionale, echivalent al ratei inflaţiei; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susţinerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenţei unei convenţii între părţi, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reţinând că obligaţiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanţilor cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcţie şi a prevederilor Statului judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziţii li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plăţii făcute de un debitor, respectiv dispoziţiile art. 1531 şi următoarele din C. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, situaţie regăsită în speţa de faţă, în care pârâtul nu a respectat obligaţia de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor în cuantumul prevăzut de lege, respectiv prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând cu data de 09 aprilie 2015, la care se adaugă, începând cu data de 01 decembrie 2015, majorarea de 10 % prevăzută de Legea nr. 293/2015.

Totodată, se va avea în vedere şi că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ dispun că dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale prevăzute de legislaţia civilă, constatând existenţa obligaţiei pârâtului de plată a dobânzii legale aferentă sumelor achitate cu titlu de diferenţe salariale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov împotriva sentinţei civile nr. 1085 din 09 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 noiembrie 2020.