Late penalties from bankrupt auto liability insurer denied due to untimely payment request

Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 9217/22.09.2017 emise de către pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1351 din 21 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1351 din 21 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar în rejudecarea cauzei, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a apreciat că, în mod greşit a interpretat instanţa de fond dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ignorând faptul că, în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie, contractele de asigurare au un conţinut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a susţinut că, faptul că intimatul-pârât nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări şi societatea de asigurări intrată în faliment, nu îl îndreptăţeşte pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată. În acest sens este, în opinia sa, şi Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi nu pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite.

De asemenea, a învederat că, împrejurarea că Fondul de Asigurare al Asiguraţilor nu are calitatea de asigurător şi faptul că şi-ar desfăşura activitatea în temeiul Normei nr. 16/2015 şi al Legii nr. 213/2015 şi nu în cadrul legislativ aplicabil societăţilor de asigurare nu poate, sub nicio formă, echivala cu exonerarea acestuia de la obligaţia de plată a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a mai arătat şi că, dacă intimatul-pârât nu reprezintă continuatorul societăţii de asigurare intrate în faliment, iar Norma nr. 16/2015 şi Legea nr. 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare, aceste aspecte nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Nu în ultimul rând, prin cererea de recurs s-a învederat relaţia organică dintre, pe de o parte, sumele reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere, respectiv pe de altă parte, creanţa de asigurare, apreciindu-se că orice separare a acestora şi încercare de plasare sub regimuri juridice diferite, este nefirească din perspectiva logicii raporturilor obligaţionale şi lipsită de temei juridic.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 29 iunie 2018, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta este nefondat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. x/31.08.2016 la intimatul-pârât Fondul de garantare a asiguraţilor reclamanta a solicitat plata sumei de 292,54 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 18 noiembrie 2014 - 28 aprilie 2015.

Prin Decizia nr. 9217/22.09.2017 emisă de pârât, cererea de plată a fost respinsă. În motivarea deciziei, intimatul-pârât a reţinut, în principal, că solicitarea de plată a fost depusă tardiv, iar în subsidiar, că suma pretinsă de reclamantă nu reprezintă o creanţă de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reţine că, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze critici exclusiv cu privire la faptul că penalităţile de întârziere pretinse reprezintă creanţe de asigurări, în condiţiile în care autoritatea pârâtă a respins cererea de plată, în principal, pentru că solicitarea de plată a fost depusă tardiv.

Înalta Curte, în acord cu soluţia instanţei de fond, constată că, într-adevăr recurenta-reclamantă nu a respectat dispoziţiile legale cu privire la termenul în care trebuia să depună cererea de plată, iar autoritatea pârâtă, în mod corect, i-a respins cererea de plată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, "în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior".

Conform prevederilor art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor "pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. […] Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări.".

În cauză, prezintă relevanţă faptul că, împotriva societăţii de B. S.A. s-a dispus deschiderea procedurii falimentului prin încheierea pronunţată la data de 03 decembrie 2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, hotărâre ce a rămas definitivă la data de 28 aprilie 2016.

În consecinţă, ultima zi de depunere a cererilor de plată aferente creanţelor născute anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a fost 28 iulie 2016, respective 90 de zile calculate de la data de 28 aprilie 2016.

Instanţa de fond a reţinut că, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, că din înscrisurile depuse la dosar nu reiese că, la data de 22 iulie 2016, aceasta ar fi depus cererea de plată soluţionată prin decizia contestată în cauză, deoarece copia AWB depusă la dosar conţine doar menţiunea "3 cereri de plată A.", aspect care nu permite identificarea în concret a cererilor de plată transmise prin serviciul de curierat.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a formulat critici cu privire la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond şi are în vedere că depunerea cererii de plată s-a făcut la data menţionată ca fiind cea a înregistrării, respectiv 31 august 2016, cu depăşirea termenului stabilit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a probat netemeinicia motivului principal de respingere a cererii de plată, reţinut prin decizia contestată, şi nici nu a formulat critici prin cererea de recurs referitoare la soluţia instanţei de fond, cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală şi nu se mai impune analizarea criticilor formulate de către recurenta-reclamantă privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1351 din 21 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 noiembrie 2020.