Scope of insurance guarantee cap: application per individual subrogated claim rather than per creditor under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 03 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea Deciziei nr. 4273/15.02.2017, admiterea cererii de plată nr. x/05.11.2015 şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 12.249,20 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2736 din 29 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2736 din 29 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut că procedura instituită de legislaţia insolvenţei şi falimentului este diferită de cea a formulării cererilor de despăgubire către FGA şi, fiind legislaţii speciale, fiecare îşi păstrează cu stricteţe regimul.

Pe de altă parte, chiar şi în procedura falimentului, creanţele societăţii recurente sunt distinct evidenţiate, iar calitatea de creditor al fiecărora dintre acestea este expres menţionată.

În concluzie, calitatea de unic creditor în procedura insolvenţei, nu o poate atrage şi pe aceea de unic creditor în raporturile sale cu intimatul-pârât.

Printr-o altă critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că distincţia creditor - creanţă de asigurare nu este de natură a considera societatea reclamantă un singur creditor de asigurare, hotărârea atacată fiind pronunţată astfel, cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004.

De asemenea, reclamanta a apreciat că prima instanţă a interpretat în mod eronat efectele produse de instituţia subrogaţiei, prevăzute de art. 2210 C. civ., întrucât, în cazul subrogaţiei legale a asigurătorului, nu devine aplicabil un regim juridic derogatoriu de la efectele subrogaţiei din dreptul comun. Totodată, a considerat că, subrogaţia legală este o modalitate de transmitere a creanţelor şi nu de transformare a acestora, iar natura juridică a subrogaţiei legale nu permite contopirea creanţelor rezultate din subrogaţia în patrimoniul solvensului.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că, interpretarea dată de către intimatul-pârât dispoziţiilor legii este nejustificat de restrictivă şi inconsecventă.

Astfel, atâta vreme cât pârâtul a plecat de la ipoteza recunoaşterii calităţii sale de persoană îndreptăţită la protecţie ca urmarea a insolvenţei B., inclusiv pentru sumele plătite persoanelor prejudiciate prin fapte ilicite, nu poate exista nicio raţiune pentru ca tratamentul să fie distinct faţă de cel acordat persoanelor prejudiciate direct, în măsura în care aceştia s-au adresat Fondului.

Din aceeaşi perspectivă, nu există raţiune pentru ca doar unele dintre contractele de asigurare, respectiv cele care au generat creanţele admise la plată până la atingerea plafonului de 450.000 RON, să beneficieze de protecţia FGA şi toate argumentele legate de scopul legii, or de natura acţiunii în regres, vin să contrazică însăşi raţionamentul iniţial.

Nu în ultimul rând, reclamanta a apreciat că, modalitatea în care înţelege intimatul-pârât să interpreteze prevederile Legii nr. 213/2015 contravine însăşi raţiunii de a exista a instituţiei şi contrazice principiile fundamentale de funcţionare a acesteia.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 24 octombrie 2017, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă se subsumează, în esenţă, criticilor vizând greşita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

În acest sens, referitor la modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate şi conduc la reformarea parţială a soluţiei instanţei de fond.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 12.249,20 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 4273/15.02.2017, emisă de pârât şi va obliga pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei, ce a făcut obiectul deciziei anulate, respingând, în rest, pretenţiile reclamantei.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în calea de atac a recursului, conform ordinului de plată nr. x/17.10.2017 aflat la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2736 din 29 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează decizia nr. 4273/15.02.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi dispune obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei, ce a făcut obiectul deciziei anulate.

Respinge în rest pretenţiile reclamantei.

Obligă intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli de judecată în cuantum de 100 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 noiembrie 2020.