Statutory interest on delayed judicial salary upheld against Ministry of Justice and Court of Appeal, underlying claim mooted by payment.

Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 martie 2018, petenta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 1 alin. (1) C. proc. civ., a formulat contestaţie împotriva hotărârii 1169/19.12.2017 a secţiei pentru judecători a CSM şi a refuzului Plenului CSM de a soluţiona contestaţia formulată la data de 19 februarie 2018 împotriva acestei hotărâri, solicitând completarea hotărârii 1169 cu dispoziţia de repunere în situaţia anterioară Hotărârilor 119/02.02.2017 a PCSM şi nr. 251/28.02.2017 a SJ a CSM, în sensul obligării intimatei la recunoaşterea dreptului petentei la acordarea tuturor drepturilor băneşti de care a fost lipsită pe perioada suspendării dispuse, la recunoaşterea vechimii în magistratură şi a dreptului la concediul de odihnă, precum şi la achitarea drepturilor de asigurări sociale de sănătate, pentru perioada 02 februarie 2017-14 decembrie 2017, potrivit legii, cu obligarea intimatei la plata sumei de 10.000 RON, cu titlul de daune morale.

La data de 05 iunie 2018, petenta a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Justiţiei, în calitate de ordonator principal de credite şi a Curţii de Apel Bucureşti, în calitate de ordonator secundar de credite.

Prin decizia nr. 234 din 22 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, având în vedere art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 29 august 2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 13/F-CONT din 28 ianuarie 2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţiile de inadmisibilitate a cererii, aşa cum au fost formulate de intimaţi prin întâmpinare,

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Ministerul Justiţiei,

- a admis excepţia rămânerii fără obiect a capătului de cerere privind plata drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare din funcţie, precum şi a contribuţiilor pentru asigurările sociale de sănătate,

- a admis capătul de cerere privind plata dobânzilor aferente drepturilor salariale şi obligă intimaţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti la plata dobânzilor, calculate de la data scadenţei, până la data plăţii efective,

- a respins contestaţia formulată de contestatoarea A., împotriva hotărârii 1169/19.12.2017 a secţiei pentru judecători a CSM şi a refuzului Plenului CSM de a soluţiona contestaţia formulată la data de 19 februarie 2018, în contradictoriu cu intimaţii Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti, ca rămasă fără obiect în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare din funcţie şi a contribuţiilor pentru asigurările sociale de sănătate şi ca nefondată pentru restul.

3. Cererile de recurs declarate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 13/F-CONT din 28 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei.

3.1. Pârâta Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, fără să îl întemeieze în drept, solicitând admiterea recursului şi schimbarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea sa la plata dobânzilor aferente drepturilor salariale, calculate de la data scadenţei, până la data plăţii efective.

În motivare a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că obligarea pârâtei la plata de daune interese moratorii sub forma dobânzii legale datorate, de la scadenţa obligaţiilor de plată, până la data plăţii efective, sunt drepturi accesorii celor privind plata indemnizaţiei de judecător, faţă de care s-a constatat că au rămas fără obiect ca urmare a executării voluntare de către debitorii acestei obligaţii.

Apreciază că, în cauză, nu este incident niciunul din cazurile de repunere în situaţia anterioară prevăzute limitativ de Legea nr. 303/2004 şi învederează că situaţiile în care judecătorul suspendat din funcţie trebuie repus în situaţia anterioră suspendării nu pot fi reglementate decât prin lege şi nu pot fi extinse pe cale de interpretare dincolo de voinţa legiuitorului, o astfel de situaţie fiind prevăzută de art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Susţine că dispoziţiile art. 65 indice 1 din Legea nr. 303/2004 nu conţin norme derogatorii care să prevadă repunerea în situaţia anterioară şi recunoaşterea drepturilor indicate aplicabile intimatei-reclamante, astfel că, nu există nici un temei legal care să permită intimatei să i se recunoască aceste drepturi.

3.2. Pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi respingerea cererii privind plata dobânzilor ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate.

În motivare, apreciază că în mod nefondat prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, doar în considerarea calităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei.

A susţinut recurentul-pârât că, potrivit art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009, are obligaţia fie de a asigura fondurile necesare, fie de a repartiza creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, astfel că, o eventuală obligaţie de plată a acestor diferenţe salariale în sarcina sa, nu ar putea fi pusă în executare, dat fiind că excedează atribuţiilor sale.

A învederat în susţinerea acestei critici şi Decizia nr. 13/13.06.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. şi intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii nu au formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu privire la recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Bucureşti, criticile acesteia, pe care Înalta Curte le constată ca fiind subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Astfel, intimata-pârâtă Curtea de Apel Bucureşti a plătit intimatei-reclamante drepturile salariale cuvenite pentru perioada suspendării, respectiv 28 februarie 2017-14 decembrie 2017, cu ordinul de plată nr. x/24.05.2018, în baza Statului de plată nr. x/15.05.2018, precum şi obligaţiile fiscale aferente acestor drepturi, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul instanţei de fond.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 65 indice 1 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că, în virtutea executării voluntare a obligaţiei de plată a indemnizaţiei de judecător, pe perioada suspendării acestuia, de către debitorii acestei obligaţii, precum şi a caracterului accesoriu al obligaţiei de plată a dobânzilor legale, a dispus instanţa de fond admiterea acestui capăt de cerere.

În speţă, prejudiciul constă în beneficiul nerealizat, ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, respectiv a indemnizaţiei de judecător pe perioada suspendării acestuia.

În această privinţă, Înalta Curte are în vedere că, prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă implică şi plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naţionale, echivalent al ratei inflaţiei, precum şi plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din acest O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, situaţie regăsită în speţa de faţă.

Totodată, se va avea în vedere şi că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ statuează că dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale prevăzute de legislaţia civilă, constatând existenţa obligaţiei pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei de plată a dobânzilor aferente drepturilor salariale, calculate de la data scadenţei, până la data plăţii efective.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Bucureşti, ca nefondat.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentinţa recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Criticile recurentului-pârât Ministerul Justiţiei referitoare la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, vor fi respinse, ca nefondate.

Ministerul Justiţiei este ordonatorul principal de credite, respectiv cel care împarte resursele financiare către Curţile de Apel, resurse din care se plătesc salariile personalului din autoritatea judecătorească, Ministerul nefiind o autoritate care se rezumă doar la gândirea şi realizarea strategiilor de politică a statului în domeniul justiţiei.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 5 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul are următoarele funcţii principale: a) elaborează politicile publice, strategiile şi planurile de acţiune în domeniul justiţiei, al prevenirii şi combaterii corupţiei şi formelor grave de criminalitate, inclusiv în concordanţă cu obiectivele programului de guvernare; c) reglementează cadrul normativ şi instituţional al sistemului judiciar şi al înfăptuirii justiţiei ca serviciu public; d) coordonează şi controlează aplicarea unitară şi respectarea normelor legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor care se află în subordinea sau în coordonarea sa; e) asigură autoritatea prevăzută la art. 132 alin. (1) din Constituţia României, republicată, potrivit legilor de organizare a sistemului judiciar şi a înfăptuirii justiţiei ca serviciu public; e^1) asigură resursele financiare necesare administrării justiţiei ca serviciu public; f) veghează la respectarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, prin mijloacele şi procedurile puse la dispoziţie prin prezenta hotărâre sau prin alte reglementări; g) reprezintă statul sau Guvernul în domeniul de activitate şi competenţă specifice stabilite prin prezenta hotărâre sau prin alte reglementări; h) este autoritate centrală în domeniul cooperării judiciare internaţionale, potrivit tratatelor la care România este parte şi instrumentelor juridice adoptate în cadrul Uniunii Europene; i) coordonează integrarea eforturilor de realizare a obiectivelor de referinţă specifice din cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare instituit prin Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 şi integrează informaţiile solicitate autorităţilor în virtutea acestei funcţii; reprezintă statul şi guvernul în cooperarea cu Comisia Europeană în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare.

De asemenea, potrivit art. 6 din aceeaşi Hotărâre de Guvern, ministerul, printre multe alte atribuţii principale, în cadrul atribuţiilor grupate la pct. VII al menţionatului art. 6, punct intitulat "domeniul gestionării resurselor", deţine pe aceea de a organiza şi conduce contabilitatea, de a organiza activitatea de control financiar preventiv propriu, precum şi pe aceea de a asigura salarizarea personalului şi centralizarea situaţiilor financiare.

Este de subliniat că această hotărâre de Guvern, emisă în anul 2009, prin care a fost organizată activitatea Ministerului Justiţiei a suferit modificări de mai multe ori de-a lungul timpului, iar, în anul 2016, prin H.G. nr. 328/2016 din 27 aprilie 2016 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, precum şi pentru modificarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial nr. 361 din 11 mai 2016), a fost introdusă, în mod expres, obligaţia asigurării salarizării personalului.

Această atribuţie, precizată în mod expres la nivelul anului 2016, se adaugă şi explică, în chip concret, unul din scopurile funcţiei Ministerului care se regăseşte enunţată în art. 5 lit. e) indice 1, şi anume, de a asigura resursele financiare necesare administrării justiţiei ca serviciu public, această funcţie fiind, de asemenea, introdusă, între funcţiile Ministerului, tot în anul 2016, prin aceeaşi H.G. nr. 328/2016 din 27 aprilie 2016 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei.

Prin urmare, de vreme ce, la nivelul anului 2016, s-a resimţit necesitatea legislativă de a fi modificat conţinutul H.G. anterioare ce reglementa activitatea Ministerului Justiţiei cu prevederi exprese privind implicare directă şi de netăgăduit a Ministerului în aspecte legate de salarizarea personalului din autoritatea judecătorească, pe cale de consecinţă acest pârât nu poate susţine, cu temei, faptul că nu ar avea nicio legătură cu plata drepturilor salariale, întrucât prevederile legale mai sus redate demonstrează contrariul şi arată în ce fel situaţia de drept ce priveşte atribuţiile şi funcţiile Ministerului Justiţiei este diferită de situaţia Ministerului de Interne, instituţie avută în vedere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în analiza corespunzătoare Deciziei nr. 13/13.06.2016, pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2016.

Această decizie a Înaltei Curţi are, într-adevăr, o valoare obligatorie, însă valoarea sa obligatorie se circumscrie situaţiei de drept analizate care se referă la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine şi că prin decizia nr. 4098/14.12.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a anulat hotărârea nr. 119/2017 a Plenului CSM, s-a reţinut că nu îi revine Consiliului Superior al Magistraturii obligaţia de plată a indemnizaţiei de judecător reţinute contestatoarei pe perioada suspendării din funcţie, atât timp cât potrivit art. 131 alin. (2) din Legea 304/2004 bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite .

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi de Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 13/F-CONT din 28 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 noiembrie 2020.