Presumption of abusive state appropriation of religious land in absence of transfer title and validity of judicial mandate to issue administrative compensation measures

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Neamţ, sub nr. x/2018, reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe a chemat în judecată pârâţii Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Municipiul Roman - prin primar, formulând contestaţie împotriva deciziei nr. 7918/24.05.2018 prin care a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/08.12.2005. Reclamanta a solicitat anularea acestei decizii şi obligarea comisiei pârâte la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună admiterea cererii de retrocedare, în sensul acordării de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 6497 mp situat în Roman, judeţul Neamţ.

Prin sentinţa civilă nr. 1194/C/02.11.2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocate de Comisia specială de retrocedare, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei către Curtea de Apel Bacău.

La Curtea de Apel Bacău cererea a fost înregistrată la data de 22.11.2018 sub nr. x/2018.

Prin încheierea din data de 31.01.2019, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Roman, având în vedere că obiectul cauzei este reprezentat de o contestaţie împotriva unui act administrativ emis de o altă autoritate. În consecinţă, cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât va fi respinsă ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 97 din 24 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe¸ în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a fost anulată în parte decizia nr. 7918/24.05.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, şi anume s-a anulat această decizie în ceea ce priveşte respingerea cererii de retrocedare nr. x/08.12.2005 depuse de Episcopia Romanului şi Bacăului pentru Parohia "Sfântu Gheorghe" referitoare la acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 5037 mp situat în str. x, municipiul Roman, judeţul Neamţ, a fost obligată pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România să emită decizie prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii către reclamanta Parohia "Sfântu Gheorghe" pentru terenul în suprafaţă de 5037 mp situat în municipiul Roman, judeţul Neamţ, identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul A. în perimetrul B-C-D-E-F-G-H-K-B şi s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Roman, cu sediul în Roman, Piaţa Roman-Vodă, nr. 1, judeţul Neamţ, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 97 din 24 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, recurentul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 7918/24.05.2018 emisă de acesta.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut legalitatea deciziei contestate, invocând faptul că reclamanta nu a făcut dovada modalităţii în care imobilul solicitat a trecut în proprietatea statului, precum şi faptul că reclamanta avea obligaţia să depună documentele solicitate de către Comisie în termenul de 240 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, nerespectarea de către Parohia Sf. Gheorghe a termenului de decădere neputând atrage, în opinia reclmantei, nelegalitatea Deciziei nr. 7918/24.05.2018.

Invocând dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta a arătat că instanţa se poate pronunţa doar asupra obiectului cu care a fost învestită, încălcându-se principiul separaţiei puterilor în stat prin obligaţia stabilită în sarcina pârâtei să emită o decizie prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii către reclamantă, practica judecătorească fiind în sensul că instanţa nu va putea hotărî asupra conţinutului actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Intimata-relamantă Parohia Sfântu Gheorghe a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru formularea de critici de netemeinicie, iar nu de critici de nelegalitate.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

Astfel, a susţinut că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-pârâtă, întrucât aceasta a depus toate actele în dosarul administrativ, în faţa instanţei de judecată nedepunând acte suplimentare, iar în ceea ce priveşte încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, aceasta a arătat că instanţa s-a pronunţatat asupra obiectului cererii de chemare în judecată, cu care a fost învestită.

4.2 Intimatul-pârât Municipiul Roman a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat menţinerea soluţiei din încheierea de şedinţă din data de 31 ianuarie 2019, prin care s-a respins cererea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, s-a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a celorlalte apărări invocate de intimată.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 26 martie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 3 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din data de 3 februarie 2021, Înalta Curte a dispus scoaterea din citativ a intimatului-pârât Municipiul Roman, având în vedere că faţă de acesta hotărârea recurată a rămas definitivă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă, constatând că argumentele de ordin critic formulate de recurentul-reclamant privesc greşita interpretare şi aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

În anul 2005, Parohia Sf. Gheorghe din cadrul Episcopiei Romanului a solicitat, în temeiul Legii nr. 247/2005 şi al O.U.G. nr. 94/2005, acordarea de despăgubiri pentru terenul arabil în suprafaţă de 6497 mp situat în str. x, municipiul Roman, judeţul Neamţ, cerere ce a fost înregistrată la Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România sub nr. x/08.12.2005.

Prin decizia nr. 7918/24.05.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost respinsă cererea de retrocedare motivat de faptul că solicitanta nu a făcut dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989.

În acest context instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de către reclamanta Parohia Sfântu Gheorghe, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Municipiul Roman - prin primar, cu contestaţia formulată de reclamanta Parohia Sf. Gheorghe în temeiul art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, solicitând anularea deciziei şi obligarea pârâtei la emiterea unei alte decizii prin care să dispună acordarea de despăgubiri pentru terenul de 6497 mp.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, formulând critici cu privire la lipsa dovezii preluării abuzive a imobilului, la depăşirea termenului de 240 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013 pentru depunerea documentelor solicitate de către Comisie, precum şi la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat prin stabilirea de către instanţă a continutului actului ce urmează să fie emis de organul administrativ, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, instanţa de control judiciar constată că în ceea ce priveşte chestiunea preluării abuzive a imobilului de către unitatea administrativ - teritorială, reclamanta a invocat preluarea terenului în anul 1958 fără a se întocmi vreun titlu.

Cu privire la acest aspect, instanţa de control judiciar constată că, în mod judicios, a apreciat judecătorul fondului că simplul fapt al existenţei în proprietatea parohiei a terenului până în anul 1958, urmat de constatarea existenţei dreptului de proprietate al statului român/unităţii administrativ - teritoriale asupra aceluiaşi imobil în anii următori naşte o prezumţie de preluare abuzivă a imobilului, în condiţiile în care unitatea nu poate prezenta vreun înscris care să justifice trecerea dreptului de proprietate în mod legal de la deţinătorul anterior la actualul proprietar.

Astfel, din adresa nr. x/02.08.1962 emisă de Sfatul Popular al Oraşului Roman şi din adresele nr. x/12.06.2007 şi nr. y/12.04.2006 emise de Serviciul Urbanism al Municipiului Roman, în care se menţionează că nu există un înscris care să justifice trecerea în proprietatea statului a terenului din str. x, coroborate cu declaraţia autentică dată de B., care a menţionat că a copilărit în acel cartier, astfel luând la cunoştinţă că terenul dobândit de reclamantă prin donaţie de la nişte boieri în suprafaţă de circa 6500 mp a fost preluat în jurul anului 1955 de primărie, ulterior fiind edificate pe acel teren construcţiile şi atelierele Şcolii Generale nr. 7, precum şi unele locuinţe particulare, rezultă că preluarea efectivă a terenului a avut loc fără existenţa vreunui titlu.

Totodată, Înalta Curte reţine pertinenţa declaraţiei martorului, întrucât datele furnizate de acesta nu pot fi exacte decât cu privire la amplasament, însă atât suprafaţa terenului, cât şi anul indicat ca fiind anul preluării sunt foarte apropiate de elementele menţionate de reclamantă şi probate cu înscrisurile anterior arătate, având în vedere că de la momentul preluării abuzive a terenului până în prezent a trecut o perioadă lungă de timp.

Relevante din această perspectivă sunt dispoziţiile art. 11 din O.U.G. nr. 94/2000 care prevăd că: Se prezumă ca fiind preluate în mod abuziv, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, imobilele trecute în proprietatea statului român prin acte de donaţie. Prezumţia preluării abuzive poate fi înlăturată de deţinătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 3 alin. (7).

Împărtăşind opinia judecătorului fondului, printr-un raţionament a fortiori, se apreciază că, dacă legiuitorul a considerat că operează prezumţia preluării abuzive chiar şi atunci când există formal un contract de donaţie (prezumându-se că donatorul a fost constrâns să semneze acel act), cu atât mai mult voinţa legiuitorului trebuie interpretată în sensul că aceeaşi prezumţie operează şi când nu există niciun titlu formal în baza căruia să fi fost preluat imobilul, pentru cea de-a doua situaţie existând aceleaşi temeiuri sau chiar temeiuri în plus pentru a se ajunge la aceeaşi concluzie.

Or, în cauză s-a făcut dovada că terenul a fost în proprietatea reclamantei până în anul 1957, precum şi dovada că o parte din acelaşi teren a figurat în proprietatea oraşului Roman începând cu anul 1958 (pe teren fiind construite o şcoală şi un bloc de locuinţe, construcţii care raportat la data edificării şi la contextul social din acea perioadă puteau fi edificate doar de către autoritatea locală), astfel că în lipsa exhibării unui titlu translativ de proprietate operează prezumţia preluării abuzive a imobilului, preluare ce se înscrie în perioada de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, adică 06.03.1945 - 22.12.1989.

Prin urmare, în mod corect, prima instanţă a dat valoare acestei prezumţii, însă doar pentru suprafaţa de 5037 mp din terenul situat în str. x, municipiul Roman, judeţul Neamţ, identificată în raportul de expertiză întocmit de expertul A. în perimetrul B-C-D-E-F-G-H-K-B, întrucât doar pentru această suprafaţă s-a făcut dovada că s-a aflat în proprietatea oraşului Roman după anul 1958.

Referitor la critica privind depăşirea termenului de 240 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013 pentru depunerea documentelor solicitate de către Comisie, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât reclamanta a depus la dosarul administrativ toată documentaţia prevăzută de lege în susţinerea cererii formulate în faţa Comisiei, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Neamţ, înscrisuri enumerate ca atare şi de recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă în acelaşi dosar, singurul motiv pentru care s-a respins cererea fiind lipsa dovezii preluării abuzive de către Statul Român a imobilului în discuţie.

Or, reclamanta a arătat, cu privire la acest aspect, că terenul a ieşit din proprietatea sa fără a exista un act translativ de proprietate, instanţa stabilind caracterul preluării abuzive de către stat, astfel cum s-a argumentat anterior, astfel că nu pot fi reţinute argumentele recurentei în sensul invocat.

In fine, este nefondată şi critica privind încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, în opinia recurentei, instanţa pronunţându-se cu nerespectarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi în afara obiectului cererii de cheare în judecată.

Astfel, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă."

Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată este solicitarea reclamantei de anulare a deciziei nr. 7918/24.05.2018, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/08.12.2005 formulată de aceasta şi obligarea comisiei pârâte la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună admiterea cererii de retrocedare, în sensul acordării de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 6497 mp situat în Roman, judeţul Neamţ.

În temeiul dispoziţiilor legale antereferite, judecătorul fondului a anulat în parte decizia contestată şi a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România să emită decizie prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii către reclamanta Parohia "Sfântu Gheorghe" pentru terenul în suprafaţă de 5037 mp situat în municipiul Roman, judeţul Neamţ, identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul A. în perimetrul B-C-D-E-F-G-H-K-B, având în vedere, în mod corect, că nu a fost răsturnată prezumţia preluării abuzive a terenului, că nu poate fi prezumată plata unor despăgubiri la data preluării abuzive, precum şi că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, în prezent fiind ocupat de diverse construcţii, însăşi reclamanta solicitând prin cererea adresată comisiei doar acordarea de despăgubiri.

Instanţa de control judiciar mai reţine, contrar alegaţiilor recurentei-pârâte, că prima instanţa a menţionat expres că nu se va pronunţa asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru acest imobil, pe de o parte având în vedere că din formularea cererii de chemare în judecată nu reiese că ar fi fost învestită în acest sens, iar obiectivul la expertiză propus de reclamantă privind evaluarea terenului a fost respins prin încheierea din 18.04.2019 (expertul depăşindu-şi atribuţiile trasate de instanţă atunci când a procedat la evaluarea terenului în cuprinsul raportului de expertiză), iar pe de altă parte având în vedere că instanţa nu a fost învestită cu o cerere în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013 pentru a se putea pronunţa asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi pentru a dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii (caz în care hotărârea judecătorească ar ţine loc de decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor), ci instanţa este limitată a analiza legalitatea deciziei nr. 7918/24.05.2018 în temeiul art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, decizie prin care entitatea competentă nu a propus vreo sumă cu titlu de măsuri compensatorii.

Prin urmare, cuantificarea măsurilor compensatorii urmează a avea loc pe cale administrativă potrivit reglementărilor cuprinse în art. 21 din Legea nr. 165/2013, astfel că este lipsită de suport critica privind faptul că instanţa ar fi hotărât asupra conţinutului actului ori asupra condiţiilor în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă şi va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva sentinţei nr. 97 din 24 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2021.