Motion for annulment rejected; transfer to reserve status stands

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii. Sentinţa primei instanţe.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată iniţial, la data de 24.10.2016, pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii UM 0698 Râmnicu Vâlcea, B., C., D. şi E., anularea Ordinului de personal nr. 0993 emis la 14.10.2016, reintegrarea în funcţia deţinută anterior şi plata drepturilor băneşti de care a fost lipsit, precum şi obligarea la plata daunelor morale în sumă de 20.000 RON şi despăgubirilor în sumă de 1.000.000 euro pentru tratamentul defectuos şi repercusiunile suportate.

Prin sentinţa civilă nr. 404 din16 martie 2017, Tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi calitatea pârâtului de autoritate publică centrală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 10.04.2017.

Reclamantul a precizat acţiunea pentru termenul din 31.05.2017, în sensul că au calitate de pârâţi şi Serviciul Român de Informaţii şi F., iar obiectul litigiului este reprezentat de cererile iniţial menţionate, la care se adaugă şi cea de suspendare a Ordinului de personal nr. 0993, emis la 14.10.2016 şi reîncadrare până la data soluţionării litigiului în fond.

S-a precizat că despăgubirea de 1.000.000 euro constituie daune morale pentru suferinţele cauzate de tratamentul medical defectuos.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 139 din 30 iunie 2017, Curtea a admis excepţia de inadmisibilitate pentru lipsa plângerii prealabile, a respins cererea de suspendare a Ordinului de personal nr. 0993, emis la 14.10.2016.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de A. în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Militară nr. 0698 Rm. Vâlcea, B., C., D. şi E., Serviciul Român de Informaţii şi Directorul Serviciului Român de Informaţii F..

2. Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi următoarele C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, recurentul a considerat că dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 este reprezentată de Raportul de contestaţie nr. x din 19.09.2016, astfel că, mod nelegal, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile.

S-a arătat că în cadrul Ordinului Directorului SRI de trecere în rezervă nr. DP 0993 din 14.10.2016 nu se prevede nicio o cale de atac, încălcându-se astfel prevederile art. 252 din Codul muncii.

Totodată, prima instanţă nu a reţinut că ordinul nu i-a fost comunicat în scris, contrar prevederilor art. 76 din Codul muncii, fiind încălcat dreptul la apărare.

Prin parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Ordinul Directorului SRI de organizare şi funcţionare a Consiliului de Judecată a considerat recurentul-reclamant că a îndeplinit condiţia impusă de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, autoritatea ierarhică superioară Consiliului de Judecată fiind Directorul Adjunct al SRI.

3. Decizia instanţei de recurs

Prin decizia civilă nr. 5910 din 27 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 139 din 30 iunie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

A reţinut instanţa, în esenţă, că, în cauză, actul administrativ prin care se dispune trecerea în rezervă este reprezentat de ordinul emis de Directorul Serviciului Român de Informaţii, "la propunerea" Consiliului de Judecată, decizia consiliului având regimul juridic al unui act premergător.

Astfel, contestaţia formulată de reclamant împotriva hotărârii consiliului de judecată nu poate fi echivalată cu parcurgerea procedurii prealabile şi pentru motivul că această procedură s-a desfăşurat anterior emiterii Ordinului de trecere în rezervă, cererea fiind formulată la data de 19.09.2016, iar răspunsul fiind emis la data de 12.10.2016.

A amintit instanţa de control judiciar şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 184 din 6 martie 2007 cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin care s-a arătat că plângerea formulată de persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ nu conferă caracter neconstituţional textului de lege criticat, întrucât procedura administrativă prealabilă învestirii instanţei de judecată nu împiedică şi nu restrânge accesul celui în cauză la justiţie. Dimpotrivă, această prevedere instituie un mijloc de remediere a eventualei nelegalităţi a actului administrativ atacat, prin reexaminarea lui de către organul emitent sau de organul ierarhic superior.

Or, reclamantul nu a adresat plângerea prealabilă emitentului actului administrativ a cărui anulare o solicită şi nu a solicitat autorităţii administrative eventuala revocare a acestui act.

În ceea ce priveşte critica vizând necomunicarea ordinului atacat, în materialitatea sa, Înalta Curte a avut în vedere specificul raportului de serviciu al militarului, recurentul-reclamant recunoscând faptul că ordinul de trecere în rezervă i-a fost adus la cunoştinţă prin citire, şi faptul că lipsa comunicării în forma pretinsă nu-l împiedica pe reclamant să urmeze procedura prealabilă, de vreme ce nu l-a împiedicat să se adreseze instanţei de contencios administrativ pentru anularea actului.

4. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 5910 din 27 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare recurentul-reclamant A., întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., apreciind că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate, respectiv faptul că nu era necesară efectuarea plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte Ordinul de trecere în rezervă nr. DP 0993 din 14.02.2016.

A susţinut contestatorul că instanţa de recurs ar fi trebuit să reţină excesul de putere al intimaţilor cu intenţia vădită de a-i bloca accesul la justiţie, generat de faptul că s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte conţinutul ordinului care i-a fost doar citit şi, ulterior, a fost clasificat ca "secret", autorizaţia sa de acces la documente clasificate fiind retrasă odată cu trecerea în rezervă.

De asemenea, instanţa ar fi trebuit să reţină faptul că ordinul atacat intră sub sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 252 alin. (2) din Codul muncii.

A arătat că Legea nr. 80/1995 se completează cu prevederile Codului muncii în baza art. 278 alin. (2) din acest cod.

Pentru respectarea acestor prevederi legale a atacat Ordinul nr. 0993 din 14.10.2016 în termenul legal prevăzut de art. 268 din Codul muncii, de 30 de zile calendaristice de la data la care a aflat de existenţa acestui document.

Dispoziţiile Codului muncii, identificate ca fiind aplicabile cadrelor militare, au fost completate de către legiuitor şi în Legea nr. 85/1995, prin art. 35 alin. (10) şi alin. (12) din lege.

A mai apreciat contestatorul că susţinerile intimaţilor, că ar fi incidente dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, care, la rândul lor, trimit la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, sunt nelegale, întrucât nu există o dispoziţie legală care să prevadă că militarii au drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, în plus existând dispoziţie legală care prevede aplicabilitatea Codului muncii în această situaţie.

De asemenea, în ipoteza în care intimaţii ar fi respectat prevederile Legii nr. 188/1999, nu a beneficiat de dreptul de preaviz, prevăzut de art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, şi nici de dreptul de comunicare a actului de destituire, prevăzut de art. 101 alin. (2) din lege.

În plus, nu este legală susţinerea intimaţilor că nu ar fi respectat dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. x. În cazul de faţă, trebuie avut în vedere că nu era obligatorie procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât a urmat procedura administrativ-jurisdicţională, respectiv, prin Raportul de contestare nr. x din 19.09.2016, a atacat Hotărârea Consiliului de judecată din 14.09.2010 prin care s-a propus trecerea sa în rezervă şi care a stat la baza emiterii Ordinului nr. 0993 din 14.10.2016.

În acest sens, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, referitoare la procedura administrativ-jurisidcţională.

A mai precizat că Ordinul nr. 0993 din 14.10.2016 este unul definitiv la nivelul Serviciului Român de Informaţii, întrucât a fost efectuată procedura internă de contestare prevăzută de dispoziţiile Legii speciale nr. 85/1995.

A mai susţinut contestatorul că nu se poate concluziona că ar fi încălcat prevederile legale care dispun efectuarea plângerii prealabile, din moment ce, în afara culpei sale, actul nu i-a fost comunicat în mod legal de către intimaţi.

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 menţionează sintagma "de la data comunicării actului", iar dacă legiuitorul ar fi înţeles că este suficientă aducerea la cunoştinţă prin citirea lui, ar fi făcut această menţiune.

În luarea deciziei nr. 5910 din 27 noiembrie 2019, instanţa de recurs a omis a cerceta că susţinerile sale sunt în concordanţă cu prevederile actualizate ale Legii nr. 554/2004, potrivit art. 7 alin. (3) plângerea prealabilă introducându-se în termen de 30 de zile din momentul la care persoana vătămată a luat cunoştinţă pe orice cale de conţinutul actului.

Mai mult, potrivit noilor prevederi ale art. 7 alin. (5), se elimină necesitatea formulării plângerii prealabile pentru actele administrative care au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice. Ordinul de trecere în rezervă nr. DP 0993 din 14.10.2016 a intrat în vigoare şi a produs efecte juridice din data de 14.10.2016.

Având în vedere că activitatea în cadrul Serviciului Român de Informaţii se desfăşoară în baza aceloraşi legi şi regulamente militare aplicabile Ministerului Apărării Naţionale, intimaţii aveau obligaţia de a-i transmite în scris ordinul de trecere în rezervă şi neclasificat.

Pentru edificarea acestui fapt, a solicitat instanţei de recurs să dispună comunicarea de relaţii de la Ministerul Apărării Naţionale, dar această cercetare s-a omis să se efectueze.

A mai precizat contestatorul că invocarea lipsei plângerii prealabile împotriva Ordinului nr. 0993 din 14.10.2016 ca motiv de anulare a tuturor cererilor formulate în acţiune este abuzivă şi nelegală, întrucât o parte a cererilor din acţiune nu sunt condiţionate de existenţa plângerii prealabile, respectiv obligarea persoanelor culpabile de trecerea sa în rezervă la plata daunelor morale şi obligarea UM 0698 Râmnicu Vâlce ala plata sume de 1 milion de euro cu titlu de despăgubiri morale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Serviciul Român de Informaţii a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare iar, pe fond, a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca nefondată.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii, a apreciat intimatul că susţinerile contestatorului A. vizează, în realitate, modul în care instanţa de recurs a analizat argumentele sale.

Pe fondul căii de atac, a apreciat că sunt nefondate criticile contestatorului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Examinând contestaţia în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.

1. Preliminar, Înalta Curte reţine că susţinerile intimatului Serviciul Român de Informaţii din întâmpinare, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a căii de atac, sunt, de fapt, critici vizând fondul contestaţiei în anulare care, din punct de vedere formal şi procedural, este admisibilă.

2. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Contestatorul A. a invocat art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială.

Potrivit acestor dispoziţii legale,

"Art. 503 - (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când:

2. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

(…)."

2.1. Analizând hotărârea atacată, prin prisma prevederilor legale care reglementează contestaţia în anulare specială, se constată că decizia în cauză nu se circumscrie ipotezei prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., întrucât nu se poate identifica o omisiune a instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate în termen.

Înalta Curte reţine că, prin cercetarea motivelor de casare, se înţelege analiza motivelor de casare astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanţei de recurs de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de recurent, acestea trebuind să fie subsumate unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege. Neexaminarea tuturor argumentelor invocate în susţinerea unui motiv de casare sau gruparea argumentelor pentru a răspunde la motivul de casare printr-un considerent comun, nu poate fi considerată omisiune de a cerceta respectivul motiv de casare.

Contrar alegaţiilor contestatorului, se constată că instanţa de recurs a răspuns tuturor susţinerilor sale formulate prin cererea de recurs, în considerentele deciziei fiind prezentate argumentele care au fundamentat soluţia de respingere a recursului ca nefondat.

Astfel, în raport cu soluţia dată prin sentinţa ce a făcut obiectul recursului - de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 -, instanţa de control judiciar a analizat tocmai aspectele reiterate prin contestaţia în anulare, referitoare la necesitatea efectuării plângerii prealabile şi la modalitatea de comunicare a ordinului contestat.

Instanţa de recurs a apreciat a fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004 referitoare la urmarea procedurii prealabile, reţinând că statutele speciale nu cuprindeau, la data emiterii ordinului de trecere în rezervă, dispoziţii referitoare la atacarea unui astfel de ordin, fiind aplicabile, astfel, dispoziţiile Legii nr. 188/1999, care impun atacarea actului în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte comunicarea ordinului, a răspuns criticilor din recurs, reţinând, în esenţă, că, în raport cu specificul domeniului de activitate, în măsura în care o comunicare a actului în sensul Legii nr. 554/2004 a avut loc, nu poate fi constatat un exces de putere din partea autorităţii pârâte.

Or, prin exercitarea acestei căi extraordinare de atac pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs, analizând motivul de casare, a înţeles să răspundă acestuia.

2.2. De altfel, constată Înalta Curte că aspectele invocate de contestator, prezentate pe larg la pct. I.4 al prezentei decizii, reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată, care nu pot fi analizate pe calea contestaţiei în anulare.

Întreaga argumentare a contestatorului conduce la concluzia că se tinde la reformarea soluţiei printr-o rediscutare a cauzei, contrar dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., care nu urmăresc să deschidă părţii calea rejudecării recursului, prin reinterpretarea dispoziţiilor legale incidente şi reanalizarea materialului probator administrat în cauză.

În condiţiile arătate, se reţine că instanţa de recurs a analizat efectiv şi concret toate motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant, fiind examinate în mod real criticile supuse controlului judiciar.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii invocată de intimatul Serviciul Român de Informaţii şi, constatând că în cauză nu este incident motivul prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimatul Serviciul Român de Informaţii.

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 5910 din data de 27 noiembrie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 noiembrie 2020.