Sufficiency of tax assessment motivation and procedural validity of administrative authority's cassation appeal

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A,. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a solicitat:

(i) anularea deciziei nr. 24/01.03.2016, emisă de Administraţiei Fondului pentru Mediu - Direcţia Juridică şi Resurse Umane - Serviciul Contencios în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/17.12.2015;

(ii) admiterea contestaţiei cu consecinţa anulării Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/17.12.2015 întocmite de către Administraţia Fondului pentru Mediu, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei următoarele obligaţii fiscale suplimentare:

- 3.032.277 RON reprezentând obligaţie fiscală principală, cu titlu de creanţă fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 1 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere şi rândul 6 coloana 3 din raportul de inspecţie fiscală;

- 526.736,74 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente obligaţiei fiscale principale, cu titlu de creanţă fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 2 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere;

- 264.221,55 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente obligaţiei fiscale principale, cu titlu de creanţă fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 3 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere;

- 23 RON, reprezentând obligaţie fiscală principală cu titlu de creanţă fiscală pentru emisii de poluanţi conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 1 coloana 4 pag. 2 a deciziei de impunere;

- 11,86 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente obligaţiei fiscale principale, cu titlu de creanţă fiscală pentru emisii de poluanţi conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 2 coloana 4 pag. 2 a deciziei de impunere;

- 3,45 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente obligaţiei fiscale principale, cu titlu de creanţă fiscală pentru emisii de poluanţi conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 3 coloana 4 pag. 2 a deciziei de impunere.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 239 din 6 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal:

-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A, în contradictoriu cu pârâta Adminstraţia Fondului pentru Mediu;

- a dispus anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată la fondul pentru mediu şi anularea în parte a Deciziei nr. 24/01.03.2016, ambele emise de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, în sensul că, a menţinut actele atacate doar pentru suma de 1.051.031 RON, reprezentând obligaţii fiscale principale şi suma de 411.264 RON dobânzi şi penalităţi de întârziere;

- a respins în rest acţiunea;

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 19.600 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 239 din 6 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L. cât şi pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

3.1 În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. S.R.L, aceasta arată că sentinţa atacată este parţial nelegală, fiind incidente în cauză motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând astfel, casarea hotărârii, judecarea fondului si admiterea in totalitate a cererii de chemare in judecată.

În acest sens, recurenta arată că, în urma inspecţiei pe care organele de control a intimatei le-au efectuat, pentru perioada 01.01.2010 - 31.12.2014 s-a verificat modul de calcul, constituire, declarare şi virare a obligaţiilor la bugetul Fondului pentru Mediu şi stabilirea eventualelor diferenţe suplimentare de plată şi calculul accesoriilor aferente, emiţându-se raportul de inspecţie fiscală nr. x/17.12.2015 şi decizia de impunere nr. x/17.12.2015. Au fost stabilite astfel în sarcina sa o serie de obligaţii suplimentare de plată privind contribuţia la bugetul Fondului pentru Mediu conform art. 9 alin. (1) lit. b) şi d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, după cum urmează:

- 3.032.277 RON reprezentând obligaţie fiscală principală, cu titlu de creanţă fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 1 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere;

- 526.736,74 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente obligaţiei fiscale principale, cu titlu de creanţă fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 2 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere;

- 264.221,55 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente obligaţiei fiscale principale, cu titlu de creanţă fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 3 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere;

- 23 RON, reprezentând obligaţie fiscală principală cu titlu de creanţă fiscală pentru emisii de poluanţi conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 1 coloana 4 pag. 2 a deciziei de impunere;

- 11,86 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente obligaţiei fiscale principale, cu titlu de creanţă fiscală pentru emisii de poluanţi conform art. 9 alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 396/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 2 coloana 4 pag. 2 a deciziei de impunere;

- 3,45 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente obligaţiei fiscale principale, cu titlu de creanţă fiscală pentru emisii de poluanţi conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 3 coloana 4 pag, 2 a deciziei de impunere;

Prin decizia nr. 24/01.03.2016 a AFM, s-a respins contestaţia formulată de societate ca fiind neîntemeiată.

Prin sentinţa atacată, instanţa de fond a admis în parte acţiunea si a dispus anularea in parte a Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 privind obligaţii fiscale suplimentare de plata la Fondul pentru Mediu si anularea în parte a Deciziei nr 24/01.03.2016, ambele emise de parata AFM, în sensul ca s-au menţinut actele atacate doar pentru suma de 1.051.031 RON reprezentând obligaţii fiscale principale si suma de 411.264 dobânzi si penalităţi de întârziere. S-a respins in rest acţiunea pentru celelalte sume.

Recurenta precizează că această cale de atac vizează partea din hotărâre prin care s-a respins cererea de chemare in judecata pentru suma de 1.462.295 RON constând din debit in suma de 1.051.031 RON si accesorii (dobânzi si penalităţi) in suma de 411.264.

O primă critică se referă la faptul că, instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 43 alin. (2) lit. e) si f din Codul de procedură fiscală si art. 46 din acelaşi Cod.

Astfel, deşi prin cererea de chemare in judecata a susţinut că Decizia de impunere este nulă pentru nerespectarea cerinţelor exprese cuprinse la art. 42 alin. (2) lit. e) si f) Codul de procedură fiscală respectiv, pentru considerentul că decizia de impunere nu cuprinde motivele de fapt si de drept şi nu s-au respectat cerinţele art. 87 din Codul de procedură fiscală, instanţa de fond a reţinut că decizia de impunere cuprinde toate elementele prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului administrativ de art. 46 din C. pr fiscală. Se menţionează temeiul de drept si natura obligaţiei fiscale, fiind detaliată baza legală aplicabilă fiecărei obligaţii la Fondul de Mediu care a făcut obiectul inspecţiei, stabilite cu titlu de creanţa fiscala pentru emisii de poluanţi conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu si obligaţii fiscale accesorii. În opinia recurentei, greşit a mai reţinut judecătorul fondului că, nulitatea actului administrativ-fiscal a fost reglementată distinct de legiuitor în cuprinsul art. 46 Codul de procedură fiscală, fiind prevăzute expres elementele pe care trebuie sa le cuprindă actul administrativ sub sancţiunea nulităţii, elemente printre care nu se regăsesc si elementele art. 43 alin. (2) lit. e) si f) din Codul de procedură fiscală, astfel că elementele reglementate de art. 43 din O.G. nr. 92/2003, altele decât cele indicate de art. 46 se subsumează unor motive de nulitate relativă, nulitate condiţionată de dovedirea unei vătămări procesuale.

Recurenta apreciază că sunt greşite considerentele instanţei si că nu doar motivele prevăzute la art. 46 din Codul de procedură fiscală atrag nulitatea actului administrativ-fiscal, invocând în acest sens practica judiciară a ÎCCJ. Consideră că, în condiţiile în care prin omiterea acestor elemente i s-a produs o vătămare evidentă, fiindu-i stabilite obligaţii fiscale suplimentare pornind de la o stare de fapt fiscală nereală, pe care este în imposibilitate să o verifice pentru a o combate cu argumente adecvate şi cu aplicarea unor dispoziţii legale insuficient prezentate şi în baza unui algoritm de calcul netransparent, lipsa motivării în fapt şi în drept a deciziei de impunere atrage nulitatea sa.

Absenţa motivării efective a actului administrativ fiscal contestat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare şi o încălcare a obligaţiei constituţionale a autorităţi] or de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.

Cele anterior relevate sunt în concordanţă şi cu jurisprudenţa comunitară, unde se reţine că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie sa prezinte de o manieră clara şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura adoptata, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să înţeleagă motivarea măsurilor, şi de asemenea să permită curţilor comunitare să efectueze controlul judiciar al actului (cauza C-367/1995).

Emiterea deciziei de impunere fără stabilirea în mod clar a stării de fapt fiscale reţinute, fără motivarea în drept raportat la dispoziţiile legale aplicabile şi fără indicarea oricărui algoritm privind cuantificarea obligaţiilor suplimentare, reprezintă un exces de putere al autorităţii emitente.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, motivarea deciziei de impunere este imperios necesară raportat la cuantumul extrem de ridicat al obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina sa, cu consecinţe negative deosebite asupra patrimoniului său şi a activităţii sale, cu multiple implicaţii inclusiv asupra partenerilor contractuali şi ale veniturilor Statului.

Raportat la motivele de drept care au stat la baza emiterii deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscal, organele fiscale s-au rezumat să facă o menţionare generică a dispoziţiilor legale aplicabile, chiar şi cu indicarea pe alocuri a articolelor din legile referite, fără o explicitare a raţiunilor care au determinat aplicarea acestora, ceea ce, în opinia recurentei, nu reprezintă o motivare în drept în sensul stabilit de către legiuitor, fiind eludat scopul prevederii legale. Totodată, prin lipsa motivării în drept este încălcat încă o dată dreptul său la apărare deoarece, în lipsa argumentelor organului fiscal, contribuabilul nu este în măsură să conteste obligaţiile în sarcina sa, fiind nevoit să speculeze asupra motivelor care au condus la stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare, fără a beneficia de o protecţie efectivă a drepturilor sale.

Prin urmare, motivele de nulitate ale actelor administrativ-fiscale nu sunt limitate la cele prevăzute la art. 46 din Codul de procedură fiscală, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Instanţa de fond a apreciat ca decizia de impunere ar conţine formal elementele prevăzute la art. 43 lit. e) si f) însă, aşa cum a arătat mai sus, motivarea în fapt si în drept a deciziei trebuie să fie relevantă, adecvată, să ofere contribuabilului suficiente date si informaţii pentru a întelege sensul măsurilor dispuse de organul fiscal, motivele pentru care s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare, precum si motivele pentru care nu s-au avut in vedere argumentele prezentate de contribuabil prin punctul de vedere exprimat de acesta.

Recurenta mai arată că, hotărârea instanţei de fond a fost data cu aplicarea greşita a prevederilor art. 3 alin (2) din Codul fiscal.

În acest sens, prin cererea de chemare în judecata a susţinut că decizia de impunere si raportul de inspecţie fiscala s-au întocmit cu încălcarea "principiului certitudinii impunerii fiscale" si făcând referire la dispoziţiile art. 3 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal.

Consideră că în mod greşit instanţa a apreciat ca nu se poate reţine existenţa unei încălcări a principiului certitudinii impunerii fiscale si nici vătămarea dreptului la apărare din aceasta perspectivă întrucât exista posibilitatea cenzurării legalităţii creanţei fiscale stabilite in sarcina reclamantei, viciile invocate nefiind de natură să ducă la anularea deciziei de impunere cât timp la dosar se regăsesc datele care au stat la baza întocmirii acesteia, din care rezultă natura obligaţiilor fiscale si cuantumul lor.

Consideră criticabile considerentele reţinute de instanţa deoarece aceasta a fost investita să verifice legalitatea deciziei de impunere, a deciziei de soluţionare a contestaţiei, precum si a raportului de inspecţie fiscală, prin prisma motivelor invocate de reclamantă si a stării de fapt fiscale, cu luarea in considerare şi a dispoziţiilor care reglementează conţinutul actelor administrativ- fiscale.

Faptul că există dovezi în care sunt cuprinse datele care au stat la baza întocmirii deciziei de impunere nu conduce la concluzia legalităţii deciziei de impunere, în condiţiile în care a anulat în parte decizia de impunere, decizia de soluţionare a contestaţiei si raportul de inspecţie fiscal iar principiul certitudinii impunerii fiscale are legătura cu motivarea actelor administrativ-fiscale.

3.2 În recursul său, pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, reia integral (copy paste) obiecţiunile formulate la raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond la filele x vol. II.

4. Apărările formulate în cauză

4.1 Prin întâmpinare, intimata Administraţia Fondului pentru Mediu a solicitat respingerea recursului reclamantei, considerând că instanţa de fond în mod corect a reţinut că recurenta A. S.A datorează obligaţii fiscale principale şi accesorii la Fondul pentru Mediu, De asemenea, în mod corect a respins motivele de nelegalitate bazate pe încălcarea prevederilor art. 43 alin. (2) lit. e) şi f) din Codul de procedură fiscală şi a reţinut că nulitatea actului administrativ fiscal a fost reglementată distinct în cuprinsul art. 46. Recurenta reclamantă prin invocarea acestor motive, face confuzii între nulitatea absolută şi relativă, respectiv condiţiile în care se poate invoca şi sancţiunea pe care o pot atrage.

Actele administrativ fiscale contestate au fost întocmite cu respectarea condiţiilor formale, acestea fiind motivate în fapt şi drept.

Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 142/135448/17.12.205 şi în anexele 1 - 21, sunt prezentate detaliat constatările şi măsurile luate în urma desfăşurării inspecţiei fiscale la S.C. A. S.A. care cuprind toate elementele de fapt care au stat la baza stabilirii obligaţiilor fiscale, atât în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale principale, cât şi pentru majorările de întârziere/dobânzi şi penalităţi de întârziere datorate, elemente prezentate detaliat, în mod clar şi precis.

La Capitolul III.1 - Baza legală, din Raportul de inspecţie fiscală, este menţionat şi Ordinul MMGA nr. 578/2005 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al taxelor şi contribuţiilor la Fondul pentru mediu, cu modificările şi completările ulterioare, Ordin care stabileşte în Capitolul V Modul de calcul al taxei prevăzute Ia art. 9 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006.

În conformitate cu prevederile cu Ordinul MMGA nr. 578/2005, obligaţia de plata pentru contribuţia de 2 RON/kg. datorată de operatorii economici care introduc pe piaţa naţională ambalaje de desfacere şi bunuri ambalate, a fost determinată respectând Capitolul V privind Modul de calcul al taxei prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006.

De asemenea, Decizia de impunere nr. x/17.12.2015. cuprinde obligaţiile fiscale suplimentare de plată, stabilite ca diferenţe în plus faţă de obligaţiile fiscale declarate de societate la momentul începerii inspecţiei fiscale (Anexa nr. 1 din Raportul de inspecţie fiscală), cu titlu de creanţa fiscală pentru emisii poluanţi conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, pentru perioada verificata, şi calculul accesoriilor aferente,

Natura obligaţiilor fiscale, cuantumul lor şi baza de impozitare a fost sunt detaliate în actele administrativ fiscal invocate. Instanţa în mod corect a concluzionat că nu poate reţine existenţa unei încălcări a principiului certitudinii impunerii fiscale şi nici vătămarea dreptului la apărare din această perspectivă.

4.2 La rândul său, prin întâmpinare, A. S.A., a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, arătând că, deşi se susţine că sentinţa civilă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind indicat drept temei motivul de recurs reglementat în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în motivarea nu se aduc critici sentinţei recurate prin prisma motivului de nelegalitate invocat ci sunt reluate aşa -zisele obiecţiuni la raportul de expertiză formulate în faţa instanţei de fond.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând actele şi lucrările dosarului, se reţine:

În ceea ce priveşte recursul formulat de Administraţia Fondului pentru Mediu, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

În temeiul prevederilor art. 489 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în situaţia în care motivele invocate de parte nu se încadrează în motivele de casare reglementate la art. 488 C. proc. civ., recursul este nul.

Analizând conţinutul cererii de recurs promovat de Administraţia Fondului pentru Mediu, se constată că acesta redă fidel conţinutul obiecţiunilor depuse de parte în primul ciclu procesual la raportul de expertiză dispus în cauză de instanţa de fond. Prin urmare, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate cu privire la sentinţa atacată care să poată fi circumscrise motivelor de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., ci doar s-a rezumat să reia prezentarea situaţiei de fapt, fără să facă vreo referire la motivarea instanţei din cuprinsul hotărârii judecătoreşti contestate.

Aşadar, simpla indicare formală a încadrării recursului în motivul reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este suficientă pentru a se putea considera îndeplinită condiţia motivării căi de atac promovate, împrejurare faţă de care, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul, urmând ca excepţia nulităţii recursului Administraţiei Fondului pentru Mediu, excepţie invocată de recurenta reclamantă A. S.A., să fie admisă.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei A. S.A., Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile acesteia referitoare la modul în care instanţa de fond a analizat criticile privind nemotivarea actelor administrativ fiscale.

Astfel, recurenta reclamantă a invocat încălcarea obligaţiei de motivare a Deciziei cu încălcarea art. 43 alin. (2) lit. e) şi f), şi art. 87 Codul de procedură fiscală

Conform art. 43 alin. (2) lit. e) şi f) Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente: ...motivele de fapt şi temeiul de drept.

De asemenea, art. 87 Codul de procedură fiscală prevede că, decizia de impunere trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), şi categoria de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum şi cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă.

Înalta Curte reaminteşte faptul că anularea actelor administrativ fiscale poate interveni în cazul unei lipse totale a motivării sau a unei motivări insuficiente ce nu permite analizarea argumentelor pentru care organul emitent al actului a luat decizia.

În speţă, faţă de forma si conţinutul deciziei de impunere contestate, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute, sub sancţiunea nulităţii actului administrativ, de art. 46 Codul de procedură fiscală, menţionează temeiul de drept si natura obligaţiei fiscale, fiind detaliată baza legală aplicabilă fiecărei obligaţii la Fondul de Mediu care a făcut obiectul inspecţiei.

Într-adevăr, nu doar lipsa elementelor prevăzute la art. 46 Codul de procedură fiscală atrag nulitatea actului administrativ fiscal însă, recurenta-reclamantă nu a dovedit, conform dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, faptul că apărarea sa ar fi constat în alte elemente care conduceau la luarea unei alte hotărâri judecătoreşti, în concret, aceasta nu a demonstrat vătămarea produsă .

De altfel, prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/17.12.2015 şi în anexele acestuia, care fac parte integrantă din raportul de inspecţie fiscală, sunt prezentate constatările şi măsurile luate în urma desfăşurării inspecţiei fiscale la S.C. A. S.A. care cuprind toate elementele de fapt care au stat la baza stabilirii obligaţiilor fiscale, atât în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale principale, cât şi pentru majorările de întârziere/dobânzi şi penalităţi de întârziere datorate, elemente prezentate detaliat, în mod clar şi precis, situaţie faţă de care, recurenta reclamantă a putut să-şi exercite dreptul la apărare prin formularea contestaţiei administrative împotriva deciziei de stabilire a obligaţiilor fiscale şi, ulterior, prin sesizarea instanţei cu prezenta cerere de chemare în judecată, iar instanţei de fond i-a permis analizarea argumentelor pentru care organul emitent al actului a luat decizia şi cenzurarea acestora în măsura în care s-a constatat netemeinicia acestora.

În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea principiului certitudinea impunerii, Înalta Curte reţine că acest principiu presupune, conform art. 3 alin. (2) Codul fiscal, elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a formulat această critică tot în raport de nemotivarea actelor administrativ fiscale iar instanţa de fond a precizat că nu poate reţine existenţa unei încălcări a principiului certitudinii impunerii fiscale si nici vătămarea dreptului la apărare din aceasta perspectivă, întrucât există posibilitatea cenzurării legalităţii creanţei fiscale stabilite in sarcina reclamantei, viciile invocate nefiind de natură să ducă la anularea deciziei de impunere cât timp la dosar se regăsesc datele care au stat la baza întocmirii acesteia, din care rezultă natura obligaţiilor fiscale si cuantumul lor.

Recurenta a înţeles să reitereze această critică doar formal, câtă vreme ea însăşi recunoaşte că instanţa de fond a verificat legalitatea deciziei de impunere, a deciziei de soluţionare a contestaţiei, precum si a raportului de inspecţie fiscală, prin prisma motivelor pe care le-a invocat prin cererea de chemare în judecată si a stării de fapt fiscale, cu luarea în considerare şi a dispoziţiilor care reglementează conţinutul actelor administrativ fiscale.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor legale de drept material aplicabile în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

În baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. iar în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, invocată de recurenta reclamantă A. S.A. şi va anula recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, invocată de recurenta reclamantă A. S.A.

Anulează recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei civile nr. 239 din 6 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2021.