Application of the 450,000 RON guarantee cap per individual insurance claim versus aggregate portfolio for CASCO subrogation rights under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., Bucureşti a formulat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, contestaţie împotriva Deciziei nr. 2457/02.11.2016 emisă de pârât, solicitând: admiterea cererii, anularea Deciziei contestate şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 2.532,89 RON, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului dosar.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2248 din 12 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a respins excepţiile tardivităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate, ca neîntemeiată; a respins excepţia inadmisibilităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate, ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea formulată de A. S.A., Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a dispus anularea Deciziei F.G.A. nr. 2457/02.11.2016; a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate; a respins, în rest, pretenţiile formulate, ca neîntemeiate, şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.762,49 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen, reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii în tot a contestaţiei, astfel cum a fost formulată şi precizată, dispunând obligarea intimatului F.G.A. la plata sumei de 2.532,89 RON, compusă din: 1.273,88 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. S.A. către asiguratul Casco; 524,84 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015, şi 734,17 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în dosarul nr. x/2015; cu obligarea intimatului F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu, cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulate de intimata-reclamantă A. S.A.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat sentinţa primei instanţe pentru nelegalitate, invocând, în esenţă, următoarele motive:

După ce a prezentat situaţia de fapt şi cele reţinute de prima instanţă, a susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut în acelaşi moment, ca urmare a încheierii poliţei RCA emise de B., falimentul B. neprezentând relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Fiind vorba despre un raport de garantare grefat pe un raport principal de asigurare, ambele conexiuni juridice s-au născut în acelaşi timp, respectiv la data emiterii poliţiei în anul 2013, singura distincţie fiind dată de faptul că raportul de garantare s-a născut în temeiul legii, dar la acelaşi moment.

De asemenea, FGA este chemat să asigure repararea unui prejudiciu produs în 2013, cu 3 ani anterior falimentului B., ceea ce înseamnă că la momentul anului 2014 exista un raport juridic care ţinea pe FGA să garanteze repararea prejudiciului pentru cazul falimentului B..

Publicarea falimentului B. nu reprezintă altceva decât momentul la care un drept născut în baza unui raport juridic preexistent a devenit eficace, garanţia acordată de FGA existând, în virtutea legii, pe toată durata raportului principal de asigurare. Publicarea falimentului a marcat doar momentul începând cu care drepturi preexistente (dreptul de a fi garantat împotriva falimentului asigurătorului) au putut fi exercitate în contradictoriu cu FGA.

Astfel, legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea Fondului este legea în vigoare la momentul naşterii situaţiei juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995, iar suprimarea sau plafonarea garanţiei legale prin legea nouă nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv, indiferent de criteriul retroactivităţii avut în vedere de doctrina şi practica judiciară.

A mai apreciat recurenta-reclamantă că soluţionarea cererii de plată raportat la procedura reglementată de Legea nr. 213/2015 nu schimbă cu nimic concluzia privitoare la legea aplicabilă problemei de drept substanţial.

Faptul că atât cererea de plată, cât şi prezentul litigiu sunt soluţionate din punct de vedere procedural prin raportare la dispoziţiile procedurale cuprinse în Legea nr. 213/2015 nu înseamnă că tot dispoziţiile acesteia sunt aplicabile şi raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Astfel, soluţia prin care instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) C. civ., raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 13, 14 şi 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, privind dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Legea nr. 213/2015 obligă FGA să analizeze şi să soluţioneze cererea de plată într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative ataşate şi normele aplicabile în materie.

În aceste condiţii, este evident că, odată ce FGA a soluţionat cererea de plată şi nu a înţeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidenţă a plafonului de 450.000 RON, fie a verificat toate celelalte condiţii şi a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunţat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluţionată pe fond.

Considerentul că între părţi există o dispută sub aspectul penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, cu privire la care instanţa nu ar putea interveni, este neîntemeiat pentru că această dispută va fi soluţionată într-un final tot de către instanţă, pentru că FGA va respinge cererea de plată sub aspectul penalităţilor, A. va contesta noua decizie şi se va ajunge în faţa instanţei cu aceeaşi problemă.

Astfel, din punct de vedere al unei mai bune administrări a justiţiei şi din punct de vedere al dreptului la soluţionarea procesului într-un termen rezonabil, este de dorit ca instanţa să soluţioneze toate disputele existente în prezentul dosar, pentru că, în caz contrar, singurul lucru pe care-l va obţine ca urmare a câştigării procesului va fi dreptul la un nou proces.

A mai apreciat recurenta-reclamantă că soluţia de admitere în parte a cererii, în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată, ignoră dreptul său la soluţionarea procesului, adică a întregii dispute cu FGA) într-un termen rezonabil şi deschide calea unui posibil abuz de drept din partea autorităţii, care va fi tentată să respingă cererea de plată pe alte motive decât cele reţinute iniţial.

De asemenea, în cauză, nicăieri în decizia atacată nu s-a menţionat că FGA şi-ar fi limitat analiza la simpla depăşire a plafonului şi că nu ar fi analizat fondul cererii, ci, potrivit art. 16 din Norma nr. 16/2015 a Autorităţii de Supraveghere Financiară, există toate premisele ca să fi fost analizat fondul cererii de către comisia specială din cadrul FGA şi să nu fi fost identificat niciun motiv de respingere, în afara incidenţei plafonului. În plus, chiar dacă s-a accepta această ipoteză, această împrejurare reprezintă, în realitate, o invocare a propriei culpe a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, o omisiune culpabilă a acestuia.

Întemeindu-şi calea de atac, de asemenea, pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat sentinţa primei instanţe pentru nelegalitate, invocând, în esenţă, următoarele motive:

Referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., în sensul Legii nr. 213/2015, recurentul-pârât a susţinut greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, premisa de la care pleacă instanţa fiind una eronată şi negăsindu-şi suportul în dispoziţiile legale incidente.

A făcut trimitere la definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare.

Potrivit recurentului, creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, in condiţiile în care îşi exercita un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în speţă B. - în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conţinut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obţinut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului Casco care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

În cauză, contestatoarea îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilităţile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor şi limitelor impuse de acest act normativ.

În continuare, recurentul a susţinut greşita interpretare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dată de prima instanţă, care adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe contract de asigurare cum reţine instanţa.

A reluat definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare, ce se regăsesc în conţinutul art. 4 din Lege, precizând că legea defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, fâcând trimitere şi la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) si b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 şi nr. 11/2011.

A mai apreciat recurentul că prima instanţă a ignorat şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determină scopul înfiinţării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susţine că Fondul preia obligaţiile asigurătorului în faliment, obligaţii rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment.

A apreciat, astfel, că interpretarea dată de către prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării Fondului şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obţinut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăţi de asigurare în faliment.

Totodată, recurentul a solicitat să se constate că, contrar celor reţinute de prima instanţă, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar, ca natură juridică, acţiunea de regres este o acţiune de recuperare a unor sume achitate, ca urmare a plăţilor efectuate pentru asiguraţii lor, iar nu o acţiune în despăgubire.

Potrivit recurentului, prima instanţă a înlăturat în mod nelegal susţinerile Fondului referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societăţii B., susţinând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, şi a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Astfel, A. figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanţelor debitoarei B.-în faliment, în tabel precizându-se că are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

A. nu a contestat înscrierea creanţei sale în cuantum de 450.000 RON sub condiţie rezolutorie în tabelul de creanţe şi nici menţiunile, măsurile dispuse de lichidatorul judiciar, deşi ar fi avut acest drept, în condiţiile art. 259 alin. (1) din Legea nr. 85/2016.

Astfel, în mod corect s-a apreciat că reclamanta este unic creditor de asigurare şi, în consecinţă, s-a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate.

4. Apărările formulate în cauză

Părţile au formulat întâmpinări reciproce, prin care, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată iniţial pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 21 februarie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

6. Incidente procedurale

Având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză şi dosarul nr. x/2017 au un obiect similar şi că problema de drept suspusă judecăţii este identică, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării cauzei.

Cauza a fost repusă pe rol după pronunţarea Deciziei nr. 29/02.03.2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu toate că au fost invocate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza şi va răspunde criticilor formulate prin considerente comune.

Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că recurenta-reclamantă în calitate de asigurător CASCO, a achitat asiguratului său prejudiciul produs în urma unui accident de circulaţie de o terţă persoană asigurată, la rândul său, pentru răspundere civilă la B. S.A..

Ca urmare a plăţii, recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului, în temeiul art. 2210 C. civ., iar în conformitate cu prevederile art. 1 şi 2 al art. 1597 din acelaşi cod subrogaţia şi-a produs efectele din momentul plăţii, inclusiv împotriva celor care au garantat obligaţia".

Persoana prejudiciată ca urmare a accidentului de circulaţie avea dreptul, în calitate de persoană păgubită să obţină o reparare a prejudiciului produs prin accidentul de circulaţie. Întrucât această persoană a preferat să îşi valorifice drepturile sale decurgând dintr-un contract de asigurare facultativă CASCO recurenta-reclamantă a fost obligată, în temeiul contractului de asigurare, să plătească despăgubirea solicitată de asiguratul său.

Cu privire la recursul reclamantei A. S.A., instanţa de control judiciar apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.

În esenţă, recurenta-reclamantă apreciază că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite este Legea nr. 136/1995, lege care nu prevedea un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii, şi că soluţionarea cererii de plată prin raportare la procedura reglementată de Legea nr. 213/2015 nu schimbă concluzia privitoare la legea aplicabilă problemei de drept substanţial.

De asemenea, în opinia recurentei, instanţa de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, pentru că autoritatea ar fi tentată să respingă cererea de plată pentru alte motive decât cele reţinute iniţial.

Apreciază Înalta Curte, în ceea ce priveşte legea aplicabilă litigiului, că raporturile juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări iau naştere în temeiul şi în condiţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, prin cererea adresată Fondului. Astfel, nu se poate vorbi de ultraactivarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1996, care au fost abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Deci, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor în instrumentarea dosarului de daună, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanţă momentul încheierii poliţei RCA sau a poliţei CASCO, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privinţa raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre naşterea vreunui drept de garanţie afectat de condiţie suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenţei asigurătorului.

Nu în ultimul rând, reţine Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanţa poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în prezentul litigiu, după cum reiese din conţinutul Deciziei nr. 2243/18.10.2016 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acesta a respins cererea de plată doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

Referitor la recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, instanţa de control judiciar reţine că, la soluţionarea Cererii de plată formulate de A. S.A., pârâtul a avut în vedere, în esenţă, că în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. SA) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acţiunea.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată cu aplicarea şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât.

Se constată, astfel, că sunt nefondate criticile recurentului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care vizează, în esenţă, înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 11.590,50 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către C., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) fiind corectă şi legală.

În temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat, instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 2248 din 12 iunie 2017, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2020.