Criminal property retrocession under Decree 358/1948: lower judgment quashed and case remanded for merits

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 7270/31.08.2017 emisă de pârâtă ca nelegală şi netemeinică şi, pe cale de consecinţă, reconstituirea parţial în natură şi parţial în echivalent, a dreptului de proprietate asupra terenului intravilan ilegal si abuziv preluat de Statul Român în anul 1949 de la cultul greco - catolic, în suprafaţă totală de 20.142 m2, înscris ca A.2 în CE vechi nr. 1139 Zgribeşti cu nr. top. x, situat în jud. Timiş, cu o valoare estimată de 138.901 RON, potrivit grilei notariale pe anul 2017, după cum urmează:

- reconstituirea în natură a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren intravilan de 16.256 m2, înscrise sub A.1 în CF nr. x Ştiuca cu nr. top. x, situat în jud. Timiş;

- reconstituirea în echivalent a dreptului de proprietate asupra suprafeţei totale de teren intravilan de 3.886 m2, înscrise în CF nr. x Copăcele cu nr. cadastral x(211 m2) şi în CF nr. x Copăcele cu nr. cadastral x (3.675 m2).

Totodată, a solicitat să se dispună îndrumarea Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Lugoj, să intabuleze dreptul de proprietate al Episcopiei Române Unite cu Roma Greco - Catolice de Lugoj asupra terenului intravilan în suprafaţă de 16.256 m2, pentru care se impune restituirea în natură, după rămânerea definitivă a hotărârii, fără cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 20 din 25 ianuarie 2018, a respins acţiunea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică de Lugoj, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din Romania, fără cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică de Lugoj a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului său, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică de Lugoj, a arătat, în esenţă, următoarele:

Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, ignorând nejustificat înscrierile din coala de carte funciară nr. x Zgribeşti şi din extrasul de carte funciară nr. x Ştiuca, înscrieri care probează fără echivoc dreptul de proprietate până în anul 1948 al unei fundaţii greco-catolice şi al unei asociaţii greco-catolice asupra terenului intravilan în suprafaţă totală de 20.142 m2, revendicaţi prin acţiune parţial în natură şi parţial în echivalent. Menţiunile din cele două cărţi funciare nu pot fi combătute de un înscris cu forţă probanta net inferioară emis de către Primăria Copăcele, respectivul act descriind starea de fapt actuală a terenului revendicat prin acţiune .

Rezultă aşadar din întregul material probator administrat în cauză că titulare ale dreptului de proprietate din anul 1948 asupra terenului intravilan revendicat prin prezenta acţiune au fost două instituţii ale cultului greco-catolic, instituţii care nu au fost reînfiinţate după recunoaşterea de către statul român, prin Decretul nr. 126/1990 a cultului greco-catolic, astfel că, pe cale de consecinţă, Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică din Lugoj îi revine calitatea de a revendica imobilele care au aparţinut cultului greco-catolic.

Curtea de Apel Timişoara a pronunţat o hotărâre nelegală şi prin aceea că a reţinut că reclamanta nu a depus acte din care să reiasă dovada preluării abuzive a terenului intravilan revendicat. După desfiinţarea cultului greco-catolic, prin efectul Decretului nr. 358/1948, Statul Român a preluat prin efectul legii toate proprietăţile imobiliare şi mobiliare aparţinând acestui cult, fără a se mai întocmi actele de transfer al proprietăţii, pentru simplul motiv că partea care a predat către state aceste imobile, biserica greco-catolică, nu mai exista în fapt la momentul respectiv. Această stare de fapt este notorie, astfel că instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere că nu mai era necesară dovedirea lui.

În speţă nu sunt incidente prevederile de excepţie conţinute în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 referitoare la averea fostelor parohii greco-catolice, deoarece terenul intravilan revendicat în prezenta cauză a aparţinut unei fundaţii a cultului greco-catolic, respectiv unei asociaţii a aceluiaşi cult, averea acestora fiind preluată în întregime de Statul Român şi nu de alte persoane juridice, după care în aplicarea tezei a II-a din art. 2 al decretului susmenţionat, o parte din construcţiile edificate pe terenul intravilan au fost atribuite în administrarea bisericii ortodoxe române, iar o altă parte a rămas în administrarea autorităţii publice locale .

Aşa cum rezultă din documentul intitulat situaţia juridică şi locativă, înscris emanând de la Primăria Copăcele, este liberă de construcţii suprafaţa de teren de 11.884 m2, restul de 1.258 m2 fiind ocupat de construcţii, astfel încât cererea de retrocedare în natură era admisibilă pentru suprafaţa de teren ocupată, iar pentru diferenţa de teren se impune acordarea reparaţiilor în echivalent.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

5. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, precum şi a dispoziţiilor legale incidente pricinii Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prima instanţă a făcut o greşită interpretare a normelor legale incidente în speţă, consecinţa fiind nesoluţionarea fondului cauzei.

Contrar celor arătate de instanţă că reclamanta nu ar fi probat dovada preluării abuzive de către Statul Român a imobilelor revendicate prin prezenta acţiune, Înalta Curte reţine că este de notorietate că Statul Român a preluat toate proprietăţile mobiliare şi imobiliare ale cultului greco-catolic, în baza Decretului nr. 358/1948.

Instanţa de fond consideră că în speţă ar fi aplicabile prevederile art. 2 din decretul mai susmenţionat, în considerarea faptului că cererea de retrocedare vizează averea unei foste parohii, iar respectivul text legal instituie o excepţie de la dispoziţiile art. 1 din acelaşi decret, cu alte cuvinte, că în legătură cu respectivele imobile nu a operat preluarea abuzivă de către stat a acestora .

Dispoziţiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă, cum eronat consideră instanţa de judecată, o excepţie de la dispoziţiile art. 1 al aceluiaşi decret, în sensul că pentru imobilele aparţinând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, şi astfel reclamanta nu ar fi îndreptăţită să formuleze pretenţii în baza O.U.G. nr. 94/2000 .

În 1948, în temeiul prevederilor decretului menţionat, Statul Român a desfiinţat pur şi simplu cultul greco-catolic şi a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce priveşte beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuşi statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la împosedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. Interpretarea pe care o face prima instanţă nu este validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării este unul absurd, acela că parte a patrimoniului bisericii greco-catolice nu este confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că în baza aceluiaşi act normativ biserica respectivă a încetat să funcţioneze.

În realitate, Statul Român a decis în 1948 desfiinţarea bisericii greco-catolice şi confiscarea patrimoniului acesteia, statul fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent cine sunt beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat şi împosedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român. De aceea, este fără echivoc că în mod corect reclamanta din prezenta cauză şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar instanţa de judecată avea obligaţia să soluţioneze pe fond cererea reclamantei .

Mai trebuie subliniat că în 1948 nu a avut loc unificarea bisericii ortodoxe cu cea greco-catolică, cum se susţine în documentul "situaţia juridică şi locativă", document ce emană de la Primăria Copăcele, afirmaţie preluată în mod necritic şi de către instanţa de judecată, ci, aşa cum Înalta Curte a precizat în cuprinsul prezentei decizii, Cultul greco-catolic a fost desfiinţat, iar întreg patrimoniul său a fost confiscat de către stat, indiferent de cei care au fost beneficiarii confiscării.

Pe de altă parte, ideea împărtăşită de către judecătorul fondului că imobilul revendicat nu ar fi fost preluat de stat este de nesusţinut şi pentru aceea că, potrivit înscrisurilor depuse de către reclamantă, cel puţin parte a imobilului revendicat a fost preluat de către autorităţile locale, iar nu de către biserica ortodoxă. Astfel, din cartea funciară nr. x Zgribeşti, jud. Timiş, rezultă că anumite suprafeţe de teren au fost preluate de către comuna Copăcele .

În ceea ce priveşte dovada proprietăţii, deşi instanţa de judecată consideră că reclamanta nu a probat că imobilele solicitate ar fi aparţinut fostei parohii a cultului greco-catolic sau unei asociaţii a acestui cult, chiar în cuprinsul hotărârii se menţionează dobândirea unui imobil de către Fundaţiunea Şcolii greco-catolice şi de către comuna parohială greco-catolică, nefiind deloc clar de ce acest lucru nu demonstrează că anterior Decretului nr. 358/1948 imobilul s-ar fi aflat în proprietatea cultului greco-catolic .

Opinia instanţei că înscrisurile depuse în probaţiune nu confirmă susţinerile reclamantei, deoarece sunt neconcordante şi incomplete nu poate fi primită. În virtutea rolului activ al judecătorului, acesta posedă dreptul de a ordona dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, chiar în afara probelor propuse de părţi şi, uneori, chiar împotriva susţinerilor părţilor. În acest sens, art. 254 alin. (5) din C. proc. civ. prevede că, în cazul în care probele propuse de părţi nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele şi că judecătorul poate, din oficiu, se pună în discuţie a părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordonă chiar dacă părţile se împotrivesc. Or, cu nerespectarea acestui principiu fundamental al procesului civil, instanţa de judecată a respins ca nedovedită acţiunea promovată de către reclamanta din prezenta cauză.

Astfel încât, văzând prevederile art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea pe fond a litigiului, inclusiv pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie ce funcţionează în materia contenciosului administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj împotriva sentinţei civile nr. 20 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2020.