Retrocession of historic building claimed by parish: failure to prove ownership during the relevant period and inapplicability of abusive expropriation presumption

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015, reclamanta Parohia Brebu, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor religioase din România, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 3269 din 26.03.2015 prin care i-a fost respinsă cererea de retrocedare a imobilului "Casa Domnească Brebu" cu terenul aferent.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 102 din 22 mai 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 3269/26.03.2015 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase din România, formulată potrivit Legii contenciosului administrativ şi fiscal de reclamanta Parohia Brebu prin Preot Paroh A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială De Retrocedare A Unor Bunuri Imobiliare care au aparţinut Cultelor Religioase din România, intervenienţii în interesul pârâtei Consiliul Judeţean Prahova şi Judeţul Prahova, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi intervenientul forţat Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Brebu.

- a admis cererile de intervenţie accesorie în interesul pârâtei formulate de Judeţul Prahova şi Consiliul Judeţean Prahova, cât şi de către Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.

- a respins cererea de intervenţie principală formulată de UAT a comunei Brebu, ca neîntemeiată.

- a respins cererea formulată de intervenienţii accesorii Judeţul Prahova şi Consiliul Judeţean Prahova, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 102 din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal 1211 din 14 martie 2018, reclamanta Parohia Brebu I prin preot paroh A. a formulat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs se referă la faptul că sentinţa atacată ar cuprinde motive contradictorii, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta- reclamantă afirmă că, pe de o parte, instanţa de fond a reţinut incidenţa art. 32 din Legea nr. 165/2013 care instituie un termen de decădere pentru depunerea înscrisurilor doveditoare în procedura administrativă şi, pe de altă parte, a apreciată că pe parcursul judecăţii nu s-a făcut nicio probă a dreptului de proprietate. Aşadar, pe de o parte, se apreciază că motivul respingerii acţiunii ar fi acela că nu au fost depuse acte la organul administrativ în termenul legal iar, pe de altă parte, se face o analiză a probelor depuse la instanţa de judecată. Referitor la primul argument al instanţei de judecată recurenta-reclamantă afirmă că ar fi contrar legii întrucât instanţele de judecată au plenitudine de jurisdicţie.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că sentinţa nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ.

În opinia recurentei-reclamante instanţa de fond nu a analizat în integralitate suportul probator existent în cauză şi la care partea a făcut referire nearătând de ce înlătură sau nu reţine anumite înscrisuri, concluzii din expertiză sau declaraţiile martorilor. În sentinţă se face referire doar la anumite probe din dosar şi nu se face referire la o serie de înscrisuri indicate de recurenta-reclamantă, nu se face referire la declaraţiile martorului B. şi nici la conţinutul declaraţiei martorului C.. De asemenea, recurenta-reclamantă apreciază că proba cu expertiză nu putea fi înlăturată ca neconcludentă în condiţiile în care a fost încuviinţată. Cu privire la expertiza de specialitate topografie se mai arată că instanţa de fond a reţinut că concluziile acesteia nu se coroborează cu nicio altă probă şi că reclamanta, prin cererea adresată Comisiei a solicitat doar retrocedarea terenului aferent clădirii iar nu suprafaţa identificată de 2,6572 Ha respectiv 6.166 m.p. expertiza de refacere însă, conform susţinerilor recurentei-pârâte, există identitate între obiectul cererii adresate Comisiei, care s-a referit şi la suprafaţa de teren afectată utilizării construcţiei în limita împrejmuirilor existente.

Un ultim motiv de recurs se referă la aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză raportat la prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În opinia recurentei-reclamante, prin sentinţa atacată s-au încălcat prevederile art. 4 alin. (2)-(5) din O.U.G. nr. 94/2000 şi ale art. 13 din H.G.. 1164/2002. Instanţa de fond a respins acţiunea apreciind că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că reclamanta ar fi deţinut bunul în perioada de referinţă 6 .03.1945-22.12.1989 şi nici modalitatea şi data la care bunul a fost preluat în mod abuziv, dovezile privind preluarea cheilor de la preotul paroh nefiind suficiente. Or instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere că, potrivit prevederilor legale menţionate mai sus dovada dreptului de proprietate se poate face nu doar cu titlul original ci şi prin alte înscrisuri care întemeiază prezumţia dreptului de proprietate sau care atestă direct sau indirect faptul că bunul a aparţinut persoanei respective.

În ceea ce priveşte preluarea abuzivă, recurenta-reclamantă afirmă că adresa nr. x din aprilie 1962- dosar vol. I nu face dovada faptului că bunul nu aparţinea Parohiei, neputând fi trasă o astfel de concluzie din faptul că în anul 1962 Arhiepiscopia Bucureştilor ar fi comunicat că nu este interesată de restaurarea clădirii. Dimpotrivă, din adresa nr. x/18.04.1968 referitoare la intenţia autorităţilor statului de a renova clădirea "cu consimţământul Patriarhiei" rezultă că Parohia era considerată proprietară.

Se invocă, de asemenea, referatul Comitetului Regional de Istorie din 09.09.1963 prin care se propune "să se interzică cu desăvârşire cedarea monumentului unor instituţii cu preocupări deosebite" şi "să ne fie încredinţat spre administrare şi folosinţă". Se mai menţionează şi registrul inventar al Parohiei cu menţiunea că în data de 28.12.1963 Direcţia Monumentelor Istorice a predat Parohiei clădirea după încheierea lucrărilor de restaurare. Această restituire a monumentului după lucrările de restaurare nu putea fi justificată decât de faptul că bunul aparţinea Parohiei.

Recurenta-reclamantă se raportează şi la ciorna scrisorii Preotului Paroh D. către E. în care se relatează pe larg episodul preluării abuzive a clădirii revendicate la data de 27.12.1966. În acelaşi sens este şi Jurnalul hârtiilor intrate şi ieşite în care este menţionată scrisoarea de mai sus şi este descrisă pe scurt preluarea abuzivă.

Din referatul Direcţiei Monumentelor Istorice din 02.11.1968 rezultă că pentru realizarea unui muzeu în clădirea revendicată "se recomandă ca pentru cedarea localului să se intervină la Departamentul Cultelor şi Arhiepiscopia Bucureştilor" iar din adresa nr. x/23.12.1968 se recunoaşte că înainte de demararea lucrărilor de restaurare este indicat să fie clarificată situaţia juridică a obiectivelor.

Recurenta-reclamantă mai invocă şi declaraţia autentificată dată de localnicul F. care îşi aminteşte de preluarea abuzivă a clădirii.

Cât priveşte declaraţiile de martori, din declaraţia martorului B. rezultă că preotul D. i s-ar fi plâns că a fost obligat să predea cheile Casei Domneşti unui grup de persoane iar martorul C. relatează condiţiile în care a fost preluată clădirea în anul 1966.

În opinia recurentei reclamante actul de la dosarul de la Tribunalul Prahova care cuprinde menţiunea din data de 28.12.1970 din care rezultă că o comisie alcătuită din 4 persoane oficiale ar fi preluat cheile imobilului de la preotul paroh obligându-l pe acesta să-şi ridice obiectele are semnificaţia actului de executare a măsurii de preluare abuzivă, fiind incidente prevederile art. 4 alin. (5) din O.G. nr. 94/2000 care instituie o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare preluare abuzivă.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate, acesta ar rezulta din următoarele înscrisuri: registrul inventar al Parohiei în care există menţiunea predării către Parohie a clădirii restaurate la 28.12.1963, registrul inventar din 01.11.1969 din care rezultă că nu operase scăderea bunului, certificatul nr. x/1997 eliberat de Arhivele Naţionale din care rezultă suprafaţa de teren deţinut de Parohie la nivelul anului 1948, extras din Lucrarea de evidenţă funciară din 1964 privind atriburea pe parcele de teren deţinute de Parohie, declaraţia autentificată a localnicului F. care expune istoricul proprietăţii inclusiv cu referire la terenul aferent, corespondenţa dintre mai multe instituţii referitoare la predarea către Parohie a imobilului după renovare.

Greşit s-ar susţine în sentinţă că imobilul a fost locuinţa Domnitorului, deci a statului încă de la început, această afirmaţie fiind contrazisă de punctul de vedere exprimat de Dr. G., de catagrafia fostei mănăstiri Brebu din 1861 în care se vorbeşte în mod explicit de clădirea revendicată folosindu-se sintagma "case egumeneşti" şi de expertiza specialitatea construcţii care constată caracterul unitar al întregului ansamblu.

O serie de înscrisuri au fost interpretate greşit de instanţa de fond întrucât acestea se refereau la exercitarea temporară a unui drept de folosinţă de către Ministerul Sănătăţii şi, respectiv de către Sanatoriu TBC sau Căminul de bătrâni.

Faptul că imobilul revendicat a aparţinut Parohiei rezultă din Inventarul cu averea mobilă şi imobilă a comunei Brebu privind averea imobilă proprietatea comunei şi în folosinţa Parohiei Brebu I în care imobilul revendicat nu este menţionat, rezultând că el aparţinea de drept Parohiei Brebu nefiind dat doar în folosinţa acesteia.

Nemenţionarea imobilului în recensământul "borderoul populaţiei proprietăţilor şi exploataţiilor agricole din comuna Brebu" nu prezintă relevanţă în condiţiile în care acest act se referă doar la terenuri nu la construcţii. Acest înscris confirmă certificatul nr. 239 eliberat de Arhivele Naţionale.

Apartenenţa imobilului la domeniul public al Judeţului Prahova nu prezintă relevanţă întrucât O.U.G. nr. 94/2000 permite retrocedarea unor astfel de bunuri.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând probele administrate în cauză şi prevederile legale aplicabile Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs referitor la existenţa unor argumente contradictorii în cuprinsul hotărârii Înalta Curte constată că respectivele considerente menţionate de recurenta-reclamantă nu sunt contradictorii ci sunt complementare. Instanţa a reţinut că recurenta-reclamantă nu a prezentat autorităţii publice înscrisuri doveditoare în termenul legal şi oricum, în condiţiile în care se trece peste acest aspect, se reţine că astfel de probe concludente nu au fost depuse nici în faza judiciară. Cele două motive invocate de instanţa de fond pot coexista din punct de vedere logic, aflându-se într-un raport de subsidiaritate.

Cât prieşte faptul că instanţa de judecată are plenitudine de jurisdicţie şi, în consecinţă, trebuie să analizeze în integralitate cauza chiar dacă probele nu au fost depuse în termen la organul administrativ, Înalta Curte constată că acest argument este nerelevant în condiţiile în care instanţa de fond a analizat probele administrate în cadrul dosarului, exercitându-şi plenitudinea de jurisdicţie pe care o reclamă recurenta-reclamantă.

Referitor la ultimele două motive de recurs, între care există o strânsă legătură întrucât este vorba despre modalitatea în care instanţa de fond s-a raportat la probele administrate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanţa de judecată va arăta, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul hotărârii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşa cum s-a arătat în doctrină şi în jurisprudenţă, motivarea unei sentinţe trebuie să redea silogismul juridic care a fundamentat soluţia adoptată de instanţă. În motivarea soluţiei instanţa nu are, însă, obligaţia să răspundă punctual la fiecare argument al părţilor ci poate grupa argumentele răspunzând acestora printr-un raţionament juridic comun.

În mod corespunzător, în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, instanţa nu are obligaţia de a se raporta explicit la fiecare probă şi de a face o analiză detaliată a fiecărui înscris administrat. Ceea ce este important este ca instanţa să stabilească situaţia de fapt în baza probelor legal administrate şi evaluarea probatoriului să se reflecte în motivarea soluţiei. Nemenţionarea unor probe în situaţia în care instanţa de fond le-a considerat nerelevante nu echivalează cu o nemotivare a sentinţei.

Pe de altă parte, se constată că, în condiţiile în care recursul este o cale extraordinară de atac care se poate formula doar pentru motivele de legalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. instanţa de recurs nu poate cenzura evaluarea probelor realizată de instanţa de fond, această evaluare ţinând de temeinicia hotărârii nu de legalitatea stricto sensu a acesteia.

Doar în cazul unei erori fundamentale de evaluare a materialului probator, când instanţa de fond s-a raportat la o situaţie de fapt străină de probatoriul administrat sau în vădită contradicţie cu acesta, hotărârea poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, întrucât nu se mai poate considera că hotărârea a fost pronunţată în baza unui probatoriu legal administrat ci este rezultatul unei aprecieri arbitrare a instanţei de fond.

Nu este, însă, cazul în speţa de faţă, faptele reţinute de instanţa de fond găsindu-şi suportul în probele de care a dispus aceasta.

Din acest punct de vedere se constată că în cadrul ultimului motiv de recurs recurenta-reclamantă a invocat o serie de probe şi a făcut trimitere la o serie de norme legale care, în opina sa, ar fi trebuit să conducă la o soluţie diferită.

În primul rând s-a făcut trimitere la o serie de înscrisuri şi la declaraţii de martor referitoare la episodul preluării cheilor clădirii de la preotul paroh. Or, instanţa de fond a reţinut, cu privire la acest episod, că el nu face dovada preluării abuzive cât timp nu este, mai întâi, dovedit dreptul de proprietate al reclamantei. Într-adevăr, simplul fapt că anterior anului 1966 preotul paroh deţinea cheile respectivei clădiri, îngrijindu-se de muzeul organizat acolo nu poate fi privit ca o dovadă suficientă a faptului că bunul aparţinea de drept Parohiei Brebu.

Prevederile art. 4 alin. (5) din O.G. nr. 94/2000 nu sunt incidente în cauză. Potrivit acestui text de lege invocat de recurenta-reclamantă "În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar." În speţă nu s-a emis niciun act normativ sau de autoritate în care să fi fost individualizată Parohia Brebu, textul neputând fi extins şi pentru faptul material de preluare a unor chei ale clădirii de la preotul paroh.

În plus, textul instituie doar o prezumţie simplă care, în speţă, este răsturnată de întreg materialul probator analizat de instanţa de fond.

Sub acest aspect se constată că instanţa de fond a făcut o analiză pertinentă a materialului probator administrat în cauză, reţinând în mod corect faptul că imobilul construcţie Casa Domnească a fost ctitorit între anii 1640-1690, în timpul domniilor lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu iar în perioada 1864-1925 a servit ca loc de odihnă pentru personalul Eforiei Spitalelor, ulterior imobilul fiind transmis în administrarea Societăţii TBC - copii, având destinaţia de sanatoriu TBC pentru copii până în anul 1961. În urma incendiului survenit în anul 1961 Ministerul Sănătăţii a renunţat la dreptul de folosinţă asupra Casei Domneşti, comunicând Direcţiei Monumentelor Istorice că nu intenţionează să mai facă vreo unitate sanitară, iar clădirea este restaurată în perioada 1961-1964 prin Direcţia Naţională a Monumentelor Istorice.

Toate aceste elemente de fapt, susţinute de probatoriul administrat în cauză, exclud posibilitatea ca bunul să fi aparţinut anterior anului 1966 (când se susţine că a fost preluat în mod abuziv) Parohiei Brebu. O astfel de ipoteză este contrazisă în mod vădit de faptul că bunul a fost utilizat timp de cel puţin un secol în alt scop decât cel religios, Parohia Brebu neefectuând acte specifice unui proprietar şi de faptul că autorităţile comuniste au înţeles să renoveze clădirea după incendiul din anul 1961 pe cheltuiala proprie.

Argumentul recurentei reclamante în sensul că Ministerul Sănătăţii ar fi exercitat doar un drept de folosinţă temporară nu poate fi primit dată fiind perioada lungă în care bunul a fost utilizat ca stabiliment medical şi lipsa unor probe concludente care să susţină poziţia părţii. Recurenta-reclamantă face trimitere, sub acest aspect, la înscrisurile de la dosarul Curţii de Apel vol. 1 însă se costată că aceste înscrisuri nu sunt univoce în sensul că ar fi vorba de un drept de folosinţă temporară (vorbindu-se chiar, în înscrisul de la fila x, de faptul că bunurile imobile şi mobile rămân mai departe în proprietatea Comitetului Executiv al Sfatului Raional Câmpina) şi, în niciun caz, nu confirmă existenţa unui drept de proprietate al Parohiei Brebu.

Punctul de vedere exprimat de Dr. G. şi expertiza specialitatea construcţii au fost considerate nerelevante de către instanţa de fond. Or, din cererea de recurs nu se înţelege de ce ar trebui considerate relevante aceste probe în condiţiile în care în ele nu se aduc dovezi referitoare la dreptul de proprietate al Parohiei Brebu asupra bunului revendicat ci se vorbeşte doar de caracterul unitar al ansamblului ctitorit de domnitorii Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Nu este vorba, aşadar, de o dovadă esenţială care să fi viciat în mod fundamental evaluarea probelor astfel încât nu se pune problema cenzurării soluţiei pentru acest motiv. Cât priveşte amănuntul dacă Domnitorul Ţării Româneşti era, în perioada medievală, proprietar al Casei Domneşti acest aspect nu mai prezintă nicio relevanţă cât timp recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să explice motivul pentru care imobilul revendicat a fot utilizat de autorităţile laice începând cu anul 1864 fiind, în mod succesiv, loc de odihnă pentru personalul Eforiei Spitalelor şi sanatoriu TBC.

Nici celelalte înscrisuri la care a făcut referire recurenta nu sunt apte să dovedească în mod indubitabil dreptul de proprietate al Parohiei Brebu fiind vorba de detalii minore, interpretate în mod părtinitor de recurenta-reclamantă adesea contrazise de alte probe aflate la dosar.

Spre exemplu faptul că s-a considerat necesar, cu ocazia renovării, să se solicite un acord de la Patriarhie nu poate să aibă semnificaţia recunoaşterii dreptului de proprietate al Parohiei Brebu întrucât nu se cunoaşte cu privire la ce aspect se solicita consimţământul (fiind vorba de un monument cultural cu semnificaţie religioasă putea fi de înţeles consultarea autorităţilor ortodoxe în deciziile legate de respectiva clădire) şi, în plus, nu se cerea doar acordul Patriarhiei ci şi aprobarea unor autorităţi administrative din acea epocă. În plus, aşa cum a punctat şi instanţa de fond, în răspunsul din 1962 al Arhiepiscopiei, aceasta a arătat că "nu este interesată de restaurarea clădirilor de la fosta mânăstire Brebu".

Faptul că după renovarea din anul 1963 de muzeul organizat în clădire s-a ocupat Parohia Brebu nu semnifică în mod univoc recunoaşterea unui drept de proprietate mai ales în condiţiile în care, anterior, bunul nu fusese folosit de autorităţile bisericeşti pentru o foarte lungă perioadă de timp, iar renovarea s-a realizat pe cheltuiala Statului, fără implicarea autorităţilor bisericeşti. Aşa cum am arătat mai sus, nu poate fi vorba de o eroare fundamentală în evaluarea probelor care să conducă la reformarea sentinţei atacate.

Argumentul recurentei în sensul că, în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000 şi ale H.G. nr. 1164/2002, nu era necesară depunerea unui titlu de proprietate ci instanţa trebuia să ţină seama orice probă (începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martor, expertiză) care este de natură să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate la data preluării abuzive nu poate fi primit întrucât, în speţă, probatoriul administrat în cauză nu era de natură că conducă la o astfel de prezumţie de proprietate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 496 din C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Brebu I prin preot paroh A. împotriva sentinţei nr. 102 din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2020.