Insurance claim against guarantee fund: timeliness of payment request following bankruptcy, statutory limitation vs. debt maturity

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 08.12.2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziilor nr. 10880/07.11.2017 şi nr. 10879/07.11.2017 prin care pârâtul a respins cererea de plată şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la plata în favoarea lor a sumelor la care a fost obligată C. S.A. în temeiul sentinţei civile nr. 2/2017 pronunţate de Judecătoria Gherla în Dosarul nr. x/2015, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1891 din 20 aprilie 2018, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, având în vedere că a fost soluţionată cauza fără a se intra în judecata fondului, sau, în subsidiar, casarea hotărârii recurate cu consecinţa admiterii contestaţiei, astfel cum a fost formulată, în sensul anulării Deciziilor nr. 10880/07.11.2017 şi nr. 10879/07.11.2017 şi obligării pârâtului la plata sumelor la care a fost obligată C. S.A. în temeiul sentinţei civile nr. 2/2017 a Judecătoriei Gherla din Dosarul nr. x/2015.

Au apreciat recurenţii-reclamanţi că starea de fapt reţinută de prima instanţă, că reclamanţii deţin o creanţă împotriva debitorului intrat în insolvenţă, creanţă născută anterior rămânerii definitive a încheierii prin care s-a dieschis procedura de insolvenţă, nu se aplică în ceea ce-i priveşte.

Astfel, hotărârea de fond nu respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., făcând referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Hotărârea din 28.05.2005 din Cauza Albina contra României, impunându-se casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Au arătat că deţin împotriva societăţii C. S.A. un drept câştigat în mod irevocabil, care obligă societatea la plata unei sume în favoarea reclamanţilor, existenţa creanţei şi cuantumul acesteia fiind stabilit prin hotărârea judecătorească depusă la dosar.

În timpul soluţionării dosarului de fond, C. S.A. a solicitat suspendarea soluţionării cauzei pe motiv că a început procedura insolvenţei, însă cererea a fost respinsă prin încheierea din 11.02.2016, pe motiv că până la soluţionarea cauzei nu există o creanţă împotriva societăţii şi nici nu era stabilită vinovăţia asiguratului, astfel că nu deţineau nicio creanţă împotriva soceităţii.

Astfel, creanţa lor a luat naştere doar la momentul la care au aflat că au o hotărâre împotriva societăţii debitoare în insolvenţă susceptibilă a fi pusă în executare, hotărâre care le-a fost comunicată la mai bine de un an de la data deschiderii procedurii falimentului, neaplicându-li-se starea de fapt reţinută de instanţa de fond.

Au mai precizat recurenţii că hotărârea Judecătoriei Gherla ar fi trebuit comunicată tuturor părţilor din oficiu, iar, în ceea ce priveşte pe debitoarea C. S.A., comunicarea trebuia făcută atât la sediul acesteia, cât şi la sediul administratorului judiciar. Însă, la data de 27.07.2017, când s-a depus prima cerere de definitivare, nu s-a putut definitiva sentinţa pentru că nu s-a respectat comunicarea faţă de C. S.A..

Omisiunea privind comunicarea hotărârii respective nu le poate fi imputată, astfel că cererea de plată a fost formulată în termenul de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări pentru creanţele născute ulterior deschiderii procedurii.

De asemenea, în mod greşit s-a reţinut că termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere care ar duce la pierderea dreptului subiectiv, aspect inadmisibil pentru că au un drept câştigat printr-o hotărâre judecătorească a cărei punere în executare se poate face în tot termenul de prescripţie şi nu poate fi condiţionat de un termen invocat de pârât.

Au mai apreciat recurenţii că în mod greşit au fost înlăturate apărările întemeiate pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerând că sentinţa a fost pronunţată în contradictoriu cu un particular (C. SA), în condiţiile în care se solicită plata de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, instituţie de drept public, înfiinţată de Statul Român. Refuzul instituţiei de interes public, de a-şi îndeplini obligaţia de plată legală, nu poate fi condiţionat de pretinderea unei conduite a creditorului într-un anumit termen, câtă vreme creanţa acestuia este stabilită printr-o hotărâre judecătorească, care poate fi pusă în executare în termenul legal de prescripţie.

Au invocat Cauza Ruianu contra României, Cauza Pini s.a. contra României, Cauza Sandor contra României, V. Ionescu contra României, Sabin Popescu contra României.

În lumina jurisprudenţei CEDO, accesul liber la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a statului ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă să rămână inoperantă în detrimentul uneia dintre părţi (Cauza Sandor contra României 2005, Cauza Sacaleanu contra României 2007), iar în cazul refuzului unei instituţii de interes public înfiinţată pentru a garanta păgubiţilor din asigurări posibilitatea recuperării daunei pricinuite de asiguratul unei societăţi în faliment, de a executa o hotărâre judecătorească, garanţiile oferite de art. 6 din Convenţie pierd orice raţiune de a exista.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 07.01.2014 în Cauza Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu contra României (cererile x/2003 şi y/2007) a stabilit că protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia instituţiei de a se conforma unei hotărâri judecătoreşti, iar, în situaţia în care refuză să execute o hotărâre, sau o execută tardiv, garanţiile prevăzute de art. 6 îşi pierd orice raţiune de a fi.

3. Apărările formulate

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimatul că, în raport cu naşterea dreptului de creanţă, 21.06.2017, când a rămas definitivă hotărârea Judecătoriei Gherla, ultima zi de formulare a cererii de plată a fost 20.09.2017, cererile reclamanţilor fiind depuse tardiv la 25.09.2017.

4. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă şi cu apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine că prima instanţă ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material.

4.1. Reclamanţii A. şi B. au supus controlului de legalitate Deciziile nr. 10880/07.11.2017 şi nr. 10879/07.11.2017 emise de Fondului de Garantare a Asiguraţilor prin care le-au fost respinse cererile de plată nr. x/27.09.2017, respectiv nr. 52253/03.10.2017, comunicate prin poştă la 25.09.2017, ca tardiv formulate.

Prima instanţă a respins cererea reclamanţilor, ca neîntemeiată, soluţie împărtăşită de instanţa de control judiciar.

4.2. Nu pot fi reţinute, nefiind relevante, alegaţiile recurenţilor-reclamanţi cu privire la momentul rămânerii definitive a sentinţei nr. 2 din 5 ianuarie 2017 a Judecătoriei Gherla, care nu ar fi fost comunicată administratorului judiciar al C. S.A., moment în raport cu care ar curge termenul de 90 de zile pentru formularea cererilor de plată.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015,

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că,

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

De asemenea, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Categoria "creditor de asigurare" include persoana îndreptăţită a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare, fie pentru că este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurării, fie că este persoana păgubită.

Astfel, în cauză, recurenţii-reclamanţi A. şi B., în calitate de creditori de asigurare, aveau un drept de creanţă (de despăgubire) care s-a născut anterior deschiderii procedurii falimentului, respectiv la momentul producerii evenimentului asigurat (20.09.2012) din contractul de asigurare obligatorie încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul D.) cu asigurătorul C. S.A. intrat ulterior în faliment.

Prin urmare, în raport cu aceste norme, în cauză este aplicabilă prima ipoteză prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, când termenul de 90 de zile curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în cauză de la data de 28.04.2016, data rămânerii definitive a încheierii Tribunalului Bucureşti de deschidere a procedurii falimentului C. S.A. în Dosarul nr. x/2015.

Or, în raport cu această dată, nu a fost respectat termenul de 90 de zile prevăzut de lege, în mod corect apreciindu-se că cererile de plată formulate de recurenţii-reclamanţi şi depuse la data de 25.09.2017 sunt tardive.

4.3. Contrar alegaţiilor recurenţilor-reclamanţi, referitoare la natura juridică a termenului prevăzut de lege, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripţie.

De asemenea, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care ar fi îndreptăţit.

Contrar alegaţiilor recurenţilor, pentru realizarea drepturilor privind despăgubirile, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi ale actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică, neputându-se reţine că instituirea unor termene procedurale de urmat ar încălca prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, respingerea cererilor recurenţilor-reclamanţi de despăgubire ca tardive de către Fondul de Garantare al Asiguraţilor este legală, hotărârea instanţei de fond care a validat această conduită fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

4.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei nr. 1891 din 20 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2020.