Burden of proving abusive state expropriation and property rights via written beginnings of proof under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 29.03.2016, sub nr. x/2016, la Curtea de Apel Iaşi, reclamantele Parohia Bisericii Armene Iaşi şi Arhiepiscopia Bisericii Armene din România au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România: anularea deciziei nr. 5099 din 21.01.2016 emisă de comisia pârâtă, având ca obiect imobilul ce a fost proprietatea Parohiei Bisericii Armene Iaşi, situat în Iaşi str. x; să se constate că reclamantele au făcut dovada calităţii de persoana îndreptăţită la acordarea de despăgubiri, potrivit art. 4 pct. (l), (2), (3), (4), (5) O.U.G. nr. 94/2000 şi implicit dovada dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat pentru care se solicită despăgubiri; să se constatate că prin înscrisurile depuse la dosarul cererii de retrocedare s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 26/2017 pronunţată în data de 10 februarie 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Arhiepiscopia Bisericii Armene din România şi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamante în sensul anulării, în parte, a deciziei nr. 5099/21.01.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în ceea ce priveşte respingerea cererii reclamantelor cu privire la terenul în suprafaţă de 200 mp situat în Iaşi, str. x, jud. Iaşi.

În consecinţă, prin aceeaşi hotărâre, comisia pârâtă a fost obligată să emită decizie prin care să constate calitatea de persoană îndreptăţită a Parohiei Bisericii Armene Iaşi pentru acordarea de despăgubiri pentru imobilul anterior menţionat, precum şi la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamante.

Recursul declarat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 26/2017 din data de 10 februarie 2017 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, încadrând criticile sale în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând astfel admiterea căii de atac, casarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi respingerea acţiunii introductive.

În motivarea recursului, s-a arătat că, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, instanţa de fond a aplicat în mod eronat prevederile art. 38 şi 80 C. proc. civ. şi pe cele ale art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Calitatea procesuală activă, a menţionat recurenta, presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titulară a dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.

Or, potrivit adresei nr. x/22.03.2013, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a precizat faptul că cererea de retrocedare a fost formulată în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Iaşi, urmând ca Deciziile Comisiei speciale de retrocedare să fie emise pe numele acesteia.

În consecinţă, titulara dreptului în raportul juridic dedus judecăţii este Parohia Bisericii Armene Iaşi, iar nu Arhiepiscopia Bisericii Armene din România.

Pe fondul cauzei, precizează recurenta, instanţa de fond a interpretat în mod eronat şi prevederile art. 1 alin. (1) şi pe cele ale art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

reţinând în mod eronat faptul că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate şi a preluării abuzive, în condiţiile în care aceasta nu a depus înscrisuri din care să rezulte direct o preluare a imobilului ce face obiectul litigiului, în perioada menţionată în actele normative în baza cărora se solicită retrocedarea.

Declaraţia reprezentantului reclamantei, potrivit căreia nu există înscrisuri nici în evidenţa acesteia privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul în cauză, nu este de natură să probeze existenţa dreptului de proprietate şi nici a preluării abuzive a imobilului, pe cale de consecinţă, nu poate completa probaţiunea începutului de dovadă scrisă.

Începuturile de dovadă scrisă la care instanţa face referire au acelaşi emitent (A.) şi vizează aceeaşi situaţie juridică (o eventuală expropriere). Faţă de această situaţie nu se poate vorbi de coroborarea mai multor înscrisuri care să probeze în mod cert proprietatea asupra imobilului şi exproprierea acestuia.

În plus, precizează recurenta, în Decretele de expropriere nr. 160/1981 şi nr. 424/1984 nu se regăseşte imobilul în litigiu şi la dosarul cauzei nu există alte documente care să vizeze trecerea în proprietatea statului a acestuia.

Recurenta a formulat critici şi cu privire la modalitatea în care instanţa de fond a interpretat prevederile art. 32 din Legea nr. 165/2013, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 111/2017, referitor la termenul de decădere în procedura administrativă, de 120 de zile, în interiorul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege.

Din această perspectivă, recurenta a învederat că începuturile de dovadă depuse la dosar de către Parohia Bisericii Armene din Iaşi nu puteau face direct, prin ele însele, dovada proprietăţii şi a preluării abuzive, astfel că, în procedura administrativă, au fost solicitate reclamantelor, prin adresa nr. x/13.07.2015, următoarele documente: declaraţie din partea solicitantei în care să se menţioneze dacă aceasta a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în baza legislaţiei din domeniul fondului funciar sau a altor legi cu caracter reparator; acte sau orice alte înscrisuri, eventual declaraţii de martori autentificate notarial, din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului, în perioada de referinţă a legii, respectiv 06.03.1945-22.12.1989, cu menţionarea anului preluării; istoric de arteră şi număr poştal, însă asemenea documente nu au fost transmise în interiorul termenului legal de decădere, deşi li s-a adus la cunoştinţă faptul că, potrivit prevederilor art. 32 alin. (2), aveau posibilitatea de a solicita, o singură dată, prelungirea termenului prevăzut la alin. (1), pentru o perioadă de 60 zile, în situaţia în care se face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituţii.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta a precizat că acţiunea reclamantelor a fost admisă în parte, pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în proporţia în care a fost admisă acţiunea, solicitând, astfel, diminuarea cheltuielilor de judecată proporţional cu partea de acţiune admisă.

Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă, intimatele-reclamante Arhiepiscopia Bisericii Armene din România şi Parohia Bisericii Armene Iaşi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Acestea au menţionat că în mod corect prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a Arhiepiscopiei care este centrul de cult şi care reprezenta legal interesele parohiei.

Referitor la criticile aferente modului de soluţionare a fondului cauzei, intimatele au învederat că, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, au fost depuse la dosarul cererii de retrocedare, cel puţin doua documente, emise de persoane juridice diferite, dintre care una era o autoritate publica, respectiv Consiliul Popular al Municipiului Iaşi, secţia Financiară, din care rezulta faptul că imobilul pentru care se solicită stabilirea de masuri reparatorii prin echivalent, ce s-a aflat situat în Municipiul Iaşi, str. x, a fost proprietatea Epitropiei Bisericii Armene din Iaşi şi a fost expropriat în vederea realizării Proiectului nr. 4504/1973 - "Piaţă Centrală Agroalimentară în Municipiul Iaşi".

Aceasta concluzie este susţinută şi de Referatul provenit de la A., în care se arată că imobilul situat în str. x, propus la expropriere, este proprietatea Epitropiei Bisericii Armene din Iaşi, precum şi de Schiţa bunului şi de Tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile situate în Municipiul Iaşi se expropriază, care cuprinde şi Planul de Situaţie, Demolări-Exproprieri, unde la poziţia 25 figurează Epitropia Bisericii Armene, cu sediul in Municipiul Iaşi, în calitate de proprietară a imobilului teren, în suprafaţă de 200 mp, ce se expropriază.

În plus, intimatele au mai făcut trimitere la Matricola de Clădiri şi Terenuri a Sfatului Popular al Oraşului Iaşi, secţia financiara, perioada 1952-1954-extras, unde la poziţia 138 apare imobilul situat in str. x ca aparţinând Epitropiei Bisericii Armene cu sediul pe Str. x 22, precum şi Adresa nr. x/22.03.2012, emisă de S.C. A. S.A. prin care s-a eliberat în copie Tabelul nominal cu proprietarii imobilelor din str. x, B., C., D. şi str. x nr. 4504/1973 "Piaţa Centrală agroalimentară Mun. Iaşi" - eliberat de secţia financiară Mun. Iaşi - 3 file.

Intimatele au conchis reiterând susţinerile făcute prin concluziile scrise depuse la dosarul instanţei de fond şi întemeiate pe probatoriul ce a fost administrat, atât în faza administrativă, cât şi în cea contencioasă.

Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate, în acelaşi sens, prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţie s-a fixat termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În prealabil, Înalta Curte, în ceea ce priveşte nulitatea recursului, invocată de intimatele- reclamante, prin întâmpinare, ia act de faptul că acest aspect a fost analizat de instanţă înainte de deschiderea dezbaterilor pe fondul recursului, conform dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., excepţia fiind respinsă, ca fiind neîntemeiată, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

Analizând sentinţa de fond, din perspectiva criticilor formulate de recurenta - pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinare şi a normelor legale incidente, Înalta Curte, apreciază recursul, ca fiind nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Relativ criticilor privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, Înalta Curte observă că, potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, cererile de retrocedare se depun la Comisia Specială de Retrocedare a bunurilor, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult.

De reţinut este împrejurarea că, prin Decizia nr. 5099/21.01.2016, contestată în cauză, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea nr. x/17.01.2006, depusă de către Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, pentru Parohia Bisericii Armene Iaşi, prin care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren, în suprafaţă de 200 mp şi construcţie, în suprafaţă de 200 mp, situat în Municipiul Iaşi, str. x, întrucât solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului, de către Statul Român, în termenul prevăzut de lege şi nici înscrisuri din a căror coroborare să rezulte dovada dreptului de proprietate cu privire la acesta.

Ca atare, în mod judicios a reţinut instanţa de fond, că, de vreme ce Comisia a respins, prin decizia emisă, cererea formulată de aceasta, pentru Parohia Bisericiii Armene Iaşi, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România justifică calitate procesuală activă, fiind îndreptăţită, în calitate de titular al cererii de acordare a măsurilor reparatorii, să conteste decizia emisă de către recurenta-pârâtă, dobândind astfel legitimarea de a sta în proces, în calitate de reclamantă.

În privinţa criticilor aferente soluţiei pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine, astfel cum rezultă din piesele dosarului, reclamantele intimate au contestat Decizia nr. 5099/21.01.2016 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, solicitând anularea acesteia, constatarea faptului că au făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea de despăgubiri potrivit art. 4 pct. 1-5 din O.U.G. nr. 94/2000 şi implicit dovada dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri.

În esenţă, reclamantele au arătat că s-au adresat Comisiei Speciale de Retrocedare cu solicitarea stabilirii de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului din Iaşi, str. x, compus din teren de 200 mp şi construcţie în aceeaşi suprafaţă.

Dovada preluării abuzive a imobilului a fost făcută cu: tabelul nominal cu proprietarii imobilului din Str. x ce au fost expropriaţi pentru realizarea Proiectului nr. 4504/1973 (Piaţa centrală Agroalimentară în Mun. Iaşi), adresa x/2006 a Primăriei Iaşi, tabelul emis de A. S.A. privind imobilele care urmează a fi expropriate, Referatul secţiunii financiare Iaşi şi Referat emis de A. S.A. Iaşi prin care apare ca expropriat imobilul.

Dovada proprietăţii la momentul exproprierii a fost făcută cu Tabelul emis de A. S.A. privind imobilele ce urmează a fi expropriate (poziţia 35, număr matricol 58), certificatul x/1992 emis de Arhivele Naţionale, Copia legalizată după matricola de clădiri şi terenuri, certificat emis de Consiliul Popular al Mun. Iaşi privind imobilele aflate în proprietatea Epitropiei Bisericii Armene Iaşi.

Din perspectiva forţei probatorii a înscrisurilor menţionate, instanţa de recurs învederează că hotărârea recurată atestă corecta aplicare a normelor de drept material, reprezentate de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, astfel că criticile recurentei pârâte la adresa legalităţii hotărârii sunt lipsite de suport legal.

În acest sens, este de observat faptul că prima instanţă a dat curs dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora, pentru fiecare imobil, solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

Pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenta unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus in executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.

În ordinea acestui raţionament, prima instanţă a luat act de faptul că reclamantele nu au indicat şi nici nu au depus vreun înscris din care să rezulte direct o preluare a imobilului în perioada menţionată, adică vreun decret sau act normativ de expropriere, însă a depus tabelul nominal cu proprietarii imobilelor din str. x, B., str. x, str. x, str. x şi str. x nr. 4504/1973 - "Piaţă Centrală Agroindustrială în Mun. Iaşi", tabel întocmit de S.C. A. iar în acest tabel imobilul teren viran de 200 mp cu număr matricol 58 din Iaşi, str. x, figurează la poziţia 35, pe numele proprietarului "Epitropia Bisericii Armene".

Acest înscris constituie un veritabil început de dovadă scrisă privind, pe de o parte, titularul dreptului de proprietate, iar pe de altă parte preluarea bunului de către stat.

În acelaşi sens, judecătorul fondului a reţinut că preluarea acestui imobil în vederea construirii proiectului "Piaţă Centrală Agroindustrială în Mun. Iaşi", este atestată şi de adresa Primăriei Mun. Iaşi nr. 18757/2006, care confirmă cel puţin împrejurarea că imobilul din str. x este în prezent afectat integral de construcţii realizate (Hala Centrală) şi parcare publică aferentă, construcţii realizate ulterior unei preluări.

Din conţinutul aceleiaşi adrese rezultă că, în urma verificărilor efectuate, pentru parte din imobilele ce au aparţinut Bisericii armene regăsite în tabelul întocmit de A. au fost identificate decretele de expropriere (din 1981, respectiv 1984) şi titlurile de proprietate emise în temeiul Legii 18/1991 cu modificările ulterioare, respectiv valoarea despăgubirilor acordate ca urmare a exproprierii.

Pentru imobilul din str. x nu se indică, însă, nici un act de expropriere şi nici o valoarea a vreunei despăgubiri, deducându-se astfel, din evidenţele autorităţii publice locale, că nu a existat un titlu de preluare (preluarea a fost fără titlu) şi nu s-au acordat despăgubiri.

Faţă de aceste considerente, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond faptul că imobilul din str. x a făcut obiectul unei preluări în vederea construirii unui obiectiv de interes public(piaţa agroindustrială şi parcare aferentă), obiectiv de altfel realizat, şi că în evidenţele referitoare la titularii dreptului de proprietate ai imobilelor afectate de obiectivul descris anterior se numără şi Epitropia Bisericii Armene, pentru imobilul-teren în suprafaţă de 200 mp.

În contextul coroborării începuturilor de dovadă scrisă mai sus enunţate, avute în vedere de judecătorul fondului, recurenta pârâtă era ţinută a face dovada faptului pozitiv contrar şi anume al aceluia că nu reclamanta era proprietara imobilului pentru care se solicită despăgubiri precum şi că acest imobil nu a fost preluat de stat în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.

Or, din acest unghi de vedere, este evident că nu a fost administrată nicio dovadă.

Complementar, contrar celor afirmate de recurenta pârâtă, la dosarul cauzei există declaraţia reprezentantului reclamantei, potrivit căreia nu există înscrisuri nici în evidenţa acesteia privind acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, fiind de precizat faptul că omisiunea unei declaraţii, din care să rezulte că solicitantul nu a beneficiat de despăgubiri în baza altor legi reparatorii, nu a constituit un motiv pentru respingerea cererii de despăgubire.

În fine, nu poate fi primită nici critica recurentei referitoare la greşita sa obligare la plata, în integralitate, a cheltuielilor de judecată avansate de reclamante în faţa instanţei de fond, cu titlu de onorariu avocaţial, având în vedere împrejurarea că acţiunea acestora a fost admisă doar în parte, deoarece motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are în vedere încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material de către prima instanţă.

Operaţiunea de stabilire de către instanţă a cheltuielilor de judecată presupune stabilirea onorariului inter partes, astfel că, în ceea ce priveşte criticile privind cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului, acordate de prima instanţă, în privinţa cuantumului acestora, ţin de netemeinicie şi de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs.

Pentru considerentele anterior expuse, constatând că hotărârea pronunţată de instanţa de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului declarat împotriva acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei nr. 26/2017 din 10.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2020.