Fiscal debt title annulment action inadmissible; proper judicial review targets complaint decision, not underlying report.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.01.2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională - Organismul Intermediar pentru Promovarea Societăţii Informaţionale (OIPSI), a solicitat instanţei anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 05.05.2016 privind proiectul "Sistem informatic integrat pentru A. S.R.L.", cod SMIS 46544, şi admiterea plângerii pe care a formulat-o şi, pe cale de consecinţă, anularea impunerii bugetare constând în creanţa bugetară în valoare de 534.957,60 RON conform titlului de creanţa proces-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 05.05.2016.

Pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 196/2017 din 24 mai 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională, şi în consecinţă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională.

3. Recursul

Împotriva sentinţei civile nr. 196/2017 din 24 mai 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.

În drept, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de fond invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- procedura de soluţionare a contestaţiei reglementată de art. 46 - art. 51. din O.U.G. nr. 66/2011 este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicţie specială administrativă în sensul dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţia României şi a dispoziţiilor art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004;

- deciziile nr. 478/2004 şi nr. 409/2004 ale Curţii Constituţionale sunt aplicabile şi în prezenta cauză pentru identitate de raţiune, raportat şi la natura juridică a actului atacat, de act administrativ reprezentând titlu de creanţă bugetară care poate fi pus în executare potrivit normelor de procedură fiscală;

- cu privire la sesizarea instanţei de contencios administrativ, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi dispoziţiile art. 46 şi art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011.

În susţinerea recursului, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond, susţinând că reclamanta nu a respectat dispoziţiile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea susţinerilor intimatului-pârât şi admiterea căii de atac promovate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine, în acord cu susţinerile recurentei, că procedura de soluţionare a contestaţiei împotriva titlului de creanţă reglementată de dispoziţiile art. 46 - art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011 este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o procedură administrativ-jurisdicţională în sensul dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţia României şi a dispoziţiilor art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În jurisprudenţă, inclusiv jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, s-a decis, în mod constant, că procedura administrativ-jurisdicţională se caracterizează prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii şi asigurării dreptului la apărare.

Pocedura de soluţionare a contestaţiei împotriva titlului de creanţă reglementată de dispoziţiile art. 46 - art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011 reprezintă o procedură administrativă prealabilă, dearece nu îndeplineşte exigenţele anterior menţionate pentru a putea fi considerată o procedură administrativ-jurisdicţională.

În consecinţă, în mod nelegal instanţa de fond a reţinut, în temeiul dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, că acţiunea introductivă este inadmisibilă, în condiţiile în care reclamanta nu a renunţat la procedura administrativă de contestare.

În schimb, Înalta Curte reţine, că acţiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă în temeiul dispoziţiilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, astfel cum a susţinut pârâta prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond .

În conformitate cu dispoziţiile art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011:

"(1) Decizia de soluţionare a contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.

(2) Deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare."

În concluzie, Înalta Curte reţine că relamanta nu a formulat acţiune în anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei, solicitând instanţei de contencios administrativ anularea titlului de creanţă constând în procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, cu încălcarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, împrejurare care atrage inadmisibilitatea acţiunii.

Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile art. 205 - art. 218 Codul de procedură fiscală (2003), republicat în anul 2007, nu sunt aplicabile în cauză având în vedere caracterul special al procedurii de soluţionare a contestaţiei împotriva titlului de creanţă reglementată de dispoziţiile art. 46 - art. 51. din O.U.G. nr. 66/2011, chiar dacă procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare reprezintă un titlu de creanţă bugetară.

În consecinţă, nu sunt aplicabile nici Deciziile Curţii Constituţionale nr. 409/12.10.2004 şi nr. 478/09.11.2004, deoarece aceste decizii se referă la constituţionalitatea dispoziţiile anterior menţionate din Codul de procedură fiscală (2003).

Înalta Curte reţine că sesizarea instanţei de contencios administrativ şi obiectul acţiunii în anulare sunt reglementate de dispoziţiile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 care se completează cu dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în măsura în care nu sunt contrarii normelor juridice speciale din O.U.G. nr. 66/2011.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea prevederilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 519 C. proc. civ.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 C. proc. civ., care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

- existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite;

- chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

- chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei;

- chestiunea de drept să fie nouă;

- chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită prima condiţie de admisibilitate anterior menţionată.

Pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul unificării jurisprudenţei, prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile, este necesar ca problema de interpretare a unui text de lege să fie reală, dificilă, întrucât norma juridică este redactată în termeni neclari sau poate conduce la soluţii diferite în practica judiciară.

Din această perspectivă, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a subliniat cu consecvenţă că, în sesizarea instanţei supreme cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, o normă legală îndoielnică, lacunară sau neclară, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii

Jurisprudenţa şi doctrina au reţinut, în mod constant, că dificultatea chestiunii de drept supuse dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, întrucât altfel s-ar nesocoti principiile fundamentale ale organizării judecătoreşti din România, respectiv prerogativa judecătorilor de a interpreta ei înşişi legea şi de a o aplica aşa cum apreciază la circumstanţele cauzei.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu este vorba despre o veritabilă problemă de drept, controversată, din moment ce interpretarea ei nu prezintă un grad de dificultate suficient de mare, dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită neavând un caracter neclar, susceptibil de mai multe interpretări, de natură să determine pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti divergente.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinţei potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea prevederilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 196/2017 din 24 mai 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2020.